\r\n
Omul smerit nu este o personalitate bolnavă. Are conştiinţa stării sale, nu şi-a pierdut centrul personalităţii. Cunoaşte păcătoşenia lui, micimea lui şi acceptă observaţiile duhovnicului său, ale fraţilor săi. Îi pare rău, dar nu deznădăjduieşte. Se întristează, însă nu se istoveşte şi nu se mânie.
\r\n
\r\n
Cel stăpânit de complexul inferiorităţii în exterior la început seamănă cu omul smerit. Însă, dacă-l cercetezi puţin sau îl povăţuieşti, atunci ego-ul său bolnav iese la suprafaţă, se tulbură, pierde şi acea puţină pace pe care o are.
\r\n
La fel se întâmplă şi cu omul melancolic în comparaţie cu cel ce se pocăieşte. Cel melancolic se interiorizează şi se preocupă doar cu sinele său. Păcătosul care se pocăieşte şi se spovedeşte iese din sine. Credinţa noastră are acest lucru minunat – pe duhovnic. Dacă i-ai mărturisit duhovnicului şi ai primit iertare, nu te mai intoarce înapoi.
\r\n
Ieromonah Sava Aghioritul, Vindecarea sufletului în învăţătura părintelui Porfirie, Editura Egumeniţa, 2012
\r\n
Sursa: http://www.doxologia.ro/