PREDICĂ DESPRE ÎNFRICOŞATA JUDECATĂ

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

În această sfântă zi de duminică, Sfânta Biserică ne propune să ne amintim de Înfricoşata Judecată. Ziua de ieri a fost închinată pomenirii tuturor creştinilor-ortodocşi, celor din veac adormiţi, iar azi pomenim Înfricoşata Judecată. Iată ce coincidenţă: pomenirea celor adormiţi şi imediat Înfricoşata Judecată.

Dacă am putea vedea acum cum petrec dincolo toţi oamenii adormiţi, înaintea noastră s-ar înfăţişa o privelişte tristă, fiindcă o mulţime de oameni istoviţi, chinuiţi, întind mâinile spre noi, cerându-ne milă şi rugăciuni pentru ei. Iar noi trăim foarte nepăsători. Uităm de moarte, de suflet, şi ni se pare că vom trăi veşnic, cu toate că nu ştim cum va veni moartea şi când se va încheia viaţa noastră pământească. Trăim de parcă niciodată nu vom muri. De parcă însuşi Dumnezeu ne-a dat scrisă cu litere de aur făgăduinţa nemuririi. Sau am căzut noi la înţelegere cu moartea şi ea a hotărât să nu vină niciodată la noi.

Dar nu este nici pe departe aşa. Aceasta este o minciună, o înşelătorie a vrăjmaşului. Noi ştim acest lucru, dar trăim ca şi cum niciodată nu vom muri. Ca într-o hipnoză sau ca după un medicament calmant care ni s-a administrat. Şi parcă suntem ameţiţi.

Cu ce se poate compara viaţa noastră? Cu un râu care curge încet, liniştit, şi care este mărginit de un dig. Acesta îi menţine cursul o zi, două, trei. Un an, doi, zece. Dar nivelul apei creşte din cauza ploilor şi până la urmă surpă digul. Şi râul, care înainte era calm, liniştit, se transformă într-un torent năvalnic, care distruge totul în calea lui. Aşa este şi viaţa noastră.

Domnul îndelung rabdă şi aşteaptă schimbarea noastră, fără să ne lovească cu necazuri grele. Însă noi trăim ca şi înainte, fără să ne gândim la nimic. În cele din urmă, şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu se termină şi mânia Lui se varsă peste noi şi bem pând la capăt paharul amărăciunii. Dar cine este vinovat de toate acestea? Fireşte că noi înşine, pentru că Pronia lui Dumnezeu depinde şi de voia lui Dumnezeu, dar şi de voia noastră proprie. Dumnezeu doreşte mântuirea tuturor. Dar noi, oare, dorim asta? Daci da, atunci îndată Dumnezeu ne va veni în ajutor. Dacă nu, noi singuri suntem vinovaţi.

Odată, la un stareţ a venit un om viclean, care ducea în mână o vrabie, acoperită cu o haină. „Spune-mi: e vie sau moartă vrabia?”, a întrebat el. Stareţul, ştiind dinainte vicleşugul lui, a spus: „Depinde de tine, dacă ceea ce ţii în mână va trăi sau nu”. Acel om gândea aşa: dacă stareţul i-ar fi spus că vrabia era vie, el ar fi sugrumat-o, ar fi descoperit-o şi i-ar fi arătat că era moartă, iar dacă i-ar fi spus că era moartă, ar fi scos-o de sub haină şi i-ar fi arătat că era vie. Dar stareţul a văzut cu duhul vicleşugul lui şi a spus: „Depinde de tine…”.

Aşa e şi în cazul nostru, iubiţi credincioşi, de noi depinde dacă vom avea viaţa veşnică sau moartea şi chinurile veşnice. Minunatele cuvinte evanghelice de astăzi ne descriu tabloul venirii Mântuitorului Hristos şi al Înfricoşatei Lui Judecăţi. Vom spune numai câteva cuvinte, pentru că toţi, mai mult sau mai puţin, am citit despre aceste lucruri.

Înaintea celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului vor fi semne. Pe cer soarele se va stinge şi va fi întuneric. Luna va deveni roşie-sângerie. Stelele, arse parcă de propriul lor foc, vor cădea din cer, ca nişte cărbuni. Vor fi cutremure, inundaţii. Pământul se va prăbuşi în apă, va fi un haos general, în care, înghiţit de foc, totul va pieri. Şi, deodată, va răsuna sunetul trâmbiţelor… Stihiile lumii vor da înapoi trupurile, morţii vor învia, va avea loc învierea. Şi fiecare dintre noi se va înfăţişa la înfricoşata Judecată. Dar apoi pamântul se va înnoi.

Dacă vom privi în sus, vom vedea acolo cetele nenumărate ale îngerilor şi Arhanghelilor. Dacă vom privi în jos, vom vedea un tron de aur, de sub care curge un râu de foc. Dacă vom privi la dreapta şi la stânga vom vedea pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi, care cu frica şi cu cutremur vor aştepta ultima lor sentinţă. Daca vom privi în faţa noastră, va fi cumplit, căci în fata noastră va fi însuşi Judecătorul, Mântuitorul Hristos. Cum vom privi spre El? Cum Îl vom privi în ochi? Cu ce fel de inimă? E cu neputinţă să descriem în cuvinte starea pe care o vom avea atunci.

În antichitate a existat o păgână, prea frumoasa Elena, care întruchipa toată frumuseţea naturii. Când un pictor a încercat să o picteze, nu a putut. Şi atunci a pictat-o acoperită cu un văl. Nu putem decât să ne imaginăm frumuseţea ei.

În mod asemănător, să spunem cum va fi Înfricoşata Judecată, fără să fi luat încă parte la ea, este cu neputinţă. Putem numai să presupunem cum va fi, în funcţie de ceea ce ni s-a descoperit în parte.

Dar putem să ni-L închipuim pe Dumnezeu ca Judecător? Slava şi măreţia lui Dumnezeu ni s-au descris de mai multe ori. Ne aducem aminte Taborul, când Hristos S-a schimbat la Faţă pe munte, înaintea ucenicilor Săi, şi văzând slava Lui ei au căzut cu faţa la pământ de frică. Dar aceasta a fost doar „o mică rază a Slavei” Lui, după cum spun Sfinţii Părinţi. Ne aducem aminte Sinaiul, când Dumnezeu a coborât ca Dătător de Lege, pentru a-i da Legea poporului Sau. Muntele s-a cutremurat, era acoperit de un nor, scateiau fulgere şi răsunau tunete, iar poporul, cu frică si cutremur, stătea departe. Acolo Domnul S-a aratat nu ca Judecător, ci doar ca Dătător al Legii.

Aduceţi-vă aminte de sfântul şi dreptul Iosif cel prea frumos, cum a fost vândut de fraţii săi ca rob, iar mai târziu a devenit primul dregător al faraonului din Egipt. Când fraţii lui l-au reîntâlnit şi l-au recunoscut, s-au tulburat şi au început să tremure de frică din cauza trădării lor. Închipuiţi-vă cum vom tremura noi la Înfricoşata Judecată, căci Domnul Şi-a arătat deja mânia Sa în această lume, dar numai în parte. Să ne aducem aminte de potop, de felul cum a pârjolit focul Cetăţile Sodoma şi Gomora, de plăgile Egiptului, când faraonul cel învârtoşat la inimă nu a vrut să slobozească poporul lui Dumnezeu.

Însă niciodată Dumnezeu nu Şi-a arătat pe pamânt mânia Sa în toată plinătatea ei. Dar atunci, la Înfricoşata Judecată, mânia Lui va fi deplină, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Mai înfricoşător decât întunericul gheenei şi decât toată mânia, şi decât toate fulgerele va fi blândul chip al Mântuitorului Hristos, Care se va întoarce de la noi, căci ochii Lui cei milostivi nu suferă să vadă necurăţia noastră”.

Această mânie va fi ca „un pahar plin cu vin“, zice prorocul David, şi acest vin nu va fi diluat, va fi pură mânie şi foc. Iar noi, privind Faţa Mântuitorului, poate că vom vedea rănile încă nevindecate de pe chipul Lui, provocate de păcatele noastre, după cum spun unii părinţi. Cu ce inimă, cu ce ochi îl vom privi în Faţă pe Răscumpărătorul nostru?

În  Sfânta Scriptură, în Vechiul  Testament, in Cartea a Patra a Regilor, este descris cum trei regi, al Samariei, al Iudeii şi al Edomului, au năvălit asupra regelui Moabului. Şi au atacat hotarele ţării arzând totul, astupând fântânile, ucigându-i pe toti, tăind copacii, vitele, dobitoacele, tot ce nimereau în calea lor. Şi înconjurând cetatea regelui Moabului din toate părţile, lipsindu-l de hrană şi apă, se pregăteau să serbeze victoria. Iar regele, la sfatul înţelepţilor săi, a hotărât să facă ultimul pas. El era păgân, se închina soarelui, şi a hotărât să îl aducă pe fiul său ca jertfă, nădăjduind că astfel va dobândi ajutor.

De faţă cu supuşii săi înspăimântaţi şi cu duşmanii care înconjurau cetatea, regele l-a luat pe fiul său, unicul moştenitor al regatului, l-a suit pe zidul cetăţii şi a rostit următoarele cuvinte înfricoşătoare: „O, soare, luminează mai tare, căci vei vedea acum ceva ce niciodată n-ai mai văzut pe acest pământ! Să vadă toţi! Să vadă toţi vrăjmaşii mei că eu acum îl aduc jertfă pe fiul meu! Şi dacă pot vărsa sângele fiului meu, mă voi răzbuna pe vrăjmaşii mei!”, a strigat crudul regele cu frenezie. „O, fiule, tu vei fi jertfa arderii mele de tot şi amândoi vom fi o singură jertfă. Tu vei fi fiul înjunghiat de mine şi eu voi fi tatăl ucis de durere!”, a strigat el.

Astfel, regele şi-a înjunghiat fiul şi a ţâşnit sângele, apoi, tremurând, a căzut în genunchi.

Dușmanii, văzând aceasta, s-au cutremurat şi au fugit speriați.

Fraţi şi surori! Dacă acel rege ar fi ieşit pe câmp sa lupte cu duşmanii săi şi i-ar fi învins, oare cum i-ar fi pedepsit? Fără milă ar fi vărsat sângele lor, i-ar fi sfâșiat şi i-ar fi chinuit cumplit.

Dar să ne întoarcem de la regele Moabului și la Înfricoşata Judecată. Noi toţi nădăjduim în mila Domnului. Cât ne vom mai bate joc de îndelunga Lui răbdare? Nu se poate să fim atât de împietriţi! Odată si odată tot va trebui să răspundem pentru păcatele noastre. Dumnezeu nu este numai Dragoste, El este şi Judecător. Şi El va face dreapta judecată!

[…]

Tot răul pe care l-am săvârşit în viaţa aceasta este de patru feluri: mai întâi este răul pe care l-am săvârşit noi înşine; apoi e răul pe care l-au săvârşit din vina noastră ceilalţi, pe care noi i-am împins la păcat, i-am ispitit; apoi vom răspunde pentru binele pe care l-am fi putut săvârşi, dar nu l-am săvârşit, căci ni s-au dat daruri pe care le-am irosit; vom răspunde şi pentru faptele bune pe care ceilalţi, din vina noastră, nu le-au săvârşit.

Orice păcat lasă o urmă în suflet şi conştiinţa suferă. In Sfânta Scriptură citim despre un „vierme” care „nu moare” şi despre un „foc” care „nu se stinge” (Marcu 9, 44-48). Părinţii spun că este vorba despre chinurile conştiinţei omului păcătos.

În Bizanţ a domnit la un moment dat împăratul Constanţiu. Atât de mult îşi dorea să aibă slavă, să fie adorat şi să conducă autoritar imperiul, încât l-a obligat pe fratele său mai mic, Teodosie, să se tundă în monahism şi să devină diacon. Dar nu s-a mulţumit numai cu atât acest om orbit de putere şi a poruncit ca fratele său să fie omorât. Acest nou Cain şi-a ucis fratele. Au trecut câteva zile şi într-o noapte Constanţiu l-a văzut în vis pe fratele său, strălucind în veşminte de diacon şi ţinând în mână o cupă plină cu sânge. Teodosie i-a zis: „Bea, frate! Acesta este sângele meu, pe care atât de mult ţi-ai dorit să-l verşi. Bea, fiară însetată de sânge! Potoleşte-ţi setea cea cumplită!”

Împăratul s-a trezit îngrozit şi de fiecare dată când adormea avea acel vis. A încercat să schimbe locul, dar nicăieri nu a putut scăpa de coşmar. În cele din urmă, a fost asasinat în baie.

Sărmane împărat Constanţiu! Nu te-ai temut să săvârşeşti crima, dar nu ai putut suporta coşmarurile si chinurile conştiinţei. Câte fapte rele săvârşim noi in viaţa aceasta, faţă de câţi oameni ne purtăm cu multa mânie, cu ură, cu răutate, cu nepăsare şi, prin toate acestea, de fapt îi ucidem. Beţi, fraţi şi surori, sângele apropiaţilor voştri! Beţi şi potoliţi-vă setea! Dumnezeu a pregătit pentru toţi păcătoşii în iad un iezer de foc, Care niciodată nu se va stinge. Orice păcătos care nu se pocăieşte este în primejdie, căci se află chiar deasupra lui şi poate să cadă în orice clipă, ca şi când ar atârna de un fir foarte subţire. Acest fir este viata noastră pământească şi se poate rupe oricând. Dacă nu ne pocăim, vom cădea în iezerul de foc.

Ca să înţelegeţi mai bine, vă voi da un exemplu. Un înţelept nu vroia să călătorească niciodată cu corabia pe mare. El spunea: „Pe corăbier îl desparte de moarte o distanţă de numai trei degete, cât grosimea scândurilor din care este făcută corabia”În mod asemănător, viaţa oricărui păcătos atârnă doar de un fir subţire care, dacă se rupe, el cade în focul cel veşnic, dacă nu a făcut pocăinţă aici.

Şi atunci poate că îi va părea rău, dar acolo pocăinţa este cu neputinţă. Căci, chiar dacă Dumnezeu este prezent în iad, acolo doar răsplăteşte fiecăruia după faptele lui. Acolo nu există darurile harului lui Dumnezeu. Pocăinţa noastră este posibilă doar cu ajutorul harului lui Dumnezeu, când El se atinge de inima noastră. Dar când nu este har, omul doar se căieşte, dar nu se poate îndrepta, întrucât harul pune totul în mişcare. Şi lipsa harului acolo este veşnică. Omul este despărţit de Dumnezeu pe veci.  Ca să vă închipuiţi veşnicia chinurilor, imaginaţi-vă un glob mare de fier, care stă pe un suport. Într-un singur punct se află centrul de greutate al acestui glob, care apasă asupra suportului. Aşa şi omul va simţi neîncetat greutatea chinurilor, pe parcursul întregii veşnicii. Iar cel mântuit va simţi fericirea veşnică în rai. Ca să înţelegeţi, închipuiţi-vă marea cea sărată, în care, dintr-odată, picură un strop dulce şi toată marea devine dulce. Atât de mare este dulceaţa raiului.

Odată romanii au participat la un război. Când se  întorceau  acasă  victorioşi,  printre  cei  ce  i-au întâmpinat se afla şi o văduvă. Ea s-a uitat după fiul ei şi a zis: „Unde eşti, fiule? Unde ai zăbovit? De ce nu ieşi înainte?“. Atunci cineva i-a spus că fiul ei fusese ucis în luptă. Cât de mare a fost durerea sărmanei femei… A început să se bată cu pumnii în piept şi să plângă cu amar… Dar, deodată, l-a văzut pe fiul ei venind spre ea. Şi a început să plângă de bucurie, l-a îmbrăţişat, l-a sărutat… De atâta bucurie, inima ei a cedat şi ea a murit. Atunci a început să plângă fiul. Dar câtă bucurie a simţit acea mamă atunci! Aceeaşi bucurie va fi şi în rai, în fiecare clipă. Va fi o fericire veşnică.

Noi nu preţuim deloc harul lui Dumnezeu. Uneori ne spovedim cu neatenţie, nu facem pocăinţă aşa cum trebuie.

Ne este greu când pierdem încrederea şefului, a unui prieten apropiat, unii se tem să nu piardă încrederea ibovnicei sau a ibovnicului… Dar a pierde mila şi harul lui Dumnezeu pentru noi nu înseamnă nimic. Vă voi da un exemplu.

Odată, împăratul roman Augustus i-a spus prietenului său apropiat un secret. Prietenul n-a rezistat şi i l-a spus soţiei sale. Ea l-a împărtăşit altor femei şi toată curtea imperială a ajuns să ştie acea taină. Impăratul l-a chemat pe prietenul său şi i-a spus: „Tu de acum nu mai eşti vrednic de prietenia şi de încrederea mea”. Acela a început să tremure de frică, iar apoi atât de mult s-a chinuit, încât, întorcându-se acasă, a luat cuţitul şi s-a înjunghiat. Văzând aceasta, soţia lui s-a omorât şi ea. Iată care a fost răsplata.

Şi asta numai din cauză că au pierdut încrederea împăratului Augustus.

Iar nouă nu ne pasă de harul lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi ştie că, dacă nu ni se împlinesc dorinţele, ne mâhnim şi ne chinuim. Închipuiţi-vă o căprioară însetată, căreia îi ard măruntaiele. Cu gura deschisă şi cu limba arsă caută un izvor. Aleargă spre el, dar îl găseşte secat şi începe să ragă, iar durerea ei răsună în toată pădurea… La fel şi noi, păcătoşii, vom înseta, dacă nu vom bea din Izvorul Vieţii.

Fie ca aceste exemple să rănească inimile noastre. Şi, cu cât le vor răni mai tare, cu atât mai bine, ca să trăim corect viaţa noastră pământească şi dincolo de mormânt să nu ne chinuim.

Slavă Dumnezeului nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Convorbiri la Optina. „Nu voi muri, ci voi fi viu…”, Editura Egumenita, 2014)

www.cuvantul-ortodox.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *