Pescuirea minunată…

“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. 

Astăzi s-a citit din Evanghelia de la Luca, capitolul 5, versetele 1-11, pescuirea minunată. O pescuire pe care numai Sf. Apostol și Evanghelist Luca a reţinut-o și a povestit-o cu detalii și foarte frumos. Ceilalţi s-au rezumat la a spune cum i-a chemat la apostolat, cum a trecut Hristos pe malul mării și le-a spus: Veniţi după Mine! Şi toate celelalte. Aici, Sf. Ap. Luca intră în detalii şi spune şi cum l-a întâlnit pe Petru și pe fratele său, Andrei.

Şi, probabil, cealaltă corabie era a lui Ioan şi Iacob, pentru că se zice că erau două corăbii la ţărm când a venit cu mulţimile. Cumva se dezleagă puţin un gând pe care nu-l puteam dezlega uşor: de ce i-a ales aşa pe apostoli, de ce pe ei și nu pe alţii? Şi, de asemenea, de ce le-a spus doar: Veniţi după Mine! şi gata? Adică cine dintre noi poate să spună că, dacă ar veni Hristos, dar noi nu L-am cunoaşte, n-am şti de El, şi ar trece cu mulţimile pe lângă noi şi doar ne-ar zice: Veniţi după Mine!, noi am lăsa totul, toate, casă, părinţi, cum era Petru, cu soţie, cu copii, Ioan şi Iacob erau cu tatăl în corabie şi au lăsat totul şi s-au dus după El. Cine poate face aşa? Şi asta ne face cumva să ni se pară că lucrurile stau altfel, unii poate am putea să ne gândim că a fost ca o hipnoză sau le-a luat minţile sau n-au ştiut ce zic şi s-au dus după El. Or, Dumnezeu nu face niciodată aşa! Dumnezeu, cu bună-ştiinţa omului şi cu bună-voia lui şi cu toată libertatea şi cu toată persoana lui, fără să-i diminueze capacităţile lui şi puterea lui de judecare, de înţelegere, respectându-i libertatea în mod absolut! Şi atunci ne întrebăm: cum de au răspuns aceşti oameni aşa de uşor? Au lăsat tot şi au plecat după El!

Ne face, pe de altă parte, să ne simţim îndepărtaţi de Evanghelie și de tot ce se mărturiseşte acolo, socotind, aşa cum au socotit mulţi, că aceia erau alţi oameni, un fel de supermen, oameni deosebiţi, de o altă capacitate, capabili de lucruri deosebite; or noi suntem oameni păcătoși, iar Evanghelia este despre oamenii aceştia şi pentru oamenii aceştia extraordinari care au trăit oarecând și care erau în stare să facă nişte lucruri deosebite, pe când noi ne vedem în altă lume, plini de imposibilităţi, plini de neputinţe, plini de întrebări, parcă nicio asemănare între noi şi ei… Hotărârea lor și claritatea lor de a urma lui Hristos, de a lăsa totul pentru El nu găseşte în noi niciun răsunet, noi nu suntem capabili de aşa ceva… Noi, pentru cele mai mici lucruri stăm și ne gândim mult și ne sucim și ne învârtim şi zicem: <Aşa fac!… Ba nu, aşa!… Ba poate n-a fost bine aşa, poate e mai bine aşa!> Și la ei nu vedem asemenea stări de confuzie, de aşteptare, n-au avut nevoie de timp de gândire vreo lună. Dar să ştiţi că această mărturisire – şi de aceea părintele Teofil Pârâian îl iubea foarte mult pe Sf. Apostol și Evanghelist Luca pentru aceste detalieri, pentru aceste explicaţii pe care ceilalţi Apostoli [nu le-au dat], pentru că Evangheliile, în general, sunt o introducere mai lungă la Patimile și Învierea Mântuitorului, acestea fiind esenţa lucrării și vieţii lui Dumnezeu pe pământ. Iar Apostolii, văzând o asemenea lucrare minunată a lui Dumnezeu pe pământ, Învierea şi Patimile, tot ceea ce s-a întâmplat atunci, parcă trec cu grăbire peste unele detalii, peste lucrurile de fineţe pe care noi, parcă, acum avem nevoie să le ştim. Ei trec cu grăbire peste detaliile chemării lor, peste ce s-a întâmplat, de fapt, de au venit ei imediat după Hristos, nu stau să ne spună că Ioan era ucenicul lui Ioan Botezătorul și Andrei, se pare că şi Iacov, fratele lui Ioan, şi că aceştia au auzit când Ioan Botezătorul a zis:Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii! şi au fost dintre cei care I-au urmat imediat după aceea, iar Mântuitorul, văzându-i urmându-L, le-a zis: Ce voiţiVrem să vedem unde stai. Iar El i-a dus acasă la El, unde stătea, în Capernaum, şi le-a arătat unde stă. Ne spun câteva detalii de felul acesta, dar acestea sunt foarte importante, pentru că înseamnă că ei nu erau nişte necunoscători, ei ştiau de la Ioan că va veni Mesia, că le spusese: Acesta trebuie să Se înalţe şi eu să cobor. Acesta este mai mare decât mine şi eu nu sunt vrednic nici să-I dezleg încălţămintea. Vă daţi seama, dacă aceşti oameni erau cumva iniţiaţi de Ioan Botezătorul, le-a fost cumva uşor când le-a zis: Veniţi după Mine să vină după El. La Petru nu prea ştiam nimic, dar Evanghelia după Luca ne dezvăluie cum s-a decis el să-L urmeze pe Hristos, ce s-a întâmplat. Că n-a zis doar: Vino după Mine şi Petru şi-a lăsat toate, și familia şi toate ale lui, şi a plecat după Hristos, ci, când s-a întâmplat acest episod, el avea deja mărturia lui Andrei, fratele său, care era ucenicul lui Ioan Botezătorul şi care, probabil, îi spunea: <Uite ce am auzit de Acest Învăţător, despre Acest Om al lui Dumnezeu: că El este Mesia, e Cel Care va să vină!> Dar, probabil că Petru, ca orice om serios, nu prea-l lua în seamă – cum socotim noi, aşa, cum că am fi oameni serioşi şi nu luăm în seamă orice veste, orice zvon: <Eh, poveşti, să mai vedem…>, zicem noi. La fel și Petru, om mai în vârstă, om de care mai târziu ascultau Apostolii pentru că avea cea mai mare experienţă, şi administrativă, şi de viaţă, şi ca vârstă. A primit prima oară chemarea lui Andrei, a auzit despre Mântuitorul, dar asta nu l-a mobilizat pe el să se schimbe, n-a zis: <Da, Acesta e!>, nu era convins de lucrurile acestea şi probabil că problemele vieţii îl făceau să nu fie atât de atent la toate detaliile pe care i le spunea Andrei. Dar această întâmplare de care ne vorbeşte Sfântul Luca ne deschide mintea și inima să înţelegem ce s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat că Petru l-a putut urma pe Hristos.

Şi atunci altfel înţelegem lucrurile! Dintr-o dată vedem că aceşti oameni erau ca şi noi. Nu erau peste om, mai presus de oameni, nişte zei născuţi mai înainte, nişte semizei născuţi să fie ucenicii lui Dumnezeu, să fie vestitorii lui Dumnezeu în toată lumea. Nu erau născuţi cu o stea în frunte, ci erau şi ei oameni ca toţi oamenii, erau ca şi noi, cu ispite ca şi noi, cu încercări ca și noi, cu boli ca și noi. Matei era vameş la o vamă – a fi vameş era una dintre cele mai rușinoase meserii între iudei, erau socotiți coada de topor a romanilor în mijlocul poporului, nu erau ucişi de zeloţi și de iudei pentru că îi protejau romanii şi pentru că aveau puterea în mână, dar, dacă puterea romană s-ar fi clintit o clipă din ţară, ar fi fost primii ucişi, ca nişte vânzători de țară, ca nişte prigonitori ai poporului. Şi totuși, cu ce era acest om deosebit? El, fiind la vamă, auzea tot timpul tot ce se întâmplă, pe unde merge Mântuitorul, ştiţi că vameşii, cei care stau la vamă, cei care stau la trecători, la poduri, unde se iau taxele, ei cam ştiu cine trece, cine vine, ce se aude, ce zic cei ce vin, ce zic cei ce pleacă. Aşa a auzit vameşul Matei pe mulţi dintre cei care veneau și spuneau: <Cum de l-a înviat pe acela? Cum a lucrat cu celălalt? Ce i-a spus celuilalt? Cum i-a dat ochi celuilalt?…>Omul acesta, Matei, avea în minte multe strânse, pe care numai Dumnezeu le ştia și probabil că se scârbea tot mai mult de ceea ce făcea acolo și de faptul că trebuia să scoată bir de la oameni, de ceea ce făcea el, dar nu ştia cum să facă, cum să iasă din meseria asta, unde să se ducă. Şi, atunci când Mântuitorul l-a chemat:Vino după Mine, dacă bănuim aceste lucruri din mintea şi din inima lui Matei, înţelegem de ce a plecat cu grăbire de la vamă şi a plecat după El. Şi după aceea a făcut masă mare cu toţi vameşii, şi-a luat rămas bun de la toţi – urma să plece după Mântuitorul. Şi L-a chemat şi pe Mântuitorul la masă şi ziceau cei de afară: Cum de mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?

Dacă nu ştim sau măcar nu bănuim toate aceste lucruri, ne explicăm simplist situaţia:

<Dom’le, aceştia erau nişte oameni născuţi, sortiţi să fie Apostoli, ei au răspuns direct: Da, gata!, probabil că de mici erau predestinaţi, aşa, ca nişte roboţei pentru momentul acela şi asta explică totul! Or noi suntem oameni normali, oameni fireşti, noi nu putem să-L urmăm pe Hristos aşa şi ne vedem de treburile noastre…>,

adică aceia ar fi deosebiţi și noi – vai de capul nostruNu! Să ştiţi că aici e una dintre marile greşeli. Şi noi suntem la fel ca ei! Şi cu noi Dumnezeu lucrează la fel! Aşa cum, în inima lui Matei vameşul, Dumnezeu îi aducea tot felul de mărturii noi despre puterea Sa, despre lucrarea Sa, despre ceea ce făcea El, despre cuvintele Sale care se înnodau unul cu altul ca într-o moară. Aşa cum Maica Domnului – tot Apostolul Luca ne spune – că tot ceea ce s-a întâmplat înainte de naşterea Mântuitorului, după naşterea Sa, fuga în Egipt, toate minunile pe care le-a trăit ea, tot ceea ce a auzit despre Mântuitorul, ea le aduna în comoara inimii sale, le punea pe toate la un loc şi încerca să le înţeleagă, să-şi dea seama de măsura şi de măreţia lui Dumnezeu, Care lucrează cu Ea şi ce face El cu ea, ce se întâmplă cu ea. Nu le arunca, nu le punea undeva în podul minţii, cum punem noi lucrurile în podul casei și uităm de ele şi rămân acolo, prăfuite, ci le aduna în comoara inimii sale, ca şi cum ar fi un loc în casă pe care-l vizitezi cel mai des, pe care îl ştii ca în palmă, aşa era comoara inimii Maicii Domnului, unde aduna tot ceea ce ştia despre Mântuitorul şi le cerceta, probabil, adesea.

Aşa, probabil, avea şi Matei: tot aduna în inima lui tot ce auzea de Mântuitorul. Tot timpul inima sa îi spunea tot mai des că el e păcătos şi el de ce face aşa dacă Acel Om spune că aşa trebuie? Conştiinţa lui tot mai des era mai vie și mai lucrătoare în inima sa, îi spunea: <Uite ce spune Acel Om! Şi tu ce faci?>. Dar să ştiţi că la fel lucrează Dumnezeu şi cu noi. Şi ca Petru, prin minuni extraordinare – la Petru degeaba s-au adăugat cuvânt cu cuvânt de la Andrei vorbele și le auzea de la unii și de la alţii, nu era convins, gândea că oamenii vor să piardă vremea cu poveşti, cine ştie, poate că era un tip practic, pe care nu-l prea duceai cu vorbele şi nu prea a ascultat de ceea ce-i spunea fratele său şi de ceea ce mai auzea şi de minunile despre care i se povestea. […] Şi atunci, cu acest om, Dumnezeu a lucrat cu el printr-o minune chiar în ceea ce făcea el ca profesie: era pescar, se ocupa cu pescuitul. Şi a pescuit noaptea – acela era timpul propice pescuitului – deci toată noaptea pescuiseră și nu prinseseră nimic și vine Acel Învăţător de care i-a tot zis Andrei, dar probabil a stat el acolo, aşteptând să termine Mântuitorul de zis și nu cuvintele Lui l-au convins, şi la sfârşit le-a zis: Daţi corabia mai spre mijlocul lacului, aruncaţi mreaja la adânc! Şi el a şi sărit și a zis, ca şi cum ar zice <Asta e meseria mea! Eu Te-am ascultat pe Tine, dar asta e meseria mea!>: Toată noaptea ne-am chinuit și n-am prins nimic Totuşi, a ascultat, a aruncat mreaja, de rușinea mulţimii, de rușinea Celui Care i-a zis să facă asta, de ruşinea de a nu asculta, de a fi chiar băţos, nu știu. Oricum, a făcut ceea ce trebuia să facă şi atâta peşte a prins încât cred că nu a mai fost nicicând o zi ca aceea, încât se minuna că nu putea să tragă nici mreaja, era atât de plină de peşte că aproape se rupea şi au trebuit să cheme şi alte corăbii ca să vină să îi ajute să îi aducă la mal şi acolo au scos peştii. Atât de impresionat a fost de acest lucru, care pentru el era foarte clar că nu era omenesc, căci el avea, probabil, mii de nopţi petrecute pe mare și aşa ceva el nu mai văzuse. La un singur cuvânt al Acestui Om […] s-a întâmplat o minune care-l depăşea cu totul, s-a cutremurat. Aşa ceva nu se mai întâmplase: să prindă atât de mult peşte ziua și la o singură aruncare a mrejei.

Şi atunci l-a prins Dumnezeu. Pe fiecare dintre noi Dumnezeu ne prinde sau încearcă să ne prindă după caracterul fiecăruia, lucrează cu noi în felul nostru. Şi acum sunt unii ca Matei, care probabil că fac lucruri pe care n-ar trebui să le facă şi poate trăiesc în minciună şi în profesii sau în lucrări care sunt ca un furtişag sau ca un lucru rău. Şi acum sunt oameni ca Petru, care abia îşi câştigă pâinea și care nu au timp nici să-şi ridice mintea sau n-au timp sau n-au vreme să-şi ridice mintea la cele înalte, considerând că au destulă treabă, au familie, copii, probleme, rude bolnave. Şi cu Petru Dumnezeu a lucrat altfel, prin minuni. Să ştiţi că şi acum Dumnezeu lucrează la fel! Tot aşa, cuvintele Lui, şi din conştiinţa noastră – care lucrează tot timpul, spunându-ne ceea ce e bine şi rău –, dar şi din ceea ce auzim, şi din ceea ce vedem la alţii, cum lucrează Dumnezeu în alte case, în alte familii, în alt om, cu un alt bolnav, cu noi înşinesunt convins că am putea umple fiecare o jumătate de caiet cu câte minuni a lucrat Dumnezeu cu noi până acum. Dacă am sta să ne gândim, de când eram mici şi am spus: <Doamne, dacă mă ajuţi acum…! Numai Tu mă poţi ajuta!>, iar El te-a ajutat; dar tu ai uitat, ai zis că s-a întâmplat, că n-a fost o minune, ai găsit alte explicaţii. Deci nu cu cele pe care le-am auzit în jur, ci cu cele care s-au întâmplat cu noi, am putea umple caiete întregi. Şi nu numai cu minuni mici, ci cu minuni mari! Cum a trăit şi Petru, aşa am trăit și noi minuni mari, care ne-au scos din încercări şi din greutăţi din care nu credea nimeni că se mai putea ieşi. Dumnezeu ne-a scos cu mână tare și cu braţ înalt.

Numai că ceea ce ne diferenţiază pe noi de acei oameni e acea sinceritate a loracei oameni, când s-au convins, au crezut desăvârşit şi I-au urmat lui HristosPe când noi suntem versatili, suntem alunecoşi, ne minţim pe noi înşine, nu mai suntem sinceri cu noi înşineChiar dacă trăim acel lucru, chiar dacă strângem în noi cuvintele Evangheliei pe care le auzim, cuvintele Părinţilor pe care le auzim, sunt cuvinte de foc în inima noastră şi le punem unul lângă altul şi le adeverim, zicem <Aşa este, aşa este, e frumos, ce adevărat este!>,dar avem la sfârşit, sau când vrem noi, acel cuvânt viclean: <Ei, dar nu acum… Nu despre mine e vorba… Lasă acum; mai târziu!… Nu e cazul la mine, eu am o problemă mai gravă ca ăia…> Găsim câte ceva prin care să nu credem, să nu-i urmăm cuvântului, să nu-i dăm putere; pentru că toţi credem în Dumnezeu, sunt foarte rari oamenii care nu cred în Dumnezeu, numai că foarte puţini cred cuvântului lui Dumnezeu. Chiar dacă credem în El, chiar dacă zicem că-L urmăm, cuvântul Lui nu e băgat în seamă.

Îl tot chemam pe părintele Teofil Părăian şi-i ziceam: Părinte, aţi vorbit odată despre cuvinte prea puţin băgate în seamă ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mai vorbiţi-ne!” Şi a zis: „Dragă, păi toate sunt nebăgate în seamă…! Aproape toţi putem spune că toate, la noi, sunt nebăgate în seamă sau sunt băgate în seamă o vreme, cât ne convin, şi apoi, când nu ne mai convin, nu mai sunt băgate în seamăDacă, până să avem o râcă cu cineva, puteam să trâmbiţăm peste tot şi să fim falnici că iubim pe toată lumea, că trebuie să facem bine celui ce ne face rău, când se întâmplă să fim vorbiţi de rău sau să avem cu cineva o supărare, acest cuvânt nu mai are putere pentru noi, nu ne mai convine, chiar nu vrem să ne mai aducem aminte de el, pentru că ne cam stresează, ne doare și nu mai avem nevoie de el. Şi luăm alte cuvinte ale lui Dumnezeu pe care atunci le punem în valoare.Cum făcea Moise Arapul. El era un fost tâlhar, a devenit monah, a devenit unul dintre cei mai mari părinţi ai pustiei Egiptului, iar, când au năvălit tâlharii în pustie peste călugări, după ce trecuseră mulţi ani de când el se schimbase, el s-a dus la stareţ şi a zis: „Părinte, lasă-mă să-i bat!”, că avea putere şi ar fi putut să-i lege, fusese mare şef de tâlhari, îl căutase Imperiul Roman zeci de ani să-l prindă, atâta ceată de tâlhari avea în subordine și nu-l puteau prinde. Iar stareţul i-a spus: „Nu se poate! Nu asta e legea lui Dumnezeu!” Iar el a zis: „Dar nu există vreun cuvânt, ceva..?” care să-i dea dezlegare să-i bată. „Nu există”, i-a spus stareţul. Iar el s-a uitat şi a zis: „Dar este la Moise! Uitedinte pentru dintre, ochi pentru ochiLasă-mă în legea lui Moise!” Şi nu-l lăsa părintele. Doar i-a legat, altceva rău nu le-a făcut. S-a rezumat, până la urmă, la atât.

Aşa cum el, atunci, încerca să găsească o cale de a pune între paranteze poruncile lui Dumnezeu, aşa încercăm să găsim noi nişte locuri, nişte justificări că am face bine ceva ce facem rău. De fapt, de a scoate din context, pentru că Scriptura toată e într-un Duh şi, în momentul în care noi nu mai rezonăm cu acest duh al Scripturii, suntem dispuşi să scoatem din context, să rezonăm numai cu anumite cuvinte, cu anumite fraze, cu anumite litere. Cu alea rezonăm, ne plac, nu contează că le scoatem din context. De exemplu, cineva care vrea să urască pe altcineva vine cu argumente de genul: <Păi zice Hristos: Cine nu urăşte pe toţi pentru Mine, nu-i vrednic de Mine!” Găseşti motive. Cum zicea cineva: „Părinte, eu îi urăsc pe duşmanii mei! Îi urăsc!” „Dar de ce?” „Păi nu zice David în psalmi despre vrăjmaşii lui…?” Degeaba îi explicam eu că acele cuvinte sunt în înţeles duhovnicesc, el şi-a găsit în asta motiv. În general, sectelesunt o asemenea ieşire din duhul Evangheliei, se pune accentul pe ceva, se exagerează ceva, peste măsură. Ortodoxia a încercat întotdeauna să păstreze acest echilibru între toate învăţăturile, să păstreze Duhul.

Despre aceasta Mântuitorul spune: Duhul face viu, litera ucide. Adică, scos din context, pus în felul tău de a gândi, orice text dumnezeiesc poate ucide. Aşa cum, aţi văzut, priceputul cel mare la aşa ceva, expertul e diavolul.El, când a venit la Mântuitorul să-l ispitească în munte, i-a zis:Nu este scris în Scriptură că, dacă Te vei arunca de pe stâncă, îngerii Te vor ţine…? și celelalte… Este scris în Psalmul 90: Îngerii Te vor ţine să nu-Ţi loveşti piciorul Tău de piatră. El a scos din context când I-a spus: Aruncă-Te! Că aşa zice Dumnezeu!, pentru că Scriptura ne spune de mii de ori: Nu-L ispiti pe Dumnezeu! Nu cere lucruri necuviincioase de la Dumnezeu, lucruri care nu-ţi folosesc, pe care le ceri doar ca să te măreşti, să te slăveşti. E ca şi cum ai citi: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu. Şi tu zici: <Uite, zice Scriptura că nu este Dumnezeu!>, dar tu ai scos din context! E demonic. De aceea e periculos ca cineva să se apuce să îşi devină el singur sieşi învăţător. Cum au făcut protestanţii. Ei au zis că zice Sf. Apostol Pavel la Romani că harul este totul. Prin faptă nu se mântuieşte nimeni, harul este totul, harul este dat în dar. Și a venit Luther şi a zis: <Vezi? Harul este totul! Faptele n-au valoare faţă de har. Deci tu numai să crezi! Nu mai trebuie să posteşti – că de-asta nu mai postesc protestanţii – nu mai trebuie să faci nimic deosebit, că harul, dacă vrea – vine, dacă nu vrea – nu vine.” Şi gata! Ei se luptau atunci cu catolicii şi degeaba veneau catolicii să le spună: <Uite ce spune Ioan Evanghelistul: Arată-mi tu credinţa şi eu îți voi arăta faptele!Iar Iacov zice: Credinţa fără fapte e moartă.> Iar Luther zicea: <Ce Iacov…? Iacov e nimic faţă de Pavel!> şi scotea din context, înţelegea greşit ceea ce Pavel încerca să le explice romanilor, nişte lucruri finuţe, de mare adâncime soteriologică, adică de mântuire; Luther le înţelegea brutal.

Toate aceste ieşiri, scoateri din context, noi le facem continuu în viaţa noastră, ne cam îndreptăţim viaţa cum putem. Cei care-L cunosc pe Dumnezeu şi-L recunosc și cred în El, de multe ori nu le pasă de cuvântul Lui. Sunt şi cărora le pasă. Dar mai este o ispită: diavolul, dacă vede că le și pasă de cuvântul lui Dumnezeu, atunci face această şmecherie, le zice: <Ia în seamă cuvintele acestea şi nu le lua în seamă pe celelalte. Acum ia-le în seamă pe celelalte, nu le lua în seamă pe astea. Acum argumentează-ţi viaţa cu cuvintele astea şi pe celelalte lasă-le uitării, că te stresează– şi tot aşa, numai ca să facă din noi ce vrea. Şi aşa putem să facem orice, că, dacă ştim că a te mânia e un păcat şi orice păcat trebuie alungat repede din sufletul nostru, noi zicem: <Da, dar Dumnezeu zice Să nu apună soarele peste mânia voastră, deci până seara eu post să stau mânios şi să fac toate răutăţile din lume şi seara mă liniştesc, dar până atunci…Şi la orice putem să argumentăm aşa, ne alegem concepţiile şi credinţă, ni le facem după chipul și asemănarea noastră, în funcţie de ce caracter avem, de ce porniri, şi ne alegem noi citatele care ne sunt de ajutor. Or, a lăsa Evanghelia aşa cum este ea şi a urma duhului ei este semn de mare smerenie. Cine poate să facă asta e deja pe calea lui DumnezeuȘi acest lucru nu se poate face decât urmând explicaţiile Sfinţilor, urmând înțelesurile pe care le-au dat Părinţii cei mari, care s-au curăţit de toate patimile. Ei nu mai încercau să-şi îndreptăţească patimile, că nu le mai aveau sau le ţineau sub stăpânire. Pe când noi, asta facem din Evanghelie: încercăm să ne îndreptăţim urâciunile şi răutăţile noastre. Sfinţii n-au mai avut aceste oprelişti, ei au avut, mai ales sfătuiţi de Duhul Sfânt, adevăratul înţeles al cuvântului, care a venit de la Apostoli, înţelesul cel bun. Şi de aceea e bine nu după capul nostru să înţelegem Evanghelia, ci după învăţătura Bisericii, care vine de la Sfinţii cei mari. Aşa s-o înţelegem și să încercăm s-o urmăm aşa, nu după mintea noastră, că acolo putem greşi, ci să mergem, cum zicea părintele Arsenie Boca, dureros cuvânt: „la iad cu Scriptura sub braţ.

Tot aşa de îndreptăţite se simţeau şi fecioarele cele neînţelepte, care au zis:Doamne, deschide-ne! Erau foarte îndrăzneţe. <Noi am fost aici, am făcut tot ce trebuia!> Ştiţi ce preînchipuie faptul că aveau candele în mâini toate? Aţi văzut, candelele sunt cu tot felul de înflorituri, cu tot felul de sculpturi; candela înseamnă credinţa, înţelegerea credinţei, înţelegerea detaliilor credinţei. Dar credinţa, fără căldura iubirii, fără căldura faptei, e moartă. Flacăra e căldura iubirii, căldura faptei. Credinţa fără fapte e moartă, aşa cum zice Iacov. Tu degeaba cunoşti, aşa cum cunosc teologii, excepţional de bine Scripturile şi tot felul de detalii, că, fără flacăra iubirii de oameni, fără flacăra iubirii de Dumnezeu, e moartă, n-are valoare. Degeaba vii cu candela în faţa lui Dumnezeu, dacă n-ai uleiul, untdelemnul dragostei, n-are valoare. Dumnezeu o să zică:

Nu vă cunosc pe voi. Cine eşti?

O să fim exact cum a fost acel ucenic al unui părinte din pustie, care s-a dus și a zis: „Părinte, am învăţat Scriptura pe de rost!” Şi părintele i-a zis: „Ajunsu-ți-a ţie străinul ca şi fratele?” Adică să ţii la el cum ţii la fratele tău. „Nu mi-a ajuns…” Şi îi mai pune câteva întrebări de felul ăsta, ucenicul răspunde că nu. Păi degeaba o ştii pe de rost. E ca şi cum ai candela, dar nu e aprinsă, degeaba o ştii pe de rost. Şi o ştia pe de rost, vă daţi seama? Nu e mântuitor să ştii Scriptura pe de rost, nu e mântuitor să ştii toţi Sfinţii Părinţi pe de rost, cum zice Pavel: De-aş cunoaşte limbile oamenilor și ale îngerilor şi de aş avea toată cunoştinţa şi dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Exact ca la acele fecioare neînțelepteCe folos? O să rămâi afară. Nu are nicio valoare. Dar nici fără această învăţătură nu poţi să fii flacără aprinsă şi cu untdelemn în ea!Trebuie să ai această învăţătură, această cunoaştere, dar de aici trebuie să şi aprinzi, după aceea, candela inimii. Chiar dacă candela ta nu e aşa de sculptată, nu e aşa de brodată, e acolo, un căuş în care pui puţin ulei și puţină flacără, dar arde! Și atunci, Dumnezeu ne va primi!

Pr. Ciprian Negreanu

www.cuvantul-ortodox.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.