PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE ‒ LUPTA PENTRU SENSUL VIEȚII

Canonizarea unor mucenici și mărturisitori din perioada comunismului (I) 

Pe 25 februarie a.c., Sinodul Bisericii României a făcut anunțul istoric că va demara procesul de canonizare a douăsprezece preoți și călugări, mucenici și mărturisitori din timpul perioadei comuniste, dintre care primele trei nume propuse sunt: Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Ilie Cleopa și Părintele Gherasim Iscu.

Canonizarea oficială a celor doisprezece este programată pentru anul 2025, când Biserica noastră împlinește 140 de ani de autocefalie. Este o hotărâre mult așteptată și îndelung nădăjduităcare le face cinste deopotrivă și celor care au luat-o, înscriindu-i în acea istorie de Dumnezeu insuflată a Bisericii, singura care va rămâne în Cartea Vieții 

Este începutul unui act de dreptate dumnezeiască pentru cei ce au suferit prigoane și chinuri în timpul unuia dintre cele mai cumplite regimuri de totalitarism ateu. Se consfințește astfel ceea ce Dumnezeu a adeverit deja prin sfintele moaște și minunile acestor sfinți contemporani cu noi. (T.P.) 

 

Istoria omului este o variabilă între sens și absurd. Când linia urcă spre Adevăr, când omul are credință în veșnicie, în Dumnezeul cel Viu, atunci viața este insuflată de sens, iar omul își păstrează omenia. Când însă linia coboară către relativ, când măsura tuturor lucrurilor devine omul însușiatunci intrăm în arena absurdului și ni se deschid porțile haosului. Omul nu-și mai acordă nici o valoare nici sieși, nici semenilor săi. Se desființează pe sine, mânat de un patos distructiv și autodistructiv, iar crimele și experimentele cele mai absurde devin noua normalitate.  

„Numai omul poate provoca suferință doar de dragul de a aduce durere celuilalt. Este cea mai exactă definiție a răului pe care o pot formula”1afirma psihologul Jordan Peterson într-una din cărțile sale. Dar cum să te opui răului și absurdului, când a devenit predominant și chiar coercitiv? Cum să-i pui stavilă, refuzând resemnarea și acomodarea cu el? Un posibil răspuns îl dă Eugen Ionescu, vorbind despre lupta cu absurdul: „Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, este pentru mediocri. Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Am putea spune că absurdul ne cucerește pentru că nu mai iubim și ne complacem să rămânem mediocri și meschini, abandonându-ne în sfera de influență a absurdului, ca tot ceea ce este în jurul nostruAtunci însă când răul începe să facă victime în juriar noi rămânem cuminți și împăcați cu absurdulne facem părtași ai fărădelegii 

Este nevoie de o mare iubire ca să te iei la trântă cu absurdul, să păstrezi un sens în propria ta viață și a celorlalți. O mare iubire, care să meargă până la jertfă. Mai adânc în înțelegerea absurdului au mers Părinții Bisericii, care au văzut care îi este sursa. Nu întâmplător, în limba greacă, unul dintre numele diavolului este chiar „absurdul”ο παράλογοςEl este absurdul în persoanăÎn această viziune, absurdul nu este o stare abstractă, ci o persoană concretă, care, ori de câte ori dobândește putere în noi înșineprovoacă în jur ceea ce este el: absurd. 

Acesta este motivul pentru care răul nu poate fi abolit prin legi și teorii umaniste, prin regimuri politice mai bune sau prin fel de fel de măsuri sociale filantropice și produse culturale progresiste. Toate acestea pot fi bune, însă pe termen lung se dovedesc complet ineficiente, căci, în fiecare epocă, absurdul” (citește „diavolul”) va găsi noi și noi forme și deghizări pentru a pătrunde în viața noastră. Singura cale de a păstra un sens neclintit existenței noastre este îndepărtarea de persoana absurdului și de toate lucrările ei, printr-o mare iubire care să meargă până la jertfă. Astfel, biruitorul prin excelență al absurdului este Însuși Mântuitorul Hristos, Cel ce dă sens vieții noastre și prin Care ne împlinim menirea ‒ și, prin El, toți sfinții cei din veac. Biruitori ai absurdului au fost și sfinții veacului al XX-leaîn care absurdul și-a primit definiții culturale și a fost instaurat politic. De aceea, indiferent de opțiunea noastră politică, atâta timp cât suntem departe de dragostea lui Hristos, tot în sfera absurdului ne mișcăm 

Paradoxal, în acest veac în care absurdul a făcut milioane și milioane de victime în numele dreptei sau stângii politice, când holocausturile au fost fie naziste, fie comunisteverzi sau roșii – în tot acest tăvălug, Biserica a ridicat nenumărați biruitori ai non-sensului și ai fărădelegii. Zeci de mii de sfinți în Biserica Rusiei, sub bolșevici; zeci și sute în Biserica din Serbia, Cehoslovacia și Polonia, sub naziști. Și iată că acum a venit și rândul mucenicilor și mărturisitorilor români, care au biruit absurdul în forma lui comunis și au dat vieții lor și vieții noastre un sens adânc, mărturisindu-L și jertfindu-se pentru Hristos, Cel ce este Sensul și Rațiunea prin excelență.   

Teolog al sensului  

Primul pe listă este Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog, care o viață întreagă și-a învățat ucenicii și studenții, îgarsoniera sa de pe Strada Cernica, de la catedră sau prin cărțile sale, că, în afara lui Hristos, viața este absurdă. „Trebuie să lupți pentru un sens al vieții”, spunea elLuptând împotriva patimilor, lupți pentru un sens al vieții. Și sensul acesta al vieții este viața viitoare. Dacă mori definitiv, viața nu are nici un sens. Și nu poți ajunge la viața viitoare fericită dacă nu lupți împotriva patimilor și nu lupți pentru iubirea celorlalți, dacă nu te jertfești de dragul celorlalți. Acesta este și sensul Crucii: să porți crucea, să-ți fie viața o purtare a crucii”2. În altă parte, întrebat de Părintele Ioanichie Bălan care este testamentul său teologic, i-a răspuns concis: „Credeți în Hristos, Fiul lui Dumnezeu și împliniți poruncile Lui, ca să aveți viață veșnică și un sens în viața pământească!3 

Dar nu numai cărțile și cuvintele sale vorbesc despre sensul vieții prin Hristos, ci însăși viața sa: una de aspră nevoință, de discreție, de sărăcie până la limita supraviețuirii uneori, dar și de umilințe și calomnii din partea puternicilor zilei sau chiar propriilor colegi, o viață de pătimire și mărturisire demnă în închisorile comuniste. Discret și smerit, nu s-ar fi gândit vreodată pentru sine la cinstirea de a fi trecut în calendarul sfinților, însă a cerut-o cu fermitate pentru muceniciînchisorilor comuniste încă din 1990, într-un moment în care Biserica noastră era supusă unor atacuri și acuze de colaborare cu regimul comunist. Din nou absurdul își arăta chipurileIată ce spunea Părintele:  

„N-ar fi cazul să pomenească şi Biserica noastră pe nenumăraţii preoţi şi pe mulţi alţii, ca şi pe credincioşii ortodocşi morţi în chinurile din închisori pentru credinţa lor? Biserica Romano-Catolică l-a canonizat pe unicul ei cleric mort în închisoare, respectiv pe Monsegniorul Vladimir Ghica. Dintre preoţii aflaţi în închisori în anii 1958-l964”, continuă Părintele Dumitru, „eu personal am fost în cameră cu câţiva care au murit, îmbolnăviţi de tot felul de tratamente chinuitoare la care fuseseră supuşi, inclusiv înfometarea. Aceştia au fost: Părintele Liviu Munteanu, fost rector al Institutului Teologic din Cluj, închis pentru că semnase o adresă către preoţi pentru catehizarea copiilor. Deşi paralizat după o vreme, era silit să meargă pe picioarele sale pentru a-şi rezolva trebuinţele trupului, fiind supus şi la alte acte chinuitoare care i-au grăbit moartea. Apoi a fost Părintele Ilarion Felea, fost rector al Institutului Teologic din Arad, distins autor de scrieri teologice. Părintele Lazarov din Dobrogea, aflat, în 1959, în cel de-al paisprezecelea an de închisoare; acesta se gândea cu emoţie că-şi lăsase fiul acasă în vârstă doar de un an. Nişte dureri cumplite de cap i-au adus la un moment dat, după trei zile, moartea, ieromonahului Daniel (fost Sandu Tudor), mort în urma unor lovituri ale gardienilor, în timp ce era adus de la o baie împreună cu alţii. A murit în 1950. Părintele Ilie Imbrescu, care, după ce a fost ţinut, ca pedeapsă, câteva zile fără mâncare, luând ceva de mâncare, a făcut ocluzie intestinală”4. 

Argumentând că Biserica Ortodoxă nu numai că nu a pactizat, ci chiar a știut să-și facă lucrarea cu înțelepciune și eficiență, Părintele Dumitru spunea: „În închisori, preoţii şi monahii ortodocşi n-au stat degeaba, ci au învăţat pe oameni rugăciunea, le ţineau lecţii despre învăţătura creştină. Afară, cu toate persecuţiile şi supravegherile îndurate, preoţii şi monahii au continuat să-şi practice îndatoririle lor, săvârşind Sfânta Liturghie, precum şi botezuri, cununii şi înmormântări. Au continuat să predice cuvântul lui Dumnezeu şi n-au auzit niciodată pe vreun preot pomenind în cuvântul său pe tiran. N-am auzit pe vreun om din închisoare sau din afară să fi spus că vreun preot i-ar fi pricinuit vreun necaz pentru că i-ar fi trădat cele spuse la spovedanie. În schimb, am cunoscut numeroşi preoţi închişi pentru că au găzduit câte un om fugit de acasă din pricina pericolului de a fi arestat sau pentru că ar fi ajutat în secret pe vreunul dintre luptătorii din munţi, multă vreme după instalarea regimului comunist”. 

Și, cu amărăciune, constata o întreagă strategie de dezrădăcinare a Ortodoxiei din sufletul poporului român: „De fapt, Biserica Ortodoxă strămoşească a fost supusă de regimul comunist unei prigoniri deosebite. Un reprezentant al Departamentului Cultelor, întrebat odată de mine, pentru ce Biserica Ortodoxă este supusă unor dificultăţi speciale, nepermiţându-i-se să-şi refacă bisericile ce se ruinau, în vreme ce cultele neoprotestante îşi clădeau, în schimbul valutei străine, case de rugăciune monumentale, acela mi-a răspuns că credinţa ortodoxă reprezintă în rândul poporului român majoritatea, şi tocmai de aceea ea trebuie desfiinţată cu deosebire, pentru a face să domnească în statul nostru ateismul5.  

De ce este sfânt  Părintele Dumitru?   

Orice trecere în rândul Sfinților se bazează pe niște criterii ce dovedesc prezența vie și lucrarea Duhului Sfânt în acel om: apartenența la Biserica Ortodoxă, sfințenia vieții, cugetul ortodox, minunile și, eventual, sfintele moaște, deși aceasta din urmă nu este o condiție obligatorie. De asemenea, mărturisirea și mucenicia în vreme de prigoană, acestea depășind, în anumite cazuri, condițiile formale de mai sus.  

Ce putem spune despre Părintele Dumitru? Întreaga sa viață, cugetul și toată învățătura sa, consemnată în atâtea și atâtea volume și articole, este insuflată de Tradiția Bisericii și a Părinților. Mai mult însă decât un mare teolog patristic ‒ dimensiune despre care s-a spus și s-a scris foarte mult ‒, Părintele Dumitru a fost un adevărat învățător al sfințeniei, deci al sensului profund al existenței, în regimul prigoanei „absurdului”pe care iată cum îl descria 

„Regimul comunist a lăsat societatea românească într-o stare de criză, nu numai economică, ci și morală, prin persecutarea oamenilor care nu făceau parte din partid, prin turnarea unora de către alții, prin grija exagerată a conducătorilor numai de puterea și starea lor îmbelșugată, disprețuind poporul. Așa s-a creat o dușmănie între oameni care nu se vindecă ușor; se tem unii de alții, sunt neîncrezători unii în alții. Toate acestea au fost agravate printr-o prigonire a credinței creștine, printr-o propagandă tenace a ateismului în școli, în presă, în toate manifestările vieții publice. Și la baza tuturor stă disprețul față de om. Dacă nu crezi în Dumnezeu, nu poți crede nici în valoarea eternă a omului; crezi că este o ființă trecătoare și poți face cu ea ce vrei. Crezi că nu vei suferi pentru urmările faptelor tale. Deci ateismul și disprețul față de om merg mână în mână”6.  

A fost un teolog și apostol al cetății7, în prezența căruia ateii descopereau cu surprindere că Biserica nu însemna doar niște popi inculţi, care cântau frumos, slujeau colive şi citeau pomelnice, ci altceva, un aspect necunoscut al vieţii, probleme fundamentale, existenţialesituaţii-limită, pe care verva şi strălucirea de suprafaţă nu le puteau rezolva”, după cum dă mărturie fiica sa, Lidia8. Învățător al sfințeniei a fost și prin lucrarea monumentală de traducere și comentare a Filocalieila care a lucrat 45 de ani, chiar și în anii prigoanei comuniste, când probabilitatea de a fi tipărită era foarte mică. „O să am mulţi ani de tradus, spunea el când a început lucrul, potrivit relatărilor fiicei sale«Dar ce minunate lucruri se ascund acolo! Merită să lucrezi toată viaţa…». Vorbea întruna de Sfântul Maxim Mărturisitorul, ne povestea despre el şi, într-un fel, acesta începuse să facă parte din familia noastră. Parcă mă aşteptam să-l văd pe Sfântul Maxim venind într-o zi dinspre păduricea de deasupra gării şi aşezându-se lângă tata, la masa plină de cărţi şi dicţionare. Cred că tata nu s-ar fi mirat deloc, în aşa măsură începuse să trăiască scrierile pe care le traducea. În orice caz, pentru el viaţa a căpătat o dimensiune încă necunoscută şi Filocalia l-a schimbat, i-a dat o nouă perspectivă a existenţei, nu numai în gândire, ci şi în trăirea cotidiană”, povestește Lidia Stăniloae.  

O mărturie semnificativă pentru tenacitatea cu care s-a luptat pentru acuratețea învățăturii ortodoxe îi aparține nepotului Părintelui Stăniloae, Dumitru Horia Ionescu, despre dificultățile apariției volumului V al Filocaliei în 1975. „Anii ʼ70 păreau mai blânzi, deși acalmia era formală. Regimul comunist milita activ împotriva religiei, se declara cu infatuare ateu și pedepsea imediat pe oricine nu respecta rigoarea ideologică. Și totuși, în ceea ce privește FilocaliaPărintele Stăniloae părea a fi uitat anii de detenție, toate umilințele suportate în tot acest timp și îndrăznea să spere, cu o sârguință pe care doar credința în atotputernicia Celui de Sus o făcea posibilă. Aproape zilnic se ducea la Departamentul Cultelor, organul de control al statului socialist împotriva Bisericii, militând și argumentând pentru reînceperea tipăririi Filocaliei, chiar dacă, pentru el, readucerea în discuție a retipăririi Filocalieiconstituia un risc în sine. Oricare dintre politrucii Departamentului Cultelor ar fi putut să-l acuze de misticism, de propagandă dușmănoasă împotriva statului, iar urmările unor asemenea acuzații sunt lesne de înțeles. Ar fi putut să însemne privarea de libertate și retragerea drepturilor civile. Au existat asemenea cazuri”. De altfel, una dintre acuzațiile care au determinat arestarea Părintelui și detenția de cinci ani la Aiud a fost chiar aceea de „mistic”. Era numit „misticul Institutului Teologic” ‒ acuzație care pe atunci era o crimă de stat, dar, teologic vorbind, vădea o treaptă înaltă a vieții duhovnicești. 

 Totuși, Părintele Stăniloae a perseverat, nu s-a resemnat după mai multe răspunsuri negative, a sperat mai departe și a reușit”, continuă nepotul Părintelui Dumitru„Răspunsul pozitiv dat până la urmă de Departamentul Cultelor este o minune în sensul cel mai propriu al termenuluicăci poziția oficială anti-creștină a regimului comunist nu se schimbase cu nimicPromisiunea de a se permite continuarea seriei nu a fost decât începutul unei alte încleștări. Fiecare pagină, fiecare frază era discutată, negociată, supusă cenzurii, apoi, după discuții interminabile, aprobată sau mai departe interzisă și din nou discutată 

Absurdul cenzurii comuniste mergea până la contestarea termenilor elementari. „Cenzorii porneau de la premisa că fiecare cuvânt poate fi potențial periculos, dușmănos societății, cum spuneau ei. Se cenzura chiar și cuvântul «om». Cenzorii cereau să fie înlocuit cu termenul «credincios». În logica lor, nu toți oamenii puteau fi creștini, iubitori de bine și frumos, deci filocalici, ci numai o parte dintre ei, cei oarecum diferiți de restul omenirii și care mai erau încă «învechiți», spre  deosebire de «oamenii noi», comuniștii. Această aberație se numea «linia oficială». Totuși, minunea a avut loc. Volumul cinci al Filocaliei a văzut lumina tiparului, s-a difuzat, a ajuns la oameni, a învins cenzura. Nici un cuvânt nu a fost schimbat”9.   

„Eu sunt preot!   

Nenumărate sunt mărturiile despre viața îmbunătățită a Părintelui DumitruDeosebit de relevantă este cea a  fiicei sale, Lidia, care sintetizează în câteva cuvinte etosul tatălui său: „L-am auzit de nenumărate de ori pe tata spunând: «Eu sunt preot, nu pot să fac asta…». Sau pe mama: «Tata e preot, nu poate să facă asta». Sau: «Noi suntem o familie de preot şi trebuie să ne purtăm ca o familie de preot». Acesta este lucrul foarte important pe care l-am învăţat de la ei”.  

Poate că însă cea mai dură luptă cu absurdul a dus-o Părintele Dumitru în anii de închisoare, în încercarea de a-și păstra omenia și verticalitatea și de a acoperi cu iertare și cu dragoste neputința și răutatea oamenilor. Și aceasta este dovada cea mai concludentă a mărturisirii ortodoxe și a sfințeniei sale. „Tata nu a venit din puşcărie nici înrăit, nici animat de dorinţe de răzbunare, ca atâţia alţiiEînsă a venit la fel de senin, de liniştit, de împăcat cu sine şi cu ceilalţi precum plecase. Ne povestea unele lucruri, dar cu detaşare. Iertase totul. Vorbea despre unul dintre gardieni, deosebit de crud cu ei: «Era de o răutate diabolică, îi făcea plăcere să ne chinuiască. Ce om nefericit!». Sau de unii tovarăşi de cameră: «Vai, vai, erau mai răi decât gardienii! Ce trebuie să fi suferit, ca să ajungă în halul ăsta!», şi clătina din cap cu milă. Cel mai adesea povestea însă despre oamenii minunaţi pe care îi întâlnise acolo, câtă încredere dobândise în natura omenească după ce cunoscuse unele persoane excepţionale, despre care şi-a amintit cu duioşie toată viaţa”. 

Astfel, cel mai strălucit și mai vestit teolog pe care românii l-au avut vreodată și-a dus și el crucea întru slava lui Hristos, alături de frații săi, fără a încerca nici o soluție de a se eschiva de suferință prin faima și relațiile sale. Vestea sosirii sale la Aiud i-a zguduit, dar i-a și încurajat pe deținuți: „Acum câţiva ani, când a sosit vestea că Părintele Stăniloae a fost arestat şi condamnat, şi că se află la Aiud, a fost o mare emoţie în toată închisoarea. Marele teolog român în lanţuriPătimeşte împreună cu cei mai hotărâţi creştini care se împotriviseră Fiarei apocaliptice!”, mărturisește Liviu Brânzaș, fost elev al părintelui și coleg de suferință în închisoare10. 

Ce poate fi mai absurd decât, fără vină fiind, să fii lipsit de drepturile civile elementare, înlăturat de la catedră, rupt de familie și aruncat în temniță. Încrezător însă în Pronia lui Dumnezeu, Părintele Dumitru găsește un sens duhovnicesc chiar și în această experiență ‒ și nu numai pentru sine, ci pentru întregul său neam. Iată o întâmplare relevantă în acest context, povestită de același Liviu Brânzaș 

„Mă îndrept spre Părintele Stăniloae, care rămâne ultimul, şi îi spun: 

– Sărut dreapta, preacucernice Părinte, sunt Liviu Brânzaş, fost elev la liceul «Samuil Vulcan» din Beiuş şi mă bucur foarte mult că am ajuns cu dumneavoastră, căci vreau să urmez Teologia. 

Părintele îmi întinde mâna, zâmbind cu bunătate. Se reflectă pe chipul lui bucuria prilejuită de faptul că un tânăr din fundul temniţei visează să urmeze Teologia. Mă priveşte cu încredere şi zice: 

 Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat!”.11 

Această mărturisire a Părintelui este un adevărat testament, valabil pentru absurdul de atunci, dar și pentru cel de azi. Să avem parte de rugăciunile Părintelui mărturisitor Dumitru!  

Tatiana Petrache 

www.familiaortodoxa.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *