SĂ AVEM NĂDEJDE!

Au trecut ceva ani de atunci, nu mai puțin de 25. Drogul era mai rar întâlnit în ţara noastră, dar încă din vremea aceea paturile Secţiei de Dezintoxicare a Spitalului „Dr. Al. Obregia” din capitală erau pline de tineri internați pentru a scăpa de dependenţă.

Am avut şansa, la vremea respectivă, să vorbesc cu mai mulţi dintre cei ce căutau acolo o ieşire din labirintul în care îi aruncase drogul. L-am întrebat odată pe unul dintre ei, pe nume Viorel, ce simte când se droghează. „Mă simt de parcă aş fi un fel de dumnezeu”, mi-a răspuns el, explicându-mi că drogul îţi dă un sentiment de detaşare, un soi de putere demiurgică, fie şi numai prin jocul stărilor de conştiinţă cărora te supui. Sentimentul este foarte complex, ai senzaţia că transgresezi cumva spaţiul şi timpul, nefiind însă, în realitate, decât prizonierul unor stări alterate de conştiinţă, dar şi al duhurilor care le guvernează. Necazul este însă faptul că urmarea este cât se poate de tristă. La revenirea din această stare te regăseşti golit şi singur, îngrozitor de singur. Mai mult, sentimentul că eşti un nimeni te copleşeşte. Simţi că nu mai are nimic sens în viaţa ta. Aşa că nu-ţi mai rămâne decât să te întorci la drog.

Aşadar, ceea ce te aruncă în sclavia prafului alb este frica de nimic, sentimentul că eşti un nimeni, cu mintea sfredelită de viermele unei nelinişti paroxistice. „De asta nu ai cum să scapi”, mă asigura Viorel, „atâta timp cât consumi droguri”, pentru că sentimentul nimicniciei și al non-sensului definește sevrajul în care intri imediat ce drogul s-a eliminat din corp. Neliniştea aceasta este ca un semnal de alarmă ‒ undeva sufletul simte că-și pierde cel mai important suport, că se adânceşte într-un hău din care pare că nu va mai putea ieși vreodată. Te simți singur şi deznădăjduit de întreaga-ți existenţă. Ți-ai pierdut nădejdea ca motor al întregii existenţe umane.

Atunci am înţeles pentru prima oară că sunt anumite stări constitutive conştiinţei noastre care dau sens vieţii, un sens pe care adesea nici nu-l realizăm, însă în virtutea lui suntem şi devenim, ne bucurăm de clipa prezentă şi nădăjduim întotdeauna că va urma ceva mai bun și mai luminos.

O astfel de stare este nădejdea. Ea ne luminează paşii, ne deschide perspective în orice întâmplare din viaţa noastră; în orice întâlnire, oricât de banală, ne face să vedem, dincolo de peisaje, frumuseţea lumii, dincolo de oameni, sensul transcendent al fiecăruia. Nădejdea ne deschide ferestre acolo unde nu vedem decât ziduri. Nădejdea este cea prin care mucenicii se bucurau în închisori și în chinuri, de parcă s-ar fi desfătat în sânul lui Avraam. Nădejdea aceasta nu este însă doar o stare psihologică, o emoţie pozitivă, ci una dintre expresiile cele mai concrete ale prezenţei lucrării dumnezeieşti în inima noastră, lucrare de care au parte chiar şi păgânii și, cu atât mai mult, cei botezaţi în numele lui Hristos.

Copiii mici, în mod firesc, se împărtăşesc prin excelenţă de această lucrare, motiv pentru care şi privesc lumea cu atâta interes şi bucurie, nu ţin minte răul şi sunt sensibili la suferinţa celuilalt. Cu timpul însă, odată cu afundarea noastră în păcat și cu îndulcirea de patimi, starea aceasta de bucurie la întâlnirea cu lumea, nădejdea de fiecare clipă în ceva mai bun se împuținează până când dispare cu totul. La limită, când deznădejdea îți copleşeşte sufletul, când nimic nu te mai bucură, chiar dacă trăiești situaţii sau evenimente care pentru toți ceilalți ar putea fi de-a dreptul fericite, tu te simţi de parcă ai fi închis între patru ziduri care se tot îngustează şi te strivesc. Atât de mult, încât ai senzaţia că nu are sens să mai trăieşti. În felul acesta, mulți ajung să-şi ia viaţa.

Acesta este mecanismul deznădejdii – expresia cea mai clară a îndepărtării omului de Dumnezeu printr-o viaţă lipsită de sens, prin hrănirea cu drogul plăcerilor și al minciunii din toată vremea, până când sentimentul că eşti un nimic şi un nimeni, despre care îmi vorbea Viorel, chiar nu mai poate fi suportat.

Din nefericire, semnele acestei boli lăuntrice apar astăzi încă de la vârsta adolescenţei. Nici nu te mai miri când, întrebându-l ce mai face pe vreun tânăr care nici măcar nu a ajuns la liceu, îţi răspunde flegmatic cu un „Mă plictisesc!”. Și asta, dacă ai șansa să-ţi răspundă şi nu cumva este atât de cufundat în lumea virtuală ‒ fie pe vreun joc video, fie cu vreo postare pe Facebook ‒, încât nici nu te mai aude. Altfel, îl afli extrem de irascibil şi oricum prea puţin dispus să se bucure de viaţă și de ceea ce se întâmplă în jurul lui. Acesta este debutul deznădejdii, al întunecării rațiunilor pe care le-a pus Dumnezeu în creaţia Sa şi pe care nu le mai poate percepe mintea adâncită în consumul drogului ‒ de data aceasta al drogului virtual. Din nefericire, de acest flagel suferă aproape o întreagă generaţie.

Odată cu plonjarea în realitatea virtuală – televiziune, talk-show-uri, filme, erotism, jocuri video, pornografie, seriale interminabile şi alte nenumărate resurse de divertisment – oamenii devin din ce în ce mai mult niște prizonieri ai deznădejdii. Nu mai sunt capabili să se bucure de lucrurile simple şi fireşti ale vieţii, găsindu-și scăpare doar în drogul de fiecare zi. Într-un fel sau altul, cu toţii resimțim această lipsă a bucuriei şi a sensului, această negură a confuziei în care ne aruncă o viaţă îndepărtată de Hristos. La polul opus sunt însă oamenii lui Dumnezeu, care, trăind în Duhul Sfânt, se bucură de fiecare clipă, gustând în ea infinita Dragoste şi Pronie a lui Dumnezeu.

Cumva, acesta este unul dintre diagnosticele vremurilor pe care le trăim și care explică frica uriașă şi deznădejdea indusă de virusul SARS-CoV-2 și de întreaga plandemie orchestrată de mass-media. Același diagnostic explică și obsesia purtării măştilor până şi pe stradă, acum când nici nu mai sunt obligatorii, dar și renunţarea atât de facilă la libertatea de a alege şi la raţiunea însăși în favoarea vaccinării care nu te protejează de nimic, ci, dimpotrivă, îţi poate pune în pericol sănătatea şi chiar viaţa. Nu este numai frică, ci şi deznădejde ‒ deznădejdea că nu se poate altfel, că Dumnezeu nu ne mai poate ajuta şi că nici măcar marea Lui milă nu ne mai poate scăpa din toate acestea.

La cealaltă extremă îi vedem pe cei care cred că, odată cu COVID-ul, a sosit şi Apocalipsa. Că va muri jumătate de omenire din cauza vaccinării, că toate vor evolua către un dezastru căruia numai sfârşitul lumii îi va mai putea pune capăt. Într-adevăr, e foarte posibil ca vaccinul să fi fost conceput pentru a înrobi omenirea şi chiar a reduce populaţia globului. La fel de adevărat este și faptul că ne îndreptăm cu paşi repezi către cea mai mare inflaţie şi criză economică din istoria lumii. Dar dincolo de aceste concluzii absolut logice, trebuie să vedem şi Pronia lui Dumnezeu. Nu cumva în această perspectivă „apocaliptică” se ascunde o altă ispită şi, în definitiv, tot o lipsă de discernământ?

Oare nu are Domnul puterea să le schimbe planurile celor ce uneltesc împotriva făpturii Sale, astfel încât vaccinul să se dovedească, până la urmă, mai puţin nociv, prin adaptarea organismului uman sau prin cine ştie ce alt mecanism? Oare nu este El Atotputernic și nu ne va putea ajuta şi salva, pe noi, cei ce credem în El, de toată nebunia la care ar trebui să ne așteptăm? Şi, la urma urmei, dacă ne punem viaţa în mâinile Lui, dacă ne păstrăm pacea prin lucrarea rugăciunii de toată vremea, dacă credem şi nădăjduim în ajutorul Lui mai mult decât în toată înţelepciunea lumii acesteia (rezumată astăzi în niște vaccinuri şi într-o obedienţă irațională faţă de ştirile media), oare Domnul nu va putea El să ne păzească nevătămaţi de cele ce vor veni?

Desigur, sunt vremuri de cernere şi criză, vremuri în care se va vădi cine Îi urmează cu adevărat Domnului şi cine duhului lumii, chiar dacă merge la biserică şi își însușește un discurs creştin. Mai mult ca oricând, însăși viaţa noastră vorbeşte despre cine suntem în mod real. Cei dependenţi de mass-media, stăpâniţi de frici, predaţi gândurilor şi aşteptărilor celor mai rele nu vor mai putea fi cu adevărat mădulare ale Trupului Domnului, alăturându-se, fără să se mai poată împotrivi, mulţimilor fără chip, care se mulţumesc cu drogul cel de toate zilele şi-şi încredințează viaţa în mâinile puternicilor zilei. Dimpotrivă, cei ce-şi păzesc inimile de duhurile viclene cu ajutorul Numelui Domnului se bucură de întreaga creaţie, văzând-o în Lumina Duhului Sfânt. Ei sunt cei ce au nădăjde ‒ căci, dincolo de toate relele, văd poarta deschisă către lumea de dincolo, pregustând încă de aici bucuria comuniunii cu Dumnezeu.

Să avem, aşadar, nădejde ‒ dar nu în stăpânitorii zilei, nici în asigurările lor deşarte, ci acea nădejde care vine din încredinţarea credinţei cf. Evrei 11:1, din lucrarea Duhului Sfânt în inimile noastre, singurul Care ne dăruieşte pacea şi bucuria.

Gheorghe Fecioru

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa/iulie 2021

https://www.familiaortodoxa.ro/

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *