\r\n
În Duminica Lăsatului sec de brînză, care precedă începutul Postului Mare, s-a citit la Dumnezeiasca Liturghie un scurt fragment din Predica de pe Munte (Matei 6, 14-21), adică din cea mai importantă sinteză a Evangheliei Mîntuitorului. Fragmentul abordează foarte clar şi ferm trei teme, pe care Biserica le leagă de perioada Postului Mare.
\r\n
\r\n
Iertarea şi postul (Matei 6, 14-18) sunt în continuarea discursului despre milostenie şi rugăciune (6,1-13). Cea de-a treia – îndemnul de a ne aduna comori în cer şi nu pe pămînt (6, 19-21) – concluzionează cuvîntul despre faptele dreptăţii sau ale evlaviei: milostenia, rugăciunea şi postul, subliniind o dată în plus, printr-o imagine foarte grăitoare, aspectul anunţat şi în deschidere (6, 1), că investiţia în comori pămînteşti (între care se înscriu şi laudele oamenilor) este păguboasă, iar investiţia în comori cereşti (răsplata Tatălui ceresc) este cu adevărat folositoare. A-ţi aduna comori pe pămînt înseamnă, în cazul de faţă, a aduna laudele, aprecierile, slava oamenilor, aducîndu-le la cunoştinţă în diferite feluri faptele tale bune, iar a-ţi aduna comori în cer înseamnă a ascunde faptele tale bune de ochii oamenilor, evitând în felul acesta plata de la ei, şi a le adresa în ascuns lui Dumnezeu pentru a primi plata Lui, adică lauda şi slava cerească.
\r\n
M-am întrebat mereu cît de important să fie acest aspect în iconomia lucrurilor – a nu trîmbiţa în faţa oamenilor faptele evlaviei tale -, între multe alte aspecte şi implicaţii presupuse de exercitarea celor trei lucruri fundamentale ale credinţei noastre, încît să fie singurul asupra căruia Mântuitorul să se oprească cînd vorbeşte despre manifestarea în fapte a credinţei. Despre milostenie, rugăciune şi post s-au scris volume întregi. Ei bine, Mîntuitorul Hristos din tot ceea ce ar fi putut spune în contextul unui cuvînt programatic, cum este acela al Predicii de pe Munte, se opreşte categoric la unul singur, pe care îl sancţionează în toate cele trei cazuri. (O singură mică excepţie în cazul rugăciunii, îndemnîndu-ne şi să nu spunem multe lucruri în rugăciunea noastră.) În încercarea de a înţelege spusele Mîntuitorului am recurs la comentariul Sfîntului Ioan Gură de Aur. Şi sfîntul semnalează acest lucru şi ne invită să observăm că, vorbind despre post, de exemplu, Mîntuitorul „…nu ne porunceşte să prelungim postul, nici să ţinem un post mai aspru, ci să nu pierdem cununa postului“ (Omilii la Matei, p. 262). Cum o putem pierde? Desigur, prin a rîvni la lauda oamenilor – şi aş adăuga şi prin a cultiva propria laudă sau părere de sine – atunci cînd postim.
\r\n
Dacă Mîntuitorul se opreşte numai la acest aspect este limpede şi indiscutabil că acesta este nu numai cel mai important, ci este aspectul esenţial, vital, de care depinde totul. El afectează în profunzime relaţia noastră cu Dumnezeu, adevărul relaţiei noastre cu Dumnezeu: „Paguba ta este foarte mare, comentează Sfîntul Ioan: eşti pironit de cele de jos, schimbi libertatea cu robia, pierzi averile cereşti, nu mai poţi gîndi cele înalte, ci totdeauna bani, dobînzi, împrumuturi, cîştiguri şi afaceri înrobitoare!“
\r\n
Nu este deloc întîmplător că Mîntuitorul asociază acumularea de laude din partea oamenilor cu agonisirea unor comori pămînteşti. Acelaşi Sfînt Ioan afirmă: „Nimic nu ne face să iubim atît de mult banii, ca dragostea de slavă deşartă!”. Prin urmare, cel care vrea lauda oamenilor pentru milostenie, rugăciune, post şi pentru orice altă faptă bună, acela este şi un iubitor de bani, expresia materială a comorilor pămînteşti.
\r\n
Reiese cu evidenţă că a posti, a face milostenie, a te ruga suportă riscul major ca odată împlinite, în loc să aducă omului folos, îi aduce pierdere, pagubă. Şi riscul acesta ţine de firea umană căzută, pe care Dumnezeu o ştie bine, din moment ce S-a întrupat tocmai pentru înnoirea şi izbăvirea ei din neputinţă şi din inerţia căderii. Firea umană căzută pierde din vedere perspectiva şi finalitatea cerească pentru care este zidit şi se închide în perspectiva omenească, lumească. Folos şi investiţie cu real cîştig este atunci
\r\n
cînd faci milostenie, te rogi şi posteşti exclusiv pentru Dumnezeu, cu adresă, cu dedicaţie exclusiv cerească. Şi semnul acestei dedicaţii este discreţia totală – a le face în ascuns.
\r\n
Sfîntul Ioan Gură de Aur, neîntrecutul exeget al Scripturilor, identifică aici „cea mai tiranică patimă: dragostea de slava deşartă“. Ea este cu atît mai periculoasă, „furioasă şi nebunească“ cu cît „se naşte în sufletele celor virtuoşi… Uită-te cum Îşi începe Hristos cuvintele Sale! Vorbeşte de această patimă, ca şi cum ar fi vorba de o fiară sălbatică greu de prins şi în stare să rănească pe cel ce nu-i cu mare luare aminte!“ şi dă exemplul milosteniei, rugăciunii şi postului „pentru că mai ales lîngă aceste fapte bune stă de obicei lipită patima slavei deşarte“ .
\r\n
Aş atrage atenţia asupra faptului că verdictele Mîntuitorului nu suportă nici comentarii, nici clauze. Lucrurile sunt şi rămîn aşa cum sunt: faci lucrurile evlaviei spre a fi văzut de oameni, cîştigi plata pămîntească, lumească, omenească, dar pierzi plata cerească a lui Dumnezeu, pierzi veşnicia, pierzi viaţa veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu, Îl pierzi pe Însuşi Dumnezeu şi te pierzi şi pe tine însuţi. „…Poate fi, oare, o ticăloşie mai mare? Un om ca acesta este într-o stare mai rea decît un rob; îşi pune pe umeri cea mai cumplită tiranie, îşi vinde cel mai mare bun al său: nobleţea de om şi libertatea. Orice ţi-ar spune cineva, nu poţi auzi nimic din cele ce-ţi sunt de folos, pentru că mintea ţi-i pironită de bani“. Nu este nici un motiv, nici o situaţie specială care să modifice acest verdict.
\r\n
Pentru a sublinia deşertăciunea investirii în comorile pămînteşti ale laudelor oamenilor, Sfîntul Ioan ne oferă o imagine extrem de sugestivă. El aseamănă pe cel care face faptele sale bune pentru a fi văzut de oameni cu un actor: „Actorul pare strălucitor atîta vreme cât ţine spectacolul… Cînd spectacolul s-a terminat, actorii apar în faţa lumii aşa cum sunt. Aşa păţesc şi cei care umblă după slava deşartă, cei care postesc numai de ochii lumii“.
\r\n
Prin această abordare, Mîntuitorul insistă, de asemenea, pe temeiul lăuntric al faptelor şi demontează întemeierea lor exterioară. Acest lucru este valabil şi în relaţiile interumane, dar cu atît mai mult în relaţia cu Dumnezeu. Ceea ce dă conţinut real faptei tale exterioare este gîndul care îi dă naştere, o susţine şi o duce la bun sfîrşit, nu fapta în sine. Iată, fapta, deşi bună în sine, se dovedeşte păguboasă pentru om, atunci cînd nu are o motivaţie lăuntrică sănătoasă. Încercînd să răspundă dilemei pe care şi-o pun şi mulţi contemporani de-ai noştri, cum este posibil să-ţi poţi ascunde toate faptele de milostenie, Sfîntul Ioan precizează: „Poţi face milostenie şi înaintea oamenilor şi să n-o faci spre a fi văzut de ei; şi poţi să n-o faci înaintea oamenilor şi totuşi s-o faci spre a fi văzut de ei. Pentru că nu-i pedepsită sau încununată simpla faptă, ci gîndul e încununat… după gînd, hotărăşte paguba sau răsplata“. Acelaşi lucru se poate întîmpla şi în cazul rugăciunii: „Dacă intri în cămara ta şi te încui, dar o faci pentru a arăta lumii că te rogi, uşile nu-ţi sunt de nici un folos. Dumnezeu vrea ca atunci cînd închizi uşile cămării tale, să-ţi închizi uşile inimii înainte de a închide uşile cămării“. De aceea, cînd facem rugăciunile, atenţia noastră trebuie să fie nu la „înfăţişarea trupului, nici la strigătul vocii, ci la rîvna sufletului, să nu le facem cu zgomot, cu strigăte şi cu gîndul de a atrage asupra noastră luarea aminte a celor din jur, ci cu toată măsura, cu zdrobire de inimă şi cu lacrimile cele dinlăuntru“.
\r\n
Mesajul este, cum spune Sfîntul Ioan adresat celor care rîvnesc la virtuţi, dar el este extrem de actual pentru toţi oamenii, într-o lume care-şi trîmbiţează faptele într-o competiţie furibundă şi nebună pentru a cîştiga aprecierea şi interesul celorlalţi.
\r\n
Preot.prof.universitar.dr Constantin Coman
\r\n
Sursa:http://ziarullumina.ro/