Este îngăduit creştinilor ortodocşi să creadă în reîncarnare?
\r\n
În ultima vreme şi mai ales după 1989, când în ţara noastră, printr-o greşit înţeleasă libertate religioasă, au început să pătrundă tot felul de curente, mişcări şi concepţii de factură orientală şi în chip deosebit de origine budistă sau hinduistă, împreună cu o literatură acre exprimă asemenea idei şi concepte, se vorbeşte tot mai intens de reîncarnare. Auzim adesea persoane spunând că în altă viaţă ar fi fost bărbat, dacă acum este femeie, şi invers, că ar fi fost cu o altă înfăţişare decât cea prezent, mai frumoasă sau mai urâtă, că ar fi avut altă profesie sau altă îndeletnicire şi aşa mai departe. Toate aceste afirmaţii pornesc din răspândirea ideii năstruşnice despre reîncarnare. Această credinţă afirmă ideea că, după moarte, sufletul omului se reîntrupează sau se reîncarnează, adică intră din nou într-un alt trup cu care începe o nouă viaţă. Deci, omul moare de mai multe şi retrăieşte de mai multe ori cu alte trupuri, alt sex, alte profesii şi stări sufleteşti sau trăiri. Există şi forme denaturate ale acestei idei, prin care se afirmă că omul se reîntrupează trecând din trup în trup, luând apoi trupuri de animale sau de păsări sau reîncarnându-se în pomi şi plante, ceea ce duce la o totală degradare a fiinţei umane şi a eului personal, până la desfiinţare.\r\n
\r\n
Este corectă această idee sau credinţă şi poate fi acceptată şi practicată de un creştin?
\r\n
Dintru început trebuie să spunem că ideea aceasta sete cu totul străină de învăţătura de credinţă creştină şi nu o găsim absolut nicăieri în paginile Sfintei Scripturi sau în operele Sfinţilor Părinţi. Biserica Creştină n-a mărturisit şi nu a crezut niciodată aşa ceva şi de aceea, reîncarnarea nu are nimic comun cu creştinismul. Ea este idee de import luată din filozofiile şi concepţiile religioase străine, iar dacă cineva o îmbrăţişează sau o mărturiseşte, înseamnă că acela nu este creştin sau că are o falsă sau incompletă instruire religioasă sau educaţie creştină.
\r\n
Învăţătura creştină se bazează pe înviere şi pe judecată. Învierea Mântuitorului Hristos este temelie şi chezăşie a învierii noastre. În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel ne spune răspicat: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră” (I Cor. 15, 14 ).
\r\n
Din Sfânta Scriptură reiese limpede că, după moarte, sufletele nu se reîntrupează în alte trupuri, ci ele merg într-un loc anume, care se cheamă rai sau iad. De fapt, ideea aceasta o găsim chiar în Vechiul Testament. Aşa, de pildă, Ecleziastul spune clar că „pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a dat” (Ecleziast 12, 7). În Noul Testament, Mântuitorul ne spune şi mai limpede: „Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam . Şi a murit bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui”(Luca 16, 22-239. Despre mergerea sufletelor în rai sau în iad ne mai spune Mântuitorul şi atunci când iartă pe tâlharul credincios, pocăit de pe cruce. Când acesta îl roagă pe Mântuitorul: „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni în împărăţia Ta”, Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 42-43).
\r\n
Sfânta Scriptură şi Mântuitorul în special nu vorbesc niciodată de mai multe vieţi, ci de una singur, ca dar al lui Dumnezeu, la sfârşitul căreia urmează judecata. După învăţătura creştină, bazată pe Sfânta Scriptură, deci pe revelaţie, există două judecăţi: cea particulară, care se face numai sufletului imediat după moarte şi cea generală sau universală, care va avea loc la învierea cea de apoi, când judecata se va face atât sufletului, cât şi trupului înviat şi transfigurat. Despre prima judecată ne se vorbeşte cu precizie de către Sfântul Apostol Pavel: „Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata…”(Evrei 9, 27). Reiese din acest text că omul nu moare de mai multe ori, ci doar o singură dată şi apoi este judecat sau i se cere socoteală de faptele lui sau de viţa lui.
\r\n
Cât priveşte cea de-a doua judecată, care se va face atât sufletelor, cât şi trupurilor, aceasta este, de asemenea, afirmată cu tărie de către Mântuitorul Însuşi şi descrisă în Evanghelia după Matei în capitolul XXV, arătând că aceasta se va face când se vor aduna înaintea lor toate neamurile. Criteriul de judecată vor fi faptele săvârşite de oameni, bune sau rele, într-o singură viaţă şi nu în mai multe vieţi, care îi vor destina la osânda veşnică sau la viaţa veşnică” (Matei 25, 31-46).
\r\n
Tot Sfânta Scriptură ne învaţă că trupul este deosebit de important pentru mântuirea omului, fiind „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19), cum ne spune Sfântul Apostol Pavel. Trupul acesta este lăsat pradă distrugerii sau dispariţiei totale, prin moarte, ci el este destinat învierii, când el se va uni cu sufletul, vor răspunde împreună de faptele săvârşite şi se vor bucura de osânda sau fericirea veşnică. În această privinţă, Sfânta Scriptură este tot aşa de limpede şi de categorică. Vom cita câteva din locurile cele mai cunoscute. Mântuitorul, vorbind despre puterea Sa dumnezeiască, spune: „Nu vă miraţi de aceasta, că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei” (Ioan 5, 28-29). Aceeaşi învăţătură a Mântuitorului o întâlnim şi în descrierea Judecăţii din urmă (Matei 25, 31-46), reluată de Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni, unde se argumentează învierea morţilor, deci a trupul, pe învierea Mântuitorului: ”Dar acum Hristos a înviat din morţi fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că devreme ce printr-un om ce a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos, toţi vor învia” (I Cor. 15, 20-22). Sfântul Apostol Petru merge mai departe şi spune că: „cerurile şi pământul sunt ţinute prin acelaşi cuvânt şi păstrate pentru focul din ziua judecăţii şi a pieirii oamenilor necredincioşi” (II Petru 3, 7). Este vorba de pedeapsa trupurilor celor necredincioşi, care prin acesta primesc osânda pentru păcatele lor. Despre trup, ca părtaş la înviere şi la judecată, vorbeşte tot aşa de limpede şi Apocalipsa: „Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. Şi marea a dat pe morţii cei din ea, şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale” (Apocalipsa 20, 12-13). Din toate aceste texte reiese că trupul este părtaş la înviere şi judecată, la fericire sau osândă. De aici, întrebarea firească pe care oricine trebuie să şi-o pună: Dacă trupurile vor învia şi vor participa la judecată, cu care din multele trupuri trebuie să se unească sufletul şi de care fapte răspunde, dacă admitem reîncarnarea? Nu există decât o singură viaţă care se dă omului ca dar de la Dumnezeu, un singur trup cu care sufletul convieţuieşte şi cu care răspunde la Judecata de apoi de faptele săvârşite. Dumnezeu ne dă viaţă, ne arată poruncile şi ne lasă voia liberă pe care fiecare o întrebuinţează cum vrea. O poate folosi spre bine sau spre rău, dobândind fericirea sau osânda.
\r\n
Ceea ce este mai grav, în legătură cu reîncarnării, îl constituie faptul că adepţii acestei concepţii încearcă să vadă chiar în Sfânta Scriptură argumentarea ei, interpretând greşit unele texte care, aşa cum vom vedea, nu au nimic comun cu reîncarnarea. Aşa , de pildă, se invocă în sprijinul acestei concepţii textele din Evangheliile după Matei şi Luca unde, după părerea lor, se vorbeşte despre Sfântul Ioan Botezătorul că ar fi o reîntrupare sau o reîncarnare a profetului Ilie. Iată ce spun textele: „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel care va să vină” (Matei 11, 14). „Şi el va merge înaintea lui, cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre fii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să găsească Domnului un popor pregătit” (Luca 1, 17).
\r\n
Interpretarea corectă a textelor ne arată însă că nu este vorba nicicum de reîncarnarea lui Ilie în Ioan Botezătorul, ci de o vorbire simbolică sau metaforică. Din textul Sfintei Scripturi şi din istoria biblică, se ştie clar că Ilie şi Ioan sunt doi prooroci şi mai ales persoane bine distincte unul de altul, având de a îndeplini sarcini sau misiuni precise în istorie. Când iudeii din Ierusalim au trimis la Ioan Botezătorul preoţi şi leviţi ca să-l întrebe cine este, el a mărturisit că nu este nici Hristos şi nici Ilie: „Dar cine eşti? Eşti Ilie? Zis-a el: Nu sunt… Eu sunt glasul celui ce strigă în pustiu: „Îndreptaţi calea Domnului” precum a zis Isaia proorocul” (Ioan 1, 19-23). Deci nu era nici Hristos, nici Ilie, nici proorocul, ci cel prezis de Isaia să fie Înaintemergătorul Domnului Iisus Hristos, ca săi gătească venirea sau calea. Că Ilie nu sa reîncarnat în Ioan Botezătorul o arată şi episodul Schimbării la Faţă a Mântuitorului pe Muntele Taborului, când Ilie este văzut de cei trei apostoli, Petru, Iacob şi Ioan, care nu l-au confundat cu Ioan Botezătorul. Ilie şi Ioan au fost persoane dinstincte, cu activitate deosebită şi care au trăit în epoci deosebite. Ei însă se asemănau doar prin fermitatea şi dârzenia sau tăria caracterului. Aşa cum Ilie a mustrat pe regii Ahab şi Isabela pentru nedreptăţile lor, la fel şi Ioan Botezătorul a certat pe regele Irod pentru păcatele adulterului săvârşit cu cumnata sa. În acest sens, Ioan Botezătorul va veni cu duhul şi puterea lui Ilie.
\r\n
De asemenea, se mai invocă textul din istorisirea vindecării orbului din naştere : Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui de s-a născut orb?” (Ioan 9, 2). De aici, adepţii reîncarnării trag concluzia greşită că orbul greşise în altă viaţă şi că în actuala viţă plătea pentru păcatele făcute, prin orbire. Din răspunsul Mântuitorului, se vede limpede că nicicum nu se poate gândi la aşa ceva. El s-a născut aşa nu pentru a plăti pentru păcatele lui din altă viaţă şi nici pentru al părinţilor, „ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu” (Ioan 9,3). Prin acest orb şi vindecarea lui, Mântuitorul Şi-a arătat puterea dumnezeiască. El era orb ca atâţia care se nasc cu această infirmitate, dar a servi ca instrument de manifestare a puterii lui Dumnezeu.
\r\n
În fine, reîncarnarea nu este admisă de credinţa creştină şi pentru faptul că ea înlătură, dispreţuieşte sau fuge de responsabilitatea morală. Ea este un îndemn şi o justificare comodă a vieţii imorale. Logica ne spune că Dumnezeu nu poate să admită ca într-o viaţă să fim tâlhari sau nemernici, păcătoşi inveteraţi şi în alta, cu alt trup, să fim alţi oameni. Reîncarnarea încurajează laşitatea orală. Fiindcă avem liberate de voinţă, răspundem de faptele noastre şi cu sufletul, şi cu trupul.
\r\n
Astfel, reîncarnarea nu se justifică pentru cineva care se consideră creştin. A crede şi a admite reîncarnarea înseamnă să neglijezi sau să dispreţuieşti învăţătura lui Mântuitorului. Nu poţi să fii creştin, dar în acelaşi timp şi budist sau hinduist.
\r\n
Consemnat pr. Eugen ONICOV