Să avem nădejde în Domnul, Singurul Care poate să vindece rănile sufletului

Doar lucrurile lui Dumnezeu ne călăuzesc spre viaţa veşnică. Toate lucrurile lumii acesteia sunt deşarte; iar cel ce iubeşte lumea se îndepărtează de Dumnezeu… Acolo unde poruncile lui Dumnezeu sunt păzite, lucrările întunericului sunt fugărite.

Adevărata fericire nu vine din cele dobândite pe pământ, unde toate sunt schimbătoare, ci de la Dumnezeu şi din virtutea dumnezeiască.

De vreme ce aţi fost aleşi să deveniţi ostaşi ai lui Iisus şi să-i războiţi pe vrăjmaşii Lui, Hristos vă va povăţui cum să vă arătaţi iubirea voastră către El.

Ochii voştri să privească în sus, spre cele veşnice şi nestricăcioase, nu în jos, spre cele pământeşti şi trecătoare.

… Stăruiţi în rugăciune. Rugăciunea le va rândui pe toate. Rămâneţi statornici alături de Iisus ca să trăiţi fericirea duhovnicească. O singură fericire există, cea întru Hristos. Fericirea în afara lui Hristos este fără de folos, deoarece se dobândeşte pe căi greşite, se sfârşeşte repede şi ne conduce la nefericirea veşnică.

… Cei ce iubesc lumea sunt lipsiţi de dragostea lui Dumnezeu. Iubirea lumii, după Pavel, este vrăjmaşa lui Dumnezeu.

Viaţa lumească este plină de curse, păcate, patimi, risipire. Bucuriile păcătoase se termină în nefericire şi durere.

Să nu dăm importanţă lucrurilor trecătoare, ci celor veşnice. Nu e lumea deşartă? Nu e viaţa scurtă? De ce ne preocupă deci paiele mai mult decât aurul?

Toate vor trece în lumea aceasta deşartă. Lumea este o trecere şi fiecare păşeşte prin vremea vieţii lui spre viaţa veşnică…

Cu cât merge cineva spre cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atât se simte mai bine şi îi pare rău de oamenii care numesc fericire bucuriile mincinoase ale acestei lumi amăgitoare, care la urmă aduc amărăciune fără de sfârşit.

Oamenii din zilele noastre se îngrijesc de cele din afară şi lasă inima să li se îmbolnăvească grav de egoism, mândrie şi slavă deşartă!

Pentru curăţirea inimii trebuie multă zdrobire, rugăciune, ascultare, osteneli, lacrimi, căci dacă inima nu se va curăţa… atunci cum vom spune că faptele noastre sunt plăcute lui Dumnezeu?

Bucuria sufletului izvorăşte din conştiinţa curată.

Să ne aducem mereu aminte de numele lui Iisus, căci acest nume Preasfânt ne va dărui izbânda împotriva tuturor păcatelor.

Drumul duhovnicesc a fost hărăzit de Atotputernicul Dumnezeu să fie străbătut când cu bucurie, când cu plânset, când cu iarnă, când cu vară, când cu război, când cu pace…

Frica de Dumnezeu naşte pocăinţa curată, pocăinţa naşte plânsul, zdrobirea inimii şi lacrimile care aduc iertare, bucurie şi nădejde în adâncul sufletului.

Cunoştinţele minţii ne îmbogăţesc cu foloase materiale şi slavă deşartă, dar totodată ne aduc şi mulţime de păcate.

Diavolul urăşte fecioria, fiind scârbos şi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, de aceea aduce atâtea cugetări spurcate, ca să-l murdărească pe iubitorul neprihănirii şi să-l facă să-şi piardă strălucirea îngerească.

Mirele Ceresc iubeşte mai mult decât orice curăţia trupului şi a sufletului omului. Neprihana aduce pronia şi pogorârea Duhului Sfânt. Diavolul alungă neprihana pentru a împiedica venirea Duhului Sfânt! De aceea suntem ispitiţi de gândurile rele, dragii mei, ca să nu devenim vase de folos ale Duhului Sfânt. Aşadar să ne nevoim pentru a dobândi, cu harul lui Dumnezeu, curăţia sufletului şi a trupului… Din curăţia inimii izvorăşte iubirea desăvârşită.

Omul este chemat să înceapă lupta şi nevoinţa duhovnicească, având ca aliat pe Dumnezeu şi ca ajutor pe părintele duhovnic; iar vrăjmaşul se va împotrivi cu putere ca să-l înfricoşeze pe nevoitor.

Fiecare om se va afla singur cu desăvârşire în ceasul înfricoşător al morţii, iar lucrările smereniei vor fi adevăratul său ajutor.

După trecerea vieţii noastre de la fiecare din noi se va cere socoteală exactă despre cum şi unde şi-a cheltuit timpul şi vai de cei care l-au împrăştiat pe chefuri păcătoase şi ucigătoare de suflet… Să nu-l cheltuim pe lucruri ale întunericului şi ale lumii!

Viaţa noastră atârnă de un fir de aţă; la fiecare pas suntem judecaţi pentru ceea ce facem. Câţi au rămas treji şi nu au adormit? Şi câţi au căzut în adormire şi nu s-au trezit?

Multe vise avem… şi deodată vine moartea şi le zădărniceşte pe toate… Atenţie! Să nu plecăm din viaţa aceasta trecătoare cu conştiinţa vinovată şi cu sufletul pătat.

Viaţa noastră de acum se aseamănă cu visul şi aburul, pe când cealaltă, viaţa veşnică, este nesfârşită. Să fim cu luare-aminte deci, la teatrul numit lume.

Să ne aducem mereu aminte, dragii mei, de moarte şi de judecata lui Dumnezeu, pentru ca frica de Dumnezeu să sporească şi să plângem pentru păcatele noastre, căci lacrimile mângâie sufletul celui ce plânge.

Toate lucrurile pământeşti trec ca un vis şi nimic din lumea aceasta nu este statornic şi nestricăcios! Aşadar de ce să iubim ce-i provizoriu şi trecător în loc de ce-i veşnic şi mereu prezent!

Moartea ne ameninţă în fiecare clipă cu trecerea în cealaltă lume. Deci ce ne rămâne nouă de făcut? Ce altceva decât să ne pregătim a da un răspuns bun la Judecata lui Dumnezeu?…

Să ne aducem aminte de suferinţa din ceasul înfricoşător al morţii şi de înfricoşătoarea judecată; fiindcă în ceasul înfricoşător al morţii, nimeni nu ne va ajuta, nici tată, nici mamă, nici soră, nici rudă, nici prieten, ci doar lucrările bunele ce le-am făcut pentru Dumnezeu şi pentru sufletul nostru.

Să privim doar spre Iisus şi să ne îngrijim ca doar pe Acesta să-L mulţumim şi să-L bucurăm, căci de către El vom fi judecaţi.

Să ne aducem aminte de moarte, căci toate se sfârşesc în lumea aceasta şi ferice de cel care a studiat ştiinţele lucrurilor cereşti…

In ceasul greu şi sfâşietor al morţii nimeni nu-l mai poate ajuta pe om, în afară de lucrările lui. Cu adevărat nimeni, fără doar Dumnezeu. Dacă facem lucrări plăcute lui Dumnezeu, vom avea ajutor puternic şi sprijinitor în clipa despărţirii sufletului de trup! Ce lupte va avea de dat sufletul despărţit de trup? Avem vămile cereşti care împiedică sufletele să se înalţe, arătându-le faptele pe care le-au săvârşit cât au trăit pe pământ.

Avva Agathon plângea în ceasul morţii şi călugării îi ziceau: „Şi tu plângi Avva?” „Crede-ţi-mă, fiilor, că eu mi-am dat toată silinţa să-I plac lui Dumnezeu; nu ştiu însă dacă lucrările mele au fost plăcute în faţa Acestuia!”

Plângea şi mai marele între asceţi, Sfântul Antonie. „Şi tu plângi Awa?” „Credeţi-mă, fiilor, de când am devenit monah frica morţii nu s-a îndepărtat de mine”.

Sfinţii Părinţi au suferit multe ispite istoyitoare. Dar şi-au păstrat cu tărie răbdarea şi silinţa, şi după aceea i-a vizitat harul, pe măsura răbdării avute mai înainte.
Să aveţi credinţă neclintită în Dumnezeu şi rugăciunile lor vă vor acoperi în chip minunat.

Să fugiţi de păcat ca de foc şi ca de şerpii otrăvitori şi să vă refugiaţi prin rugăciune la Iisus Hristos şi El vă va scăpa în chip minunat. Să vă feriţi ca de foc de privirea sau discuţia cu tineri sau tinere. Doar aşa veţi învinge răutatea trupului.

Să pricepem scurtimea vieţii noastre şi să lucrăm cele ale lui Dumnezeu, cu dragoste şi bunăvoire. Să nu faceţi nimic spre fală, ci pe toate să le faceţi cu smerenie.

Mândria alungă harul lui Dumnezeu. Triumful duhovnicesc se dobândeşte cu smerenie, cu bunăvoinţă şi, mai mult decât toate, cu lepădarea de cele lumeşti.

Nici o bucurie lumească nu rămâne neuitată. Numai bucuria care provine de la Dumnezeu este adevărată şi sinceră. Cinstiri şi bani, toate sunt false. Pe toate acestea moartea le aşează la locul potrivit lor.

Tatăl Ceresc ne dă suferinţe nu pentru a ajunge la deznădejde, ci pentru a ne pocăi şi îndrepta.

Durerea curăţeşte sufletul, îl face smerit, îndurerat, bun, şi astfel se pregăteşte terenul pentru vizita dumnezeiască.

Toate necazurile ne simt trimise de bună seamă pentru vindecarea sufletului nostru bolnav.

Hristos îl mântuieşte prin mila Sa pe om, ostenelile arată dorinţa omului de a se mântui.

Prin răbdarea pătimirii facem voia lui Dumnezeu. Cel ce rabdă ispita de orice fel îşi picură un leac în sufletul său.

Cine s-a pocăit şi nu a fost mântuit? Cine şi-a mărturisit păcatele şi nu a fost iertat? Cine a căzut şi, cerând ajutor, nu a fost ridicat? Cine a plâns şi nu a fost mângâiat de Dumnezeu?

Să ne sprijinim întotdeauna povara noastră pe umerii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi vom găsi neîndoielnic mângâiere pentru durerea şi suferinţele noastre.

… Dumnezeu este vădit în şcoala creaţiei Lui… este pretutindeni prezent şi pe toate le împlineşte. Prin iconomia Lui negrăită sprijină, poartă de grijă, cârmuieşte şi cunoaşte toate câte sunt. Tot ce a creat se găseşte în existenţa Lui, în mâinile Lui, în mintea Lui…

Dumnezeu vrea să-l vadă pe om doritor de bunătate şi silinţă (străduinţă cinstită), pe măsura puterilor lui, şi când va dobândi acestea cu smerenie, atunci Acela se va ocupa de isprăvirea lucrării bune…

… Toate simt rânduite cu iconomie de Pronia Preabunului nostru Dumnezeu, pentru a ne învăţa smerenia şi pentru a ne încredinţa cât de mici suntem. Inima noastră trebuie să înlăture toată substanţa ei egoistă pentru a ne învrednici de această smerenie sfinţită… Ingrădeşte-te cu autocunoaşterea mântuitoare a micimii noastre infinite.

Indată după plecarea harului lui Dumnezeu, sufletul omului se descurajează şi frica de cele viitoare îl înconjoară… Zadarnică este orice străduinţă omenească fără harul lui Dumnezeu…

In lumea aceasta nimeni nu-şi are locul definitiv. Lumea duhovnicească ne aşteaptă pe toţi. Trecători suntem pe pământ… Iar înainte ca Dumnezeu să ne ia din lumea aceasta stricăcioasă, să-L rugăm să ne aşeze alături de El, pentru ca urcarea sufletului nostru să nu fie îngreuiată de diavolii cei răi de la vămi…

… Dumnezeu nu poate fi văzut fără curăţie, nu Se arată… cine nu are inima curată nu-L vede pe Dumnezeu. Dumnezeu este iubire, prin urmare cel care nu are iubire adevărată, duhovnicească, pură, nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu.

Cumpătarea, postul, privegherea, lepădarea de cele lumeşti şi celelalte fapte bune sunt căile pe care putem ajunge la curăţia inimii…

Pe drumul creştinesc merg împreună dulceaţa harului şi amărăciunea patimilor…

… Plâng pentru că sunt cel mai mare păcătos din lume şi jelesc pentru cănu sunt sigur de mântuirea mea… Doar mila lui Dumnezeu mă izbăveşte de răutăţile mele…

M-am îmbogăţit cunoscând micimea mea infinită. Tot ce am în mine sunt daruri ale lui Dumnezeu. Cu ce să niă laud eu? Dacă-mi va da Dumnezeu vreo harismă voi avea ceva, altfel o să rămân cu zdrenţele amăgirii.

Mă simt păcătos şi întinat. Cunoaşterea adevărată a micimii mele cât de mult mă ajută să-L văd pe Dumnezeu!… O, lumină dumnezeiască şi izvorâtoare de bucurie, luminează întunericul meu!

Dumnezeu este mai sus de orice vedere şi de orice cunoaştere; este mai sus de orice creatură…

Vă doriţi să vă topiţi ca ceara în slăvirea lui Iisus Hristos şi ca tămâia înmiresmată să fie primite lucrările voastre.

… Dumnezeu este nevăzut în fiinţa Lui, însă îngăduie unele revelaţii… Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ce dulce este tovărăşia Ta!… Infinită este fiinţa şi inima Ta şi ochiul Tău neadormit. Această inimă mă iubeşte, iar ochiul de cer albastru mă veghează!

… Iubirea dumnezeiască infinită s-a întrupat în chip de om ca să-l mântuiască pe omul ticălos şi necuvios.

O, cât de mult simt nesfârşita iertare a lui Dumnezeu! Şi cât de multă odihnă îmi găsesc! Văd cât de uşor este iertat păcătosul când se pocăieşte cu lacrimi şi cu inima zdrobită.

Am cunoscut prin simţire cum Dumnezeu din nimic le-a făcut pe toate. Am văzut măreţia Lui şi m-am cutremurat. Ce lucru grozav este Dumnezeu şi ce smerenie desăvârşită să pătimească pe Cruce. „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”.

… Dumnezeul meu este Sfânt, Sfânt, Sfânt, Puternic şi Nemuritor. Este dulceaţă, bucurie, frumuseţe dumnezeiască, lumină suprafirească şi strălucitoare. Dar ce nu este!?

Dar această lumină este slava Lui, care îl înconjoară, iar fiinţa Lui este cu totul necunoscută. Aşa va rămâne în veci! Asta înseamnă Dumnezeu. Fiinţa dumnezeiască este şi va rămâne nevăzută, necuprinsă… Doar raza slavei fiinţei Lui prealuminoase apare…

Ce este omul? Este o creatură a Ta, miluită şi iertată de infinita Ta bunătate. Este o pleavă, un nimic, dar aproape de Tine devine un mic dumnezeu după har… Eu sunt slugă şi rob nevrednic.

Avem un Dumnezeu plin de milă şi blândeţe dumnezeiască, care ne rabdă şi continuă să ne poarte de grijă, iar noi, oamenii, îl negăm. Il hulim şi nu ştim ce zicem şi ce facem. Teoretic credem şi mărturisim, pe când cu viaţa noastră devenim nesuferiţi, vrednici de milă şi nefericiţi prin mintea, alegerile, egoismul şi nebunia noastră lumească.

Prin pocăinţa noastră sinceră putem primi iarăşi binecuvântările lui Dumnezeu, putem să scăpăm de osândă, e de ajuns să ţinem normele credinţei, poruncile lui Dumnezeu, şi atunci focul harului ne va încălzi, răcori, bucura şi îndumnezei după har.

… Păzeşte-mă, Părinte al meu, aducându-mă la cunoaşterea adevărată a firii mele şubrede. Sunt o creatură neînsemnată a Ta, sunt un nimic. Numai când mă aflu lângă Tine dobândesc înfăţişare şi slavă măreaţă…

Pocăinţa are putere mare. Ia tăciunele şi îl face diamant. Ia lupul şi îl face miel. îl ia pe sălbatic şi îl face sfânt. Il ia pe tâlharul mânjit de sânge şi face din el primul locuitor al Raiului. Tocmai pentru că pocăinţa are o astfel de putere, diavolul se sileşte să-l îndepărteze pe om de la pocăinţă. Aşa se explică împotrivirile multor oameni către pocăinţă şi spovedanie.

Cu durerea rugăciunii fierbinţi să zicem: Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-ne pocăinţa adevărată şi stropită cu lacrimi. Tu ai rămas singura nădejde de mântuire pentru noi. Eşti adevărul între mulţimea de minciuni. Eşti bucuria noastră între atâtea suferinţe. Eşti izbăvirea noastră din nenumăratele păcate. Eşti pacea într-o lume atât de tulbure.

Cu evlavie mă închin Ţie, Stăpânul tuturor.

Slavă îndelung-rabdării şi îndurării Tale,

Doamne! Amin.

PĂRINTELE EFREM FILOTHEIUL

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *