Plânsul Maicii Domnului

„Văzându-L pre Hristos pe Cruce, răstignit de bunăvoie între tâlhari, Preasfânta Maica Sa, lovindu-se cu pumnii, striga: „Fiul meu Cel fără de păcat! Eşti ţintuit pe Cruce fără vină, ca un tălhar, ca să redai viaţă neamului omenesc, după mare mila Ta! Cum pot eu să sufăr să te văd ţintuit pre lemn, pre Tine, născut fără durere, zămislit fără de bărbat! Cu câtă durere e frântă inima mea! S-a împlinit cuvântul lui Simeon: „O sabie îţi va străpunge inima!” Lumea se bucură, primind de la Tine izbăvirea; dar pântecele meu arde la vederea răstignirii Tale, cum suferi Tu singur pentru toţi, o, Fiul meu, și mântuieşte-i pre toţi ce-Ţi cântă Ţie!”

\r\n

(Din Stihirile Crucii şi ale Născătoarei de Dumnezeu)

\r\n

Există uneori „numai cuvinte”. Ele sunt îmbinate de raţiune. De acestea sunt pline tipăriturile. Din cauza acestor emanaţii cenuşii ale minţii s-a îmbâcsit, până aproape de orbire, ochiul duhovnicesc. Din pricina acestor produse lipsite de viaţă ale fabricilor de literatură, sufletul oboseşte şi se umple de praf. Aceste cuvinte trec mecanic dintr-un cap într-altul, ca dintr-o cutie într-alta. Iar în acest timp pare uneori că regele acestei lumi, care ţine în mâna sa toate împărăţiile, nu este altcineva decât Marele Secretar al Cancelariei Mondiale, care îşi distribuie în diferite capete, ca în dosare, plictisitoarele sale „probleme”.

\r\n

Aceste cuvinte au uneori pretenţia măreţiei. Însă fastul lor este asemenea fastului florilor de hârtie: prăfuite, decolorate şi murdărite de muşte. Asemenea cuvinte sunt numai falsificări.

\r\n

Dar mai există şi alte cuvinte – cuvinte în adevăratul şi cel mai înalt înţeles, născute din inimă, care, odată cu naşterea lor, deschid o părticică de suflet, cuvinte care scot la lumină şi adeveresc sfinţenia din suflet. Ele cresc din suflet, ca nişte fructe de aur şi, când le vine sorocul, se umplu de sucurile sufletului. În spatele acestor cuvinte se ascund sfinţitoarele puteri sufleteşti, plinătatea inimii se revarsă din ele. Adesea nearătoase la vedere, cuvintele sunt centre în care se concentrează energia duhovnicească, în acelaşi fel în care norul îşi poartă în el provizia de electricitate. Şi, la întâlnirea altui suflet, aceste cuvinte-forţă se aprind ca fulgerele; tunetele bubuie în ele şi sufletul întâlnit în cale se pătrunde de noile sentimente, gânduri şi dorinţe, parcă încărcându-se de noi porniri…

\r\n

Oare poate fi altfel? Asemenea cuvinte nu se scriu cu cerneală, ci cu sânge stors din piept în picături lente, iar acest sânge (în care se află viaţa) nu se răceşte şi nu se îngroaşă niciodată. Cu puteri mereu înnoite, viaţa răspândită de tainicul sânge naşte iarăşi viaţă: în oceanul vieţii lăuntrice a omenirii este aruncat un cuvânt, iar puterea sufletului avansează mereu, de la locul căderii, în cercuri tot mai largi.

\r\n

Cu litere de foc ard nestinse cuvintele Proorocilor: după cum o candelă se aprinde de la flacăra altei candele, la fel şi sufletul se aprinde de la cuvântul înroşit în foc al altui suflet.

\r\n

Dar greutatea lăuntrică a cuvintelor molipsitoare depinde de natura plăsmuitorului de cuvinte, de calitatea tezaurului său interior: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui” (Luca, 6, 45). Cuvântul creator este dezvăluit exact a acestei vistierii.

\r\n

Există cuvinte-descântec, chemătoare ale puterilor întunericului. Dar nu despre aceasta ne propunem să vorbim acum.

\r\n

Există cuvinte-chemare, în care răsună „cântecul tainic al veşniciei”, cuvinte care atrag protecţia harică asupra celui ce le pronunţă. Presbiterul Rufin povesteşte în cartea sa Vieţile Părinţilor Pustiei următoarele: „Trăia în locurile acelea un bărbat sfânt, plin de harul lui Dumnezeu, pe nume Ioan. El avea un asemenea dar al liniştirii, încât, de orice supărare sau durere ar fi fost cuprins un suflet, acesta se umplea îndată de sănătate şi de veselie în urma câtorva vorbe spuse de acel om…”. Poate că vorbele acestui Avva erau tocmai din rândul celor purtătoare de har.

\r\n

Fiecare persoană îşi are puterea ei organizatoare, un anume fel de a fi ea sinceră, cuvântul ei interior şi, rezultat de aici, cuvântul său pentru lumea de afară. De aici valoarea cuvântului. După cum se spune în Poveţele atribuite Cuviosului Antonie cel Mare: „Oamenii nu au nimic mai de preţ decât cuvântul. El are atâta putere, încât prin cuvânt şi prin mulțumire noi Îi slujim lui Dumnezeu, iar prin cuvântul nefolositor şi lipsit de cinste ne trimitem sufletul la judecată”

\r\n

Şi, după cum există uneori persoane superioare, înduhovnicite şi pătrunse de lumină lăuntrică, la fel şi cuvintele se pătrund uneori de Duh. Are loc taina transfigurării cuvântului. Păstrând aparenţa cuvintelor obişnuite, din adâncurile persoanei înduhovnicite se nasc cuvinte de altă natură, cuvinte peste care s-a odihnit într-adevăr harul dumnezeiesc. De la ele adie răcoarea veşniciei, tihna şi împăcarea sufletului obosit şi bolnav. Ele se varsă în inimă ca un balsam vindecător, lecuind rănile dureroase. Adesea ele nu au un aspect atrăgător, nu sunt armonioase, ba poate că sunt aproape greoaie. Dar în smerita imagine merg Hristos şi Maica Sa, presărând sufletul cu flori binemirositoare. Şi sufletul se încălzeşte de bucurie fără sfârşit.

\r\n

Cine a înţeles această idee a transfigurării cuvântului, acela se poate convinge singur, experimental, că este posibilă o astfel de pătrundere a obişnuitelor cuvinte omeneşti cu puterile dumnezeieşti, o asemenea preaumplere a tuturor celor cunoscute cu energiile harice ale persoanei înduhovnicite: nu este oare pâcla ceţoasă a orizontului cea care se lasă străpunsă de flacăra arzătoare a apusului?

\r\n

Printre nenumăratele cântări bisericeşti uimitoare prin puterea lor lăuntrică, Cântarea Sfintei Patruzecimi şi a Sfintei Cincizecimi sunt tainic adumbrite de o intenţionată frumuseţe duhovnicească. Ca şi cum, la aceste slujbe, adâncul fără sfârşit al Patimilor Domnului şi al Învierii străluceşte singur cu o lumină ascunsă.

\r\n

Iar printre celelalte cântări, nu cea din urmă este puţin cunoscuta creație a lui Simeon Logofătul, circulând sub denumirea Canonul Răstignirii Domnului şi al Plânsului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Trebuie să presupunem că nu prea a atras atenţia asupra sa, pentru că, după rânduiala bisericească, se cântă în chilii la Vecernia de dinaintea Vinerii Mari. Când mi s-a întâmplat să-l citesc pentru prima dată, parcă mi s-a înfipt brusc în inimă, cu putere, şi cred că atunci mi-au pătruns în conştiinţă cuvintele rugăciunii: „Cu dragostea Ta străpunge inima noastră!”.

\r\n

În faţa noastră se desfăşoară pe câteva pagini o mare tragedie: răstignirea Celui Drept, îngroparea lui Dumnezeu, durerea de nedescris a Maicii Sale, deznădejdea ucenicilor. Însă limita durerii şi a groazei omeneşti se îmblânzeşte la vederea smereniei Dumnezeirii şi a bucuriei prevestitoare de Înviere şi de mântuire a întregii făpturi.

\r\n

Se va găsi oare un piept care să nu fi fost săgetat de Plânsul Maicii Domnului? Nu-mi pot închipui un suflet atât de învârtoşat.

\r\n

Însă o inimă de bărbat, care nu a cunoscut nici chinurile, nici bucuriile maternităţii, care nu vede în propriul copil o parte a trupului său, nu va simţi alături de Preacurata Fecioară nici o miime din suferinţa pentru Hristos, de care se vor strânge inimile maicilor la citirea Plânsului.

\r\n

Vouă, multîndurătoarelor mame, ar fi trebuit să vă fie închinată această creaţie a lui Simeon Logofătul, pentru că numai voi o veţi trăi cu adevărat, o veţi îndura în piepturile voastre şi veţi găsi în ea izvorul unor noi bucurii. Şi, într-o bună zi, veţi apărea în societatea noastră decadentă, ca să-i amintiţi de chinurile, de Patimile şi de Învierea Domnului nostru.

\r\n

\r\n

Prot. Pavel FLORENSKI. Articol introductiv la traducerea în limba rusă a

\r\n

Canonului Răstignirii Domnului şi al Plângerii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

\r\n

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *