Rostul bolii

Mântuitorul nostru împreună cu de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi ne învaţă că singura noastră grijă din această viaţă trebuie să fie mântuirea sufletelor. Episcopul Ignatie scrie: “Viaţa pământească – această scurtă vreme – îi este dată omului, din mila Creatorului, pentru ca acesta să o folosească pentru mântuirea lui, adică să depăşească moartea şi să treacă la viaţă (Arena). Pentru aceasta, trebuie “ca pe toate din această lume să le privim ca pe nişte umbre trecătoare şi să nu ne lipim inima de nimic din ea (…) pentru că nu privim la cele văzute, ci la cele nevăzute; deoarece cele văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute sunt veşnice” (Sfântul ioan din Kronstadt, Sfaturi duhovniceşti). Pentru noi, creştinii ortodocşi, centrul vieţii nu este aici, ci dincolo, în lumea veşnică.

\r\n

\r\n

Atâta timp cât trăiesc, creştinii ortodocşi nu se îngrijesc gândindu-se la boala sau suferinţa care îi poate însoţi. Chiar atunci când ne cântăm unul altuia “La mulţi ani” de ziua onomastică şi la alte sărbători, o facem din pricină că Biserica, în înţelepciunea ei, ştie că noi într-adevăr avem nevoie de “mulţi ani” pentru a ne schimba şi a ne pocăi pentru păcatele noastre, deci nu pentru că viaţa are vreo valoare în sine. Dumnezeu nu Se interesează de cât de bătrâni suntem atunci când ajungem înaintea judecăţii Lui, ci dacă ne-am pocăit; pentru El nu contează dacă am murit de vreun atac de inimă sau cancer, ci dacă sufletul nostru este în stare de sănătate.

\r\n

De aceea, “nu trebuie să ne înfricoşăm de nici o nenorocire omenească, ci doar de păcat; nici de sărăcie, nici de niscaiva neputinţe, nici de ocări, nici de răutăţile altora faţă de noi, nici de umilinţe, nici de moarte” (Sfântul Ioan Gură de Aur, La Statui), fiindcă aceste “nenorociri” sunt numai cuvinte şi acestea nu au nici o realitate pentru cei ce trăiesc pentru Împărătia Cerurilor. Singura “nenorocire” adevărată din această viaţă este a-L supăra pe Dumnezeu. Dacă vom avea în cuget această înţelegere fundamentală a scopului vieţii, atunci sensul duhovnicesc al neputinţelor trupeşti ni se poate descoperi şi nouă.

\r\n

\r\n

Este o lecţie încă neînvăţată de către neamul lui Adam care, în mândria lui, caută dintotdeauna să fie “zeii”: din pricină că fiecare păcat este o reînnoire a păcatului primilor oameni, o îndepărtare cu voie de Dumnezeu, îndreptată spre sine. Astfel ne punem pe noi în locul Lui Dumnezeu, slujindu-ne nouă înşine în loc de a sluji Creatorului. În acest fel, suferinţa bolii slujeşte astăzi aceluiaşi scop căruia i-a slujit şi la început: şi din această pricină ea nu este altceva decât un semn al milei şi dragostei Lui Dumnezeu. Celor ce sunt bolnavi, Sfinţii Părinţi le spun: “Dumnezeu nu te-a uitat; El are grijă de tine” (Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Filocalia).

\r\n

Sfântul Ambrozie de la Mănăstirea Optina a vorbit despre relaţia dintre suflet şi trup într-o scrisoare către o mamă al cărei copil era foarte bolnav: “Nu trebuie să uităm că într-o epocă sofisticată ca cea în care trăim, chiar şi copilaşii sunt vătămaţi duhovniceşte de ceea ce văd sau aud. Prin urmare, este nevoie de curăţire, iar aceasta se realizează numai prin suferinţă trupească… Trebuie să înţelegem că desfătarea raiului se dă numai celui ce acceptă suferinţa”.

\r\n

Sfântul Nicodim Aghioritul a arătat că, deoarece omul este îndoit în fire, creat cu suflet şi trup, “există o interacţiune între suflet şi trup” (Sfaturi), fiecare dintre părţi acţionând una asupra celeilalte, comunicând între ele”. Sfântul ioan Gură de Aur scrie că “ atunci când sufletul este bolnav, de obicei nu simţim nici o durere (…), dar, dacă se întâmplă ca trupul să sufere doar puţintel, facem toate eforturile să ce eliberăm de boală şi de durerea ei”. De aceea, Dumnezeu pedepseşte trupul pentru păcatele sufletului, astfel ca prin pedepsirea trupului, sufletul să poată primi vreo vindecare. (…) Hristos a făcut acelaşi lucru cu slăbănogul atunci când a spus: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie mai rău! Ce învăţăm de aici? Boala slăbănogului fusese pricinuită de păcatele lui” (Omilia 38 la Evanghelia Sfântului Ioan).

\r\n

\r\n

La Sfântul Serafim din Sarov a fost adusă odată o femeie. Era grav schilodită, neputând merge din cauză că genunchii ei stăteau ridicaţi până la piept. “Ea îi spuse Bătrânului că fusese născută în Biserica Ortodoxă, dar, după ce s-a măritat cu un protestant, abandonase ortodoxia şi, pentru necredincioşia ei, Dumnezeu o pedepsise dintr-o dată. (…) Ea nu-şi mai putea mişca nici mâinile, nici picioarele. Sfântul Serafim a întrebat-o pe femeia bolnavă dacă acum crede în Maica ei, Sfânta Biserică Ortodoxă. Primind un răspuns afirmativ, i-a spus să-şi facă cum se cuvine semnul Crucii. Spuse că nu poate ridica nici o mână; dar, în momentul în care Sfântul s-a rugat şi i-a uns mâinile şi pieptul cu untdelemn din candela de la icoană, boala a lăsat-o imediat”. Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca nu cumva să-ţi fie ţie mai rău!

\r\n

\r\n

Această legătură dintre suflet şi trup, păcat şi boală se arată foarte limpede: durerea ne spune că s-a întâmplat ceva rău cu sufletul, că nu numai trupul este bolnav, ci şi sufletul. Vedem astfel cum sufletul poate transmite trupului bolile sale, stârnind mai apoi în om dorinţa de cunoaştere de sine şi dorinţa întoarcerii către Dumnezeu. În Vieţile Sfinţilor se pot vedea nenumărate astfel de cazuri. Bolile ne mai învaţă şi aceea că “adevăratul nostru sine, personalitatea noastră nu este trupul văzut, ci sufletul nevăzut, omul lăuntric (Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia).

\r\n

\r\n

Oare aceasta înseamnă că omul care se bucură de o sănătate continuă este duhovniceşte “în formă”? Nicidecum, deoarece suferinţa ia multe forme, fie în trup, fie în suflet sau în minte. Cât de mulţi sunt aceia care, deşi au o sănătate de fier, se tânguie că “viaţa nu merită trăită”?

\r\n

Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur acest fel de suferinţă: “Unii cred că a te bucura de sănătate este un motiv de plăcere. Dar, nu este aşa; fiindcă mulţi dintre cei care au o sănătate bună şi-ar dori să moară de mii de ori, nefind în stare să suporte jignirile ce li se aduc. (…) Căci, deşi trebuia să ajungem împăraţi şi să trăim împărăţeşte, ne aflăm copleşiţi de multe necazuri şi tulburări. (…) În mod inevitabil, clipele de restrişte ale împăraţilor sunt la fel de numeroase ca valurile unui ocean. Deci, dacă monarhia nu este în stare să-şi scape viaţa de durere, atunci ce altceva ar putea împlini acest lucru? Cu adevărat, nimic din această viaţă” (Omilia 18 La statui).

\r\n

\r\n

Adeseori protestanţii “revendică” sănătatea în “Numele Lui Hristos”. Ei privesc sănătatea ca pe ceva pe care creştinul este îndreptăţit să-l aibă. Aceasta este exact opusul învăţăturii ortodoxe, aşa cum o vedem şi în istoria dreptului Iov din Vechiul Testament. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că sfinţii Îi slujesc Lui Dumnezeu nu pentru că aşteaptă vreo răsplată, duhovnicească sau materială, ci pur şi simplu pentru că Îl iubesc: “căci sfinţii ştiu că cea mai mare răsplată dintre toate este să Îi poţi iubi şi sluji pe Dumnezeu”. Astfel, “Dumnezeu, vrând să arate că sfinţii nu L-au slujit pentru a primi răsplată, l-a lipsit pe Iov de toată bogăţia, lăsându-l pradă sărăciei şi îngăduind să cadă în boli grave”. Iar Iov, care nu trăia pentru vreo răsplată în această viaţă, a rămas în continuare credincios Lui Dumnezeu (Omilia 1 La statui).

\r\n

Aşa cum oamenii sănătoşi nu sunt fără de păcat, tot aşa şi Dumnezeu îngăduie câteodată ca cei cu adevărat drepţi să sufere “ca o pildă pentru cei slabi” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mari). De aceea, aşa cum învaţă Sfântul Ioan Casian, “un om se învaţă şi se formează mult mai bine din pilda altuia” (Regulile).

\r\n

\r\n

Vedem aceasta şi în Scriptură în cazul lui Lazăr. “Deşi suferise de răni dureroase, nu a cârtit niciodată împotriva bogatului, nici nu i-a adresat rugăminţi…Ca urmare, el a găsit odihnă în sânul lui Avraam, ca unul care acceptase cu smerenie necazurile vieţii” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari).

\r\n

\r\n

Părinţii Bisericii ne învaţă de asemenea că boala este o cale de a imita suferinţa martirilor. Astfel, în vieţile multor sfinţi aflăm cum la sfârşitul vieţii s-au abătut asupra lor suferinţe cumplite, pentru ca astfel, prin suferinţa lor nevinovată, să poată trece printr-o mucenicie trupească. Un foarte bun exemplu în acest sens poate fi aflat la marele apărător al Ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului: “A fost bolnav paisprezece zile, iar boala pe care a avut-o, după cum spunea chiar el, l-a muncit în acelaşi fel în care instrumentele de fier pentru tortură ale chinuitorilor îi munceau pe sfinţii mucenici, de parcă i-ar fi zdrobit coastele şi măruntaiele, şi ar fi fost încins cu acestea şi legat în aşa fel încât îi pricinuiau o durere de nesuportat; tot aşa s-a întâmplat că ceea ce oamenii nu au putut face cu sfântul trup al mucenicului, a fost plinit de boală, după negrăita judecată a Providenţei, pentru ca Mărturisitorul Adevărului, Mucenicul şi Biruitorul tuturor suferinţelor să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, după ce va fi trecut prin fiecare suferinţă, mulţumită căreia, până la ultima sa suflare, asemeni aurului lămurit în cuptor, el, în veşnicie, să poată primi o mai mare cinste şi răsplată de la Dreptul Judecător” (The Orthodox World, vol. 3, nr. 3).

\r\n

\r\n

Extras din: “Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre boală. Rugăciuni pentru bolnavi”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *