Sa ne folosim duhovniceste unii pe altii

In poveţele sale, Sfântul Serafim îi îndemna pe păstorii Bisericii la o activitate neostoită pentru binele Bisericii şi al societăţii, aşa cum putem constatăm din următorul sfat pe care i l-a dat unui nevoitor, Ieromonahului Timon: „Părinte Timon, seamănă, seamănă, peste tot seamănă grâul pe care l-ai primit de la Dumnezeu.

Seamănă şi pe pământ bun, seamănă şi pe nisip, seamănă şi pe piatră, seamănă şi pe cale, seamănă şi în mărăcini. Toate seminţele undeva vor încolţi, vor creşte şi vor aduce rod, deşi nu în curând. Talantul pe care l-ai primit să nu-l ascunzi în pământ, ca să nu fii pedepsit de Stăpânul tău, ci dă-l pe mâna schimbătorilor de bani. Lasă-i să-l folosească. îţi voi mai spune ceva Părinte Timon: să nu-ţi faci prietenii şi legături cu vrăjmaşii Bisericii lui Hristos”66.

Influenţa morală a Sfântului Serafim s-a răspândit asupra tuturor claselor sociale şi asupra tuturor viciilor care le caracterizau. Sunt cunoscute câteva întâmplări de vindecare minunată de beţie sau, în general, de predispoziţia spre beţie. întâlnind în pădure pe doi ţărani care voiau să bea o sticlă de votcă, pe care unul dintre ei s-a străduit să o ascundă, văzându-l pe Sfântul Serafim de departe, el deodată l-a întrebat pe cel vinovat: „Ei, ce ai ascuns acolo, arată-mi”. Atunci când ţăranul care se pierduse cu firea i-a întins sticla, Sfântul Serafim a spart-o de un copac cu cuvintele: „Ei uite, acum mergeţi cu Dumnezeu acolo unde vreţi; acuma mergeţi, Dumnezeu vă va păzi de acest rău”. Cu siguranţă, profeţia sa s-a împlinit67.

***
Şi apoi, privindu-mă cu un sentiment deosebit de dragoste şi de durere, a clătinat din cap şi a adăugat: „Vei suferi multe, necazuri, însă să le înduri de dragul lui Dumnezeu şi cu mulţumire. Oriunde te-ai afla, să nu le laşi pe orfanele mele fără grija ta părintească. Maica Domnului nu vă va părăsi şi eu voi fi mereu cu duhul alături de tine. Mulţi încearcă să le facă rău, dar nu au sorti de izbândă. Mulţi sunt păstori, dar puţini sunt şi părinţi, potrivit Apostolului; mulţi le recomandă virtutea răbdării, dar nu vor să rabde împreună cu ele şi din cauza lor”68.

***
„Din toate părţile Rusiei, scrie Arhimandritul Ioan Krestiankin despre Sfântul Serafim, veneau la sfânt oameni însetaţi de mângâiere duhovnicească, în chilia mănăstirii sau în pădurea de conifere, nu departe de mănăstire, ei îl găseau pe Stareţul gârbov, îmbrăcat într-o haină ţărănească lungă şi largă, cu o cruce de cupru la gât. Ii primea pe toţi cu iubire, tuturor li se închina până la pământ, el însuşi săruta mâna oricărui om, binecuvântându-l, chiar şi pe cel mai mare păcătos îl numea «bucuria mea», văzând îl el darul dumnezeiesc – sufletul nemuritor; indiferent de vremea anului, pe fiecare îl saluta: «Hristos a înviat!»”69.

***
In convorbirea cu una dintre surorile de la Di- veevo, care avea un caracter posac şi aspru, Sfântul i-a spus: „Veselia nu este un păcat, Maică, ea alungă oboseala. Oboseala poate cauza întristarea. Maică, de cum am intrat în mănăstire, şi eu am cântat în cor. Şi cât de bucuros eram, bucuria mea! Ori de câte ori veneam în strană, fraţii erau obosiţi şi erau cuprinşi de akedie, astfel încât nu mai cântau aşa cum se cuvine, iar alţii nu mai veneau deloc. Dar iată că atunci când se adunau, eu îi înveseleam, iar ei nici nu mai simţeau oboseala. într-adevăr, nu se cuvine să vorbim sau să facem ceva rău în biserica lui Dumnezeu, dar să spunem un cuvânt bun, călduros şi plin de bucurie, ca toţi să aibă un duh vesel în faţa Domnului, iar nu să fie trişti, nu este sub nici o formă un păcat, Maică”70.

***
Puterea rugăciunilor sale era atât de mare, încât, după cum recunoştea el însuşi, nu o dată a salvat suflete păcătoase de la veşnica pieire. Vom aduce o povestire simplă şi smerită a Sfântului Stareţ însuşi despre o asemenea întâmplare: „Au murit două monahii – ambele fuseseră egumene. Domnul mi-a descoperit că sufletele lor au fost trecute prin vămile văzduhului şi că acolo au fost chinuite, iar apoi osândite. Vreme de trei zile m-am rugat eu, sărmanul, cerând milă pentru ele de la Maica Domnului. Din pricina bunătăţii Sale, pentru rugăciunile Maicii Domnului, Mântuitorul le-a miluit: ele au trecut toate vămile văzduhului şi s-au mântuit prin mila lui Dumnezeu”71.

***
Odată, în timpul vieţii Cuviosului Serafim, după o furtună înfiorătoare, care a trecut peste Mănăstirea Sarovului, o femeie a venit la el şi a văzut în chilia sa, înaintea sfintelor icoane, o lumânare groasă de ceară, iar când şi-a oprit privirea asupra ei, Cuviosul observând aceasta a întrebat: „De ce o priveşti atât de atent? Când ai venit încoace, nu ai văzut furtuna la noi? A distrus multă pădure, iar această lumânare mi-a adus-o un om iubitor de Dumnezeu.

In timpul fulgerelor eu, nevrednicul, am aprins-o şi m-am rugat Domnului Dumnezeu; iar furtuna s-a liniştit”. După aceea, oftând, a adăugat: „Altfel nu ar fi rămas piatră pe piatră – atât de mare era mânia lui Dumnezeu asupra Mănăstirii”.

Cu frică şi cu evlavie a primit femeia aceste cuvinte ale Dumnezeiescului Staret, uimită fiind de puterea rugăciunilor lui înainte Tronului Celui Prea- înalt, pentru că lumânarea, după cum observase ea, a fost aprinsă şi a ars doar puţin pe deasupra, probabil, nu mai mult de două minute, timp în care hotărârea lui Dumnezeu s-a schimbat cu desăvârşire şi pedeapsa a încetat, lăsând în urma sa urme în pădurea distrusă şi foarte multe pagube mănăstirii însăşi. Atât de eficientă s-a dovedit a’fi rugăciunea Sfântului lui Dumnezeu în faţa Domnului în timpul calamităţii îndreptate asupra Mănăstirii, calamitate care, pe bună dreptate, poate fi numită pedeapsă comună72.

***
Motovilov a scris câtă importanţă le dădea Părintele Serafim candelelor şi lumânărilor aprinse: „Dacă tot am văzut în chilia Părintelui numeroase candele şi grămezi de ceară de la lumânări mari şi mici, pe diferite suporturi pe care s-au format adevărate movile de ceară de atâţia ani, m-am gândit în sine mea: «De ce Părintele Serafim aprinde atâtea lumânări, care provoacă o zăpuşeală insuportabilă în chilie?» Bătrânul a răspuns gândurilor mele:

– După cum ştiţi, am numeroase persoane care mă iubesc şi care sunt binefăcătorii orfanelor mele. Acestea mi-au adus untdelemn şi lumânări şi mi-au cerut să mă rog pentru ele. Atunci când îmi fac pravila de rugăciune, le pomenesc pe nume mai întâi o dată. Din moment ce, din cauza mulţimii numelor, nu pot să le repet în fiecare loc al pravilei, aşa cum ar trebui, aprind toate aceste lumânări ca jertfă pentru ei înaintea lui Dumnezeu…

Ca să vă convingeţi că practica aceasta nu este o invenţie omenească de a mea, a bietului Serafim, vă voi prezenta spre întărire cuvântul Dumnezeieştii Scripturi. Biblia ne spune că Moise a auzit glasul Domnului care l-a chemat: Atunci a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Vorbeşte cu Aaron şi-i spune: Când vei pune candelele în sfeşnic, ca să lumineze partea cea dinaintea lui, să aprinzi în el şapte candele, căci aceasta este o jertfă bineplăcută Mie (Leveticul 6, 9). De aceea, Biserica lui Dumnezeu a preluat obiceiul de a aprinde în sfintele biserici şi în casele creştinilor credincioşi o candelă în faţa icoanelor”. La aceasta, Părintele Serafim a mai adăugat că momentul căderii unei lumânări era pentru el semnul că un om a căzut într-un păcat de moarte, iar Părintele se ruga cu o fervoare deosebită pentru ridicarea sa din păcat73.

***
Schiegumenul Serafim descrie astfel efectul întâlnirii cu Sfântul Serafim asupra a doi călugări, dintre care unul, în momentul întâlnirii, trăia o criză de akedie profundă: „Deodată l-am văzut şi pe el în apropiere, venindu-ne în întâmpinare. Stareţul avea o îmbrăcăminte foarte stranie: împrejurul gâtului era legat un capăt al unei eşarfe mari de levantină de culoare verde, iar cealaltă parte se ţâra pe pământ; tunica sa albă era trasă la spate, sub brâu, iar partea din faţă a tunicii era lăsată liberă.

Am căzut la picioarele sale şi el m-a binecuvântat ca un părinte bun, cu o mare bucurie74. Apoi ne-a cântat stihul al nouălea din Canonul de Umilinţă către Maica Domnului: «Umple inima mea de bucurie, Fecioară, ceea ce ai primit plinirea bucuriei, izbăvindu-ne de întristarea păcătoasă». Apoi, atin- gându-ne cu piciorul, ne-a spus: «Nu trebuie să ne întristăm, pentru că Iisus Hristos le-a biruit pe toate: l-a înviat pe Adam, a eliberat-o pe Eva, a omorât moartea!». Mângâiaţi şi însufleţiţi de bucuria pe care o iradia, mergeam după el cu un entuziasm ieşit din comun”75.

***
Oare poate tânărul să nu se aprindă şi nu fie tulburat de gândurile trupeşti? Prin urmare, omul nu este cu adevărat liber şi s-a născut cu aceste alterări ale firii. Totuşi, nu încape nicio îndoială că patimile acestea nu l-au stăpânit pe Marele Nevoitor, căci, fiind curat din tinereţe, a biruit fără dificultate gândurile necurate care l-au războit. Ba chiar a făcut din aceste ispite ale vrăjmaşului motive de a practica binele, prin faptul că s-a opus lor: „Dacă nu suntem de acord cu gândurile rele trimise de diavol, atunci facem o faptă bună”. „In timpul acestor atacuri, este nevoie să ne îndreptăm imediat rugăciunea către Domnul Dumnezeu, ca să se stingă scânteia patimilor chiar de la începutul lor. Atunci nu se va intensifica în omul flacăra patimilor”. Acest „duh necurat are o influenţă puternică numai asupra oamenilor pătimaşi, iar de cei care s-au îndepărtat de patimi se apropie numai dintr-o parte sau din afară”76.

***
Atunci când intra în chilie, Bătrânul îi primea pe vizitatori. Acum saluta pe toată lumea prin cuvintele „bucuria mea!”, îi convingea cu versete din Scriptură şi prin exemplul sfinţilor. Pe deasupra, spunea întotdeauna ceea ce era cel mai important lucru necesar pentru om, în circumstanţele sale. Cuvântul său a avut o astfel de putere, fiindcă el însuşi a fost primul care a făcut tot ce i-a învăţat pe alţii, într-o zi, i-a spus unui teologul şcolit: „Să-i înveţi pe alţii este ca şi cum ai arunca pietre în jos de pe o clopotniţă înaltă, dar să faci singur ceea ce îi înveţi este ca şi cum ai urca pe clopotniţa înaltă cu un sac de pietre în spate”77.

***
Incă din timpul vieţii, Cuviosul Serafim de la Sarov, s-a lipsit de cei mai apropiaţi prieteni şi îndrumători. Astfel, oasele lui Iosif, cel care l-a învăţat calea părintească (călugărească), se odihneau deja în mormânt. Sufletul Dreptului Pahomie, pe care Părintele Serafim îl considera nu doar un binefăcător, ci şi un prieten al său duhovnicesc, s-a mutat în cealaltă lume. A murit şi Bătrânul Isaia, care l-a iubit pe Părintele Serafim ca pe fiul său duhovnicesc şi pe care îl cinstea ca pe un mare interlocutor drept şi înţelept.

Toată viaţa sa, Părintele Serafim s-a rugat Domnului cu sârguinţă sinceră pentru adormirea în pace a acestor trei părinţi cinstiţi. De fiecare dată când trecea pe lângă cimitir, el se considera obligat să treacă pe la mormintele lor, să îngenuncheze în faţa ţărânei sfinte şi să înalţe rugăciune pentru ei înaintea Domnului celor vii şi al celor morţi. în discuţia cu stareta unei obşti de monahii, el i-a dat următoarea învăţătură: „Când vii la mine, treci pe la morminte, bate trei metanii, cerând de la Dumnezeu să odihnească în pace sufletele robilor Săi: Isaia, Pahomie, Iosif, Marcu şi ale celorlalţi părinţi. După aceea, apropiete de mormânt, spunând în sinea ta: «Iertaţi-mă, părinţi sfinţiţi şi rugaţi-vă pentru mine»”.

Astfel, el îi făcea şi pe alţii să se roage pentru po- văţuitorii săi duhovniceşti şi, în general, pentru nevoitorii Sarovului, numindu-i stâlpi de foc de la pământ la cer, datorită îmbunătăţirii pe care au dobândit-o aceştia, şi el însuşi se ruga astfel78.

***
O martoră a altei întâmplări a fost una dintre surorile de la Diveevo, care s-a învrednicit odată să se roage împreună cu Părintele în chilia sa. Deodată, în chilie s-a făcut un întuneric atât de mare încât, de frică, a căzut cu faţa la pământ. Părintele i-a poruncit să se ridice şi i-a spus: „Bucuria mea, oare ştii de ce într-o zi atât de luminoasă s-a făcut deodată un asemenea întuneric? Din pricina faptului că m-am rugat pentru o păcătoasă, pentru sufletul unei răposate, şi am scos-o din mâinile satanei însăşi. Satana s-a mâniat atât de tare pe mine, încât a venit personal aici şi de aceea s-a făcut un asemenea întuneric!”79

***
In ce ar trebui să se manifeste dragostea noastră faţă de aproapele? Mai întâi de toate, „în relaţiile cu ei trebuie să fim curaţi şi nepărtinitori faţă de toţi, atât prin cuvânt, cât şi prin gând. Altfel ne vom face viaţa inutilă”. „Trebuie să relaţionăm cu aproapele cu blândeţe, fără a-i da nici un motiv de supărare”. „Când suntem dezgustaţi de un om sau atunci când îl jignim, pe inimă ni se pune o piatră”. Ce cuvinte minunate şi adevărate! Dacă observăm că aproapele nostru greşeşte, trebuie să avem faţă de el îngăduinţă şi să le acoperim pe toate cu dragoste. „Nu trebuie să judecăm pe nimeni, deşi l-am vedea cu propriii ochi pe cel care a greşit sau pe cel care încalcă poruncile lui Dumnezeu. După cuvântul Domnului: Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi (Matei 7,1); Cine eşti tu ca să judeci pe sluga altuia? (Romani 14,4)”.

Pentru păstrarea păcii sufletului trebuie să evităm sub orice formă judecarea altora. „Prin îngăduinţa faţă de fratele şi prin tăcere se păstrează pacea sufletului”. „Să nu vă judecaţi aproapele”, îi sfătuia Părintele Serafim pe vizitatorii săi. „Cu toţii avem slăbiciuni. Dumnezeu i le iartă mai repede pe toate celui ce nu judecă”. „Duhul celui tulburat sau întristat trebuie să ne străduim să-l întărim printr-un cuvânt de dragoste. Acoperă-1 pe fratele care greşeşte, aşa cum ne sfătuiesc Sfinţii Părinţi”.

Ce ar trebui să facem ca să nu cădem în judecarea aproapelui? „Trebuie să fim atenţi la noi înşine, să nu primim de la nimeni gânduri necuviincioase şi să fim morţi faţă de toate. De ce ne judecăm fraţii?, întreba Sfântul Serafim. Pentru că nu ne străduim să ne cunoaştem pe noi înşine. Cel ce este preocupat de cunoaşterea sa, acela nu mai are timp să observe pe ceilalţi”. „Judecă-te pe tine însuţi şi vei înceta să judeci pe alţii”. „Judecă un lucru rău, iar pe făptuitor nu-l judeca”. „Dacă-l judeci pe aproapele, împreună cu el vei fi judecat de fapta pentru care l-ai judecat”. „Judecă-te pe tine însuţi, şi Dumnezeu nu te va judeca”.

„Trebuie să ne credem pe noi înşine cei mai păcătoşi oameni, să iertăm orice faptă rea aproapelui şi să-l urâm doar pe diavolul, care l-a înşelat. Se întâmplă ca să ni se pară că aproapele face un lucru rău, iar în realitate, graţie intenţiei bune a făptuitorului, acel lucru să fie bun. Cu toate acestea, uşa pocăinţei este deschisă în faţa tuturor şi nu se ştie cine va intra mai întâi prin ea: tu, cel ce judeci sau cel judecat de tine”. „Aşadar, iubiţilor, să nu ţinem seama de păcatele altora şi să nu judecăm pe alţii”. Dacă este inadmisibilă judecarea aproapelui, atunci orice manifestare de duşmănie, de ură şi mânie în raport cu ceilalţi, orice răzbunare trebuie să fie indubitabil străină de un creştin.

„Dumnezeu ne-a lăsat duşmănia”, nu împotriva aproapelui, ci „numai împotriva şarpelui, împotriva diavolului omorâtor de oameni şi împotriva duhurilor necurate ale desfrânării, care seamănă în inimă gânduri necurate”. Chiar şi la supărări şi jigniri venite din partea altora, la manifestări ale urii faţă de noi, nu trebuie să răspundem cu aceeaşi monedă, ci trebuie „să le răbdăm pe toate, de dragul lui Dumnezeu, cu recunoştinţă” şi să le acoperim pe toate cu dragoste. Sfântul Serafim de Sarov învăţa: „de eşti mustrat, să nu mustri; de eşti prigonit, rabdă; de eşti hulit, laudă; judecă-te pe tine însuţi”.

„Trebuie să ne străduim prin toate mijloacele posibile să ne păstrăm pacea sufletului şi să nu ne tulburăm din pricina jignirilor venite din partea celorlalţi”. Dimpotrivă, „să răbdăm liniştiţi aceste jigniri”, ca şi cum „acestea nu ne-ar privi pe noi”.

Un astfel de exerciţiu ne poate aduce inimii linişte şi o poate face locaş al lui Dumnezeu însuşi. „Rabdă în tăcere atunci când te jigneşte vrăjmaşul şi numai Iui Dumnezeu să-i deschizi atunci inima”. „Atunci când cineva atentează la demnitatea ta, străduieşte-te prin toate mijloacele posibile să-l ierţi”.

„Atunci când oamenii ne ponegresc, trebuie să ne credem nedemni de laudă” şi „mereu şi în faţa tuturor trebuie să ne smerim”. După învăţătura Sfântului Serafim, orice jignire ni s-ar provoca, nu ar trebui să ne răzbunăm, ci, dimpotrivă, să-l iertăm pe făptaş din toată inima, chiar dacă inima s-ar împotrivi acestui fapt. Nu trebuie să nutrim în inimă răutate sau ură faţă de aproapele care ne duşmăneşte, ci trebuie să-l iubim şi, în măsura posibilităţii, să-i facem bine. „Aceste,nevointe sunt mai mari decât dacă a-i face un pelerinaj la locurile sfinte din Kiev sau în alte locuri mai îndepărtate”, spunea minunatul Stareţ din Sarov. Insuşi Părintele Serafim, precum se ştie deja, a arătat în propria viaţă un exemplu uluitor de nerăutate şi de iertare a supărărilor, atunci când nu numai că i-a iertat personal pe ţăranii care aproape-l l-au snopit în bătaie, ci şi a insistat înaintea moşierului şi a puterilor laice ca persoanele respective să nu fie pedepsite.

„Să râvnim la cei iubiţi de Dumnezeu, să căutăm blândeţea lui David care nu ţinea minte răul şi era bun faţă de duşmanii săi”, îndemna Sfântul Serafim. „Să nu facem şi noi nimic ca să ne răzbunăm pe fratele nostru”. „Ţineţi minte că nu prin răutate, ci prin duhul adevărului trăieşte omul. in răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19) şi veţi fi asemenea lui Dumnezeu, iar altfel nu ştiu ca altcineva să se fi mântuit”. Dragostea noastră faţă de aproapele trebuie să o manifestăm neapărat şi în faptele şi în faptele de milostivire şi de caritate. „Imparte milostenie mereu şi peste tot”, iată un îndemn scurt al Părintelui Serafim în legătură cu milostenia.

„Trebuie să fim milostivi faţă de cei sărmani şi călători; de aceştia s-au îngrijit mult marii luminători şi Părinţi ai Bisericii. In practicarea acestei virtuţi trebuie să ne străduim în orice chip să împlinim următoarea poruncă a lui Dumnezeu: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv (Luca 6,36)”. Insă, „să facem milostenia cu bunăvoinţă sufletească”, atunci „milostenia respectivă ne va face mult bine”, chiar dacă ar fi mică şi neînsemnată.

„Exemplul Sfântului Petru vameşul, care pentru o bucată de pâine dată unui sărac a primit iertarea tuturor păcatelor, să ne motiveze şi pe noi să fim milostivi faţă de aproapele, căci şi o milostenie mică ajută la primirea împărăţiei Cerului”. „Aşadar, dacă ne vom strădui să le împlinim pe acestea pe măsura puterilor noastre” în ceea ce priveşte relaţia cu aproapele, „atunci putem spera că în inimile noastre va străluci lumina dumnezeiască, care ne luminează calea spre Ierusalimul ceresc”, spunea
marele Staret80.

Fragment din cartea „Cum să ne purtăm în biserică, familie şi societate”, Editura Egumenita

sursa: www.crestinortodox.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *