Sfânta Muceniță Sofia și fiicele sale: Pistis, Elpis și Agapis

Pe timpul împărăției lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios al romanilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al cărei nume se tâlcuiește „înțelepciune”. Aceasta, după numele său, petrecea viața în credință creștinească, cu înțelepciune; o astfel de înțelepciune o laudă apostolul Iacov zicând: „Înțelepciunea cea de sus întâi era curată, apoi pașnică, blânda, bineplăcută, plină de milă și de roade bune” (3,17).

Această înțeleaptă Sofia, când trăia în însoțire legiuită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuți evanghelice: pe cea dintâi a numit-o Pistis (Credința), pe a doua Elpis (Nădejdea), pe a treia Agapi (Dragostea). Că ce altceva avea să nască înțelepciunea cea creștinească, dacă nu bunătățile cele plăcute lui Dumnezeu? Dar, după nașterea acestor trei fiice a rămas văduvă în curând, și viețuia cu dreaptă credință, plăcând lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul și cu milostenia înconjurată de cele trei fiice ale sale. Pe acestea le creștea într-o astfel de învățătură, pe care ar fi putut să le-o dea numai o mamă așa înțeleaptă, că purtând numele bunătăților celor mari evangheliști, nu trebuia mai mult decât să le deprindă pe fiecare din ele cu practica virtuții al cărei nume îl purta, ceea ce s-a și făcut. Crescând ele cu anii, creșteau într-însele și bunătățile; și au învățat bine cărțile prorocilor și ale apostolilor, s-au deprins la cuvintele învățăturilor și se nevoiau la citire, la rugăciune și la osteneli casnice, supunându-se sfintei, de Dumnezeu înțelepțitei lor mame, sporind și înaintând de la o faptă bună la alta și mai bună și se suiau din ce în ce mai sus pe treptele scării morale.

Atunci, toți și-au întors ochii spre dânsele pentru frumusețile lor cele prea mari și pentru acea bună înțelegere desăvârșită, că străbătuse vestea prin tot Imperiul Roman de frumusețea lor ceea ce covârșea, izvorând din înțelepciune. Auzind despre aceasta, Antioh eparhul dorea să le vadă pe ele și, văzându-le, s-a înștiințat că sunt creștine, pentru că nu-și tăinuiau credința lor cea în Hristos și nu se îndoiau în nădejdea lor cea spre Hristos și nici nu-și împuținau dragostea lor cea spre Hristos, ba încă mai luminos măreau înaintea tuturor pe Hristos, iar de idolii cei de Dumnezeu urâți se îngrețoșau. Acestea toate le-a spus Antioh împăratului Aelius Adrian, iar el îndată a trimis slugile ca să le cheme pe ele la sine. Deci, mergând slugile la casa Sofiei, au aflat pe maică îndeletnicindu-se cu învățătura fiicelor sale; și o chemară pe ea cu fiicele la împărat. Iar ele, cunoscând pricina chemării lor, toate se așezară la rugăciune, zicând: „Tu, atotputernice Dumnezeule, rânduiește pentru noi după sfânta voia Ta și nu ne lăsa pe noi, ci ne dă nouă ajutorul Tău cel sfânt, ca să nu se înfricoșeze inima noastră de prigonitorul cel mândru, să nu ne temem de muncile lui cele înfricoșate, să nu ne spăimântam de moartea cea amară și să nu ne rupă pe noi cu nimic de la Tine, Dumnezeul nostru!”. Și după rugăciune, închinându-se lui Dumnezeu, au ieșit toate patru, maica cu fiicele, luându-se de mâini ca o cunună împletită. Și mergeau, căutând adeseori spre cer, cu suspinuri și cu rugăciunea în taină, încredințându-se la ajutorul Celuia ce a poruncit „să nu ne temem de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”.

Apoi, ajungând la palatele împărătești, s-au însemnat cu semnul crucii zicând: „Ajută-ne nouă, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău cel sfânt”. Și au stat înaintea împăratului celui ce ședea pe scaun în mândria sa, pe care văzându-l, i-au dat cinstea cea cuviincioasă. Și ședeau ca și cum erau chemate la un ospăț; au venit cu bucurie pentru Domnul lor la cercetare, fără nici o temere, cu fețele luminoase, cu inimi îmbărbătate și cu ochii veseli privind spre toți. Văzând împăratul fețele lor cinstite, luminate și neînfricoșate, a întrebat pe maică de neam, de nume și de credință. Iar ea, înțeleaptă fiind, cu pricepere răspundea, încât toți cei ce auzeau se mirau de o înțelepciune ca aceea a ei. Pomenind puțin de neamul și de numele său a început a grăi pentru Acela pe „al cărui neam cine-l va spune” se va mântui și la al cărui nume toți sunt datori să se închine. Și mărturisea credința sa cea în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și roabă se numea Aceluia și în numele Lui se lăuda. „Acesta – zicea – îmi este numele cel cinstit, în care mă laud că sunt creștină”. Încă a spus că și pe fiicele sale lui Hristos le-a logodit, ca curăția lor neîntinată să o păzească nestricăciosul Mire, Fiului lui Dumnezeu. Văzând împăratul pe această femeie înțeleaptă, și nevrând atunci ca să zăbovească cu dânsa la vorbă multă și să facă judecată, a amânat-o pe altă dată, iar acum, deocamdată, le trimise pe toate la o femeie de neam bun, anume Palladia, încredințându-i-le ca să le păzească și a treia zi să le aducă pe ele la judecată.

Atunci maica, petrecând în casa Palladiei și având vreme de ajuns pentru învățătura fiicelor sale, le încuraja pe ele ziua și noaptea și învățându-le cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, le zicea: „Fiicele mele iubite! Acum este vremea nevoinței voastre, acum a sosit ziua ca să vă faceți mirese Mirelui vostru Celui fără de moarte, ca după numele vostru să vă arătați către dânsul credința voastră cea tare, nădejdea cea neîndoită și dragostea cea nefățarnică, care niciodată nu cade! Acum a venit ceasul veseliei voastre, ca să vă încununați prin cunună mucenicească cu preaiubit Mirele vostru și cu dânsul în cămara Lui prea luminoasă să intrați, în glas de bucurie. Fiicele mele, să nu vă cruțați trupurile voastre cele tinere pentru cinstea lui Hristos, să nu jeliți floarea tinerețelor voastre celor frumoase, pentru cel mai frumos ca podoabă și decât fiii omenești, nici să vă mâhniți de lipsirea vieții acesteia vremelnice, pentru viața cea veșnică. Pentru că neprețuitul vostru Mire ceresc, Iisus Hristos, este sănătate veșnică, frumusețe negrăită și viață fără de moarte. Și când trupurile voastre pentru dânsul vor fi chinuite spre moarte, el le va îmbrăca pe ele în nestricăciune și rănile de pe trupurile voastre le va lumina ca stelele cerului. Când frumusețile voastre vor fi luate prin chinurile îndurate pentru Dânsul, El vă va înfrumuseța pe voi cu cereasca frumusețe pe care ochiul n-a văzut-o. Iar când vremelnica voastră viață o veți pierde, punându-vă sufletele voastre pentru Domnul vostru, apoi El viața cea fără de sfârșit vă va dărui vouă, în care vă va mări pe voi în veci înaintea Tatălui său cel ceresc și înaintea sfinților Lui îngeri și de toate cereștile duhuri vă veți numi mirese și mărturisitoare ale lui Hristos; pe voi vă vor lăuda toți cuvioșii, de voi se vor veseli înțeleptele fecioare și vă vor primi în ceata lor.

Dulcele mele fiice! Să nu vă mlădiați a fi amăgite de înșelăciunile vrăjmașului, pentru că, precum mi se pare, mult vrea să vă îmbuneze pe voi împăratul și să vă făgăduiască mari daruri și să vă pună înainte mărire, bogății, cinste și toată frumusețea și dulceața lumii acesteia stricăcioase și deșarte. Să nu iubiți nimic dintr-acestea, că toate se sting ca fumul, ca praful de vânt se spulberă, ca floarea și ca verdeața ierbii se veștejesc și în țarina se sălășluiesc. Nici să vă înfricoșați când veți vedea cumplitele chinuri, pentru că puțin pătimind și pe vrăjmașul biruindu-l, în veci veți dănțui. Și cred Dumnezeului meu Iisus Hristos că nu vă va lăsa pe voi, cele ce pentru Dânsul pătimiți, Cel ce a zis: „De va și uita femeia pe fiii pântecelui său, dar Eu nu vă voi uita pe voi”. Ci nedepărtat va fi de voi întru toate chinurile voastre, privind nevoințele voastre, în slăbiciunea voastră și împletindu-vă cununa răsplătirii voastre. O, fiicele mele cele bune! Gândiți-vă la durerile mele pe care le-am avut la nașterea voastră. Aduceți-vă aminte de ostenelile mele pe care în vremea prunciei le-am suferit la creșterea voastră. Aduceți-vă aminte și de bunătățile mele, cu câtă dragoste v-am învățat pe voi frica de Dumnezeu și să mângâiați bătrânețele mamei voastre prin acea statornică și bărbătească mărturisire a voastră a lui Hristos. Pentru că aceasta îmi va fi mie veselie, bucurie, cinste și laudă între toți credincioșii, când mă voi învrednici să mă numesc mamă de mucenițe, când vă voi vedea pe voi că viteze răbdați pentru Hristos și, mărturisind cu îndrăzneală numele cel sfânt al Lui, pentru dânsul muriți. Atunci se va mări sufletul meu și, bucurându-se duhul meu, se vor întări bătrânețele mele. Atunci îmi veți fi mie adevărate fiice când, învățăturile mamei voastre ascultându-le, veți suferi pentru Domnul nostru până la sânge și veți muri pentru dânsul cu osârdie”.

O învățătură că aceasta a mamei lor ascultând-o fiicele cu umilință, li se înfierbântă inima și se bucurau cu sufletul, așteptând vremea muceniciei ca ceasul cel de nuntă. Pentru că ramuri fiind ale rădăcinii celei sfinte, cu tot sufletul doreau acelea aceasta, la care le povățuia pe ele înțeleapta lor mamă, Sofia. Și pecetluindu-se cuvintele ei în inimile lor, se împodobeau, ca la o cămară, la nevoința mucenicească și, îngrădindu-se cu credință, se întăreau cu nădejde, aprinzând într-însele focul dragostei către Domnul. Și una pe alta încurajându-se, făgăduiau mamei lor ca toate cuvintele ei cele folositoare de suflet să le pună la lucru, cu ajutorul lui Hristos.

Sosind a treia zi, au fost duse la judecată înaintea păgânului împărat. Iar el, socotind că fecioarele fiind tinere, vor asculta lesne cuvintele lui cele înșelătoare, a început a grăi către dânsele așa: „Eu, fiicelor, văzând frumusețea voastră și cruțând tinerețele voastre, vă învăț pe voi părintește să vă închinați zeilor celor ce stăpânesc lumea. Și de mă veți asculta pe mine și de veți îndeplini această poruncă, apoi fiice ale mele vă voi numi pe voi, voi chema eparhii și ighemonii și pe toți sfetnicii mei și înaintea lor vă voi face pe voi fiice ale mele și de către toți veți fi cinstite și lăudate. Iar de nu mă veți asculta și de nu vă veți supune poruncii mele, apoi în multe rele veți cădea și veți duce în primejdie bătrânețele mamei voastre și voi înșivă veți pieri în acea vreme, în care ați putea să vă veseliți, petrecând în desfătări, în bunătăți și în bucuriile lumii acesteia. Că eu vă voi pierde pe voi cu rău și mădularele voastre, sfărâmându-le, le voi arunca spre mâncare câinilor și veți fi defăimate de toți. Drept aceea, ascultați-mă pe mine, ca să vă fie vouă bine, că vă iubesc pe voi și n-aș vrea ca să vă pierd frumusețea voastră și să vă lipsesc pe voi de viața aceasta, ci fiice ale mele vreau să vă am pe voi”.

Deci, au răspuns sfintele fecioare, toate, cu o gură, zicând: „Noi, tată avem pe Dumnezeul ceresc care se îngrijește de viața noastră și miluiește sufletele noastre. De Acela vrem să fim iubite și ale Aceluia adevărate fiice căutăm să ne numim și Aceluia închinându-ne și păzind poruncile Lui, spre idolii voștri scuipăm, iar de îngrozirile tale nu ne temem. De aceea și dorim să pătimim și să răbdăm muncile cele amare pentru cel dulce Iisus Hristos, Dumnezeul nostru”.

Auzind împăratul un răspuns că acesta, a întrebat pe mama, Sofia, de numele și de anii lor, iar ea a zis: „Cea dintâi fiică a mea se numește Pistis și are doisprezece ani; a doua, Elpida, are zece ani; iar a treia fiică se numește Agapi și este de nouă ani”. Și se miră împăratul de acea vitejie a sufletului ce în puțini ani agonisiseră și de răspunsul dat cu pricepere și îndrăzneală. Apoi, a început pe câte una, pe rând, a le sili la păgânătatea sa. Întâi, pe cea mai mare soră, Pistis, o silea zicându-i: „Jertfește marii zeițe Artemida!”. Iar ea n-a vrut. Atunci a poruncit împăratul să o dezbrace pe ea și să o bată tare. Iar chinuitorii bătând-o fără de milă, îi ziceau: „Jertfește marii zeițe Artemida!”. Dar ea răbda ca și cum nici n-ar fi fost trupul ei. Iar chinuitorii, nesporind nimic cu bătaia, i-au tăiat fragedul ei piept și în loc de sânge a curs lapte din răni, și toți cei ce priveau la chinuirea ei se mirau de răbdarea și de minunea aceasta, cum curgea din răni lapte, iar nu sânge. Și clătinând cu capetele, osândeau în taină nerozia și răutatea împăratului, zicând: „Ce a greșit această frumoasă fecioară de pătimește așa! O, vai de nebunia împăratului și de cruzimea lui cea de fiară, care mănâncă fără de omenie nu numai pe oamenii cei bătrâni, dar și pe copiii cei tineri!”. După aceasta, chinuitorii aduseră un grătar de fier și-l puseră pe un foc mare, și grătarul s-a înroșit îndată că un cărbune aprins, încât scăpăra scântei; pe acela o puseră pe sfânta fecioară Pistis care, după ce a stat două ceasuri pe el și rugându-se către Domnul său, nu s-a ars deloc, așa încât toți se mirau. O aruncară apoi într-o căldare care stă pe foc plină de smoală amestecată cu untdelemn și foarte fiartă; și nici acolo nu s-a vătămat, ci că în apă rece șezând, cânta lui Dumnezeu.

Iar prigonitorul, neștiind ce să mai facă cu dânsa ca să o poată abate de la credința în Hristos, a hotărât asupra ei judecată de sabie de care auzind sfânta Pistis s-a umplut de bucurie și a zis către mama sa: „Roagă-te pentru mine maica mea, ca să-mi săvârșesc alergarea mea și, trecând la marginea cea dorită, să văd pe Domnul și Mântuitorul meu Cel iubit și să mă îndulcesc de vederea Lui cea dumnezeiască”. Iar către surori a zis: „Iubitele mele surori! Știți cui ne-am făgăduit și cui ne-am făcut mirese! Știți că însemnate suntem prin Sfânta Cruce a Domnului nostru spre veșnica Lui slujbă. Deci, să răbdăm până în sfârșit. De o mamă suntem născute, una ne-a hrănit și ne-a învățat, deci unul și același sfârșit să primim, o voie să avem, ca unele care într-adevăr am ieșit din unul și același pântece. Iată eu vă voi fi vouă pildă, ca amândouă după mine să veniți la Mirele nostru cela ce la Sine ne cheamă pe noi”. Acestea zicându-le a sărutat pe mama sa, așijderea și cu surorile, îmbrățișându-se s-au sărutat și a plecat să se pună sub sabie.

Iar mama nu s-a mâhnit pentru fiica sa, căci atât mâhnirea inimii, cât și durerea maicii cea pentru fii a fost biruită într-însa de dragostea cea către Dumnezeu. Și numai de aceea oftă și se îngrijea că nu cumva vreuna din fiicele sale, înfricoșându-se de muncă, să se lepede de Domnul tuturor și zicea către Pistis: „Eu, fiica mea, te-am născut pe tine și pentru tine am răbdat dureri. Pe acestea tu numai atunci mi le răsplătești mie bine, când vei muri întru mărturisirile lui Hristos, și-ți vei vărsa sângele tău pe care din pântecele meu l-ai luat pentru Hristos. Drept aceea să mergi la dânsul, iubita mea fiică, și cu sângele tău, roșindu-te, ca îmbrăcată fiind cu o haină mohorâtă să te arăți frumoasă ochilor Mirelui tău și pe mine, mama ta cea săracă, înaintea Lui să mă pomenești și pentru surorile tale roagă-te Lui, ca să le întărească și pe ele întru aceeași răbdare pe care tu o ai”.

Și tăiară cinstitul cap al Sfintei Pistis. Iar mama a luat mult pătimitorul ei trup și, sărutându-l pe el, se bucură și slăvea pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a primit pe fiica ei Pistis în cămara cea cerească.

Iar păgânul împărat a adus de față pe cealaltă soră, pe sfânta fecioară Elpida, și a zis către dânsa: „Fiică bună, rogu-mă ție, ascultă sfatul meu, că te sfătuiesc ca un tată, iubindu-te pe tine: închină-te Artemidei celei mari. Ai văzut muncile cele ale surorii tale celei mari și ai privit la moartea ei cea amară; deci, să nu vrei și tu să pătimești la fel. Să mă crezi pe mine fiică, că îmi este jale de tinerețile tale și aș dori să te am pe tine fiică, de te-ai supune poruncii mele”. Iar Sfânta Elpida a răspuns: „Au doar, împărate, nu sunt soră aceleia pe care au ucis-o? Doar nu din aceeași mamă m-am născut? Doar nu cu același lapte m-am hrănit și același botez am avut pe care l-a avut și sora mea cea sfântă? Împreună cu dânsa am crescut și din aceleași cărți și aceeași învățătură a mamei m-am învățat a cunoaște pe Unul Dumnezeu și Domnul nostru Iisus Hristos și întru dânsul a crede și Lui Unuia a mă închina. Deci, să nu nădăjduiești, împărate, că eu n-aș cugeta, n-aș gândi sau n-aș vrea a merge pe aceeași cale pe care a plecat sora mea Pistis, la care sunt gata; ci numai nu zăbovi mult ostenindu-te cu cuvintele și începe însuți lucrul și vei vedea că tot același este gândul meu ca și acela al surorei mele celei mai dinainte”.

Auzind împăratul un răspuns că acesta a dat-o pe ea la chinuri și dezbrăcând-o pe ea slujitorii ca și pe Pistis, au bătut-o fără milă, mult, încât s-au ostenit bătând-o. Iar ea tăcea ca și cum n-ar fi simțit durerile, fără numai privea spre fericită maică să Sofia, care sta tot acolo, și, cu vitejie spre pătimirea fiicei sale privind, cu tărie ruga pe Dumnezeu ca să dea fiicei sale răbdare multă. Apoi, după porunca împăratului celui fără de lege, o aruncară în foc, în care, ca și cei trei tineri, nearsă fiind, lăuda pe Dumnezeu. După aceasta o spânzurară și cu unghii de fier au strujit-o. Iar căzându-i carnea și sângele curgând ca pârâul din ranele ei ieșea oarecare minunată bună mirosire, și zâmbea cu fața luminoasă și cu darul Sfântului Duh strălucind și batjocorind pe chinuitor că pe o copiliță mică cum e ea nu putea să o biruiască, zicea: „Cu ajutorul lui Hristos, nu numai nu bag în seamă chinul, dar mai ales îmi place întru el, ca într-o dulceață a raiului, că dulce îmi este pentru Domnul meu. Iar pe tine chinuitorule, te așteaptă munca cea fără de sfârșit cu diavolii, în gheena focului pe care în loc de Dumnezeu îi ai ție”. Cu aceste cuvinte întărâtându-se mai mult chinuitorul, a poruncit să gătească o căldare plină cu smoală amestecată cu seu și dedesubt să-i dea foc, ca în căldura cea fiartă să o arunce pe sfânta; fierbând căldarea, când era să arunce pe sfânta într-însa, îndată căldarea s-a topit ca ceară și s-a vărsat smoala ce clocotea într-însa și seul cel fierbinte și au ars pe toți cei ce stau împrejur, căci atâta putere făcătoare de minuni a lui Dumnezeu era întru Sfânta Elpida.

Dar prigonitorul văzând toate acestea, n-a vrut să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, pentru că inima lui a întunecat-o diavolescul întunerec și rătăcirea pierzătoare și se rușina văzându-se batjocorit de o copiliță așa mică. Apoi, nevrând ca să rabde mai mult rușinea aceea, a osândit-o pe ea la tăiere. Fecioară, auzind de sfârșitul său, a alergat cu bucurie la mama sa, zicând: „Fii liniștită, mama mea! Să fii sănătoasă și să pomenești pe fiica ta”. Iar mama, cuprinzând-o pe ea, o săruta, zicându-i: „Fiica mea, Elpida, binecuvântata ești tu de Domnul Dumnezeu Cel de sus, spre care nădăjduiești și sângele tău pentru Dânsul să nu-l cruți. Mergi dar la sora ta Pistis și cu dânsa să stai înaintea Dumnezeului tău”. Apoi sărutându-se Elpida cu sora sa Agapi, care privea la sfârșitul ei, zise către dânsa: „Să nu rămâi aici, sora noastră, ci să grăbești a veni ca împreună să stăm înaintea Sfintei Treimi”. Apoi s-a apropiat de trupul cel mort, tăiat, al Sfintei Pistis, sora sa, și cuprinzându-l pe el cu dragoste, din fire spre lacrimi se pleca, iar din dragostea cea întru Hristos spre bucurie era îndemnată. După aceea și-a plecat sfântul său cap sub sabie și tăiară pe Sfânta Elpida. Iar mama a primit trupul ei și proslăvea pe Dumnezeu, bucurându-se de o vitejie ca aceasta a celor două fiice ale sale, vitejie la care și pe a treia fiică o îndemna cu cuvinte dulci și cu înțelepte sfaturi.

Apoi, chemând prigonitorul pe a treia fecioară, Agapi, o îndemnă pe ea, ca și pe cele două, ca să se depărteze de Cel răstignit și să se închine Artemidei. Dar în zadar s-a ostenit înșelătorul pentru că cine avea să rabde mai mult pentru Domnul cel iubit al său, precum Agapi, care se tâlcuiește „dragoste”, de vreme ce este scris: „tare ca moartea este dragostea, apa cea multă nu poate să stingă pe dragoste și chiar râurile nu o vor îneca pe ea”. Că n-au stins focul dragostei celei către Dumnezeu în această fecioară apele cele multe ale dulceților lumești și nu o înecară pe ea râurile primejdiilor și ale chinurilor, ba încă se dă pe față dragostea ei cea mare prin aceea că era gata în orice vreme să-și pună sufletul pentru iubitul său Iisus Hristos. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva să-și pună sufletul pentru altcineva. Iar cunoscând prigonitorul că nu poate să sporească nimic cu înșelăciune, a început a o chinui pe ea, vrând ca în feluri de munci să despartă pe Agapi de dragostea lui Hristos. Ci sfânta alcătuia cu buzele cuvintele Apostolului: „Cine mă va despărți de la dragostea lui Dumnezeu? Oare necazul sau strâmtoarea sau gonirea sau foamea sau golătatea sau primejdia sau sabia? În toate acestea biruiesc pentru cel ce m-a iubit pe mine” (Romani 8, 35-37).

Deci s-a început chinuirea ei așa: a poruncit chinuitorul să o întindă pe ea la o roată și cu toiege să o bată. Și întinsă a fost sfânta atât de mult, încât din trupul ei cel tânăr se desfăceau mădularele din încheieturile lor și, bătându-se, se roșea cu sângele ca o porfiră, iar pământul se adăpa din sângele ei ca din ploaie. Apoi arseră un cuptor foarte tare pe care, arătându-l sfintei, chinuitorul zicea: „O, fecioară, numai atâta să zici : Mare este zeița Artemida!; și-ți voi da drumul. Iar de nu vei zice aceasta, îndată într-acel cuptor ars vei arde”. Iar sfânta a zis: „Mare este Dumnezeul meu Iisus Hristos! Iar Artemida și tu cu dânsa, să pieriți”. Și îndată prigonitorul mâniindu-se, a poruncit celor ce stau de față să o arunce în cuptor. Iar ea, neașteptând să o arunce cineva, singură s-a grăbit a intra; și umbla prin mijloc nearsă și ca la un loc de răcoare dănțuia cântând și binecuvântând pe Dumnezeu. Iar din cuptor îndată a ieșit focul asupra necredincioșilor celor ce stăteau împrejurul cuptorului și a ars pe unii prefăcându-i în cenușă, iar pe alții i-a pârlit și chiar pe împăratul, ajungându-l, l-a vătămat, încât a fugit departe de cuptor. Deci, se vedeau în acel cuptor și alte oarecare ființe foarte luminoase dănțuind cu dânsa și se prea mărea numele lui Hristos, iar necurații se rușinau.

Apoi, stingându-se cuptorul, a ieșit sfânta ca dintr-o cămară, mireasa cea frumoasă a lui Hristos, luminoasă și sănătoasă. Prinzind-o chinuitorii, după porunca împăratului, cu sfredele i-au găurit încheieturile, dar dumnezeiescul ajutor întărea pe sfânta în muncile acelea, încât n-a murit. Pentru că cine ar fi putut răbda acestea? Oricine îndată ar fi murit. Însă iubitul ei Mire, Iisus Hristos, o întărea pe ea ca și necurații de mai mare rușine să se umple, iar sfintei mai multă răsplătire să i se înmulțească și să se proslăvească puterea cea tare a lui Dumnezeu în vasul cel slab. Mai pe urmă, prigonitorul bolnăvindu-se de pârlirea aceea a focului, a poruncit să o taie pe sfânta cu sabia. Iar ea, auzind de tăierea sa, se bucură și zicea: „Cum oare să binecuvântez mult lăudatul numele Tău, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mă iubești pe mine, roaba Ta, Agapi, că cu surorile mele mă rânduiești pe mine, învrednicindu-mă ca aceleași munci pe care și ele le-au pătimit pentru numele Tău să le pătimesc!?”. Iar mama ei, Sfânta Sofia, neîncetat se ruga lui Dumnezeu pentru a treia fiică a sa ca să-i dea ei răbdare până la sfârșit și zicea către dânsa: „A treia mlădiță a mea, fiica mea cea prea iubită, nevoiește-te până în sfârșit, pentru că pe bună cale mergi, și iată, ți s-a împletit ție cununa și ți s-a deschis cămara cea gătită, și Mirele stă așteptându-te pe tine și privind de sus la nevoința ta. Când îți vei pleca capul sub sabie, el să primească sufletul tău cinstit și fără de prihană; să-l cuprindă și să te odihnească pe tine cu ale tale surori. Încă să mă pomenești și pe mine, mama voastră, în împărăția Mirelui nostru, ca milostiv să-mi fie mie și să nu mă lipsească pe mine de partea voastră și de petrecerea împreună întru slava Sa cea sfântă”. Și îndată o tăiară pe sfânta Agapi cu sabia.

Iar maica luând trupul ei, l-a pus într-o raclă frumoasă împreună cu trupurile sfintelor Pistis și Elpida și a împodobit trupurile lor precum se cădea și, punându-le într-o căruță, le-a dus din cetate ca la câteva stadii și acolo cu cinste a îngropat pe fiicele sale, scăldate în lacrimi de bucurie, la un loc înalt. Apoi, însăși ea, șezând lângă mormântul lor trei zile, se ruga lui Dumnezeu cu umilință și a adormit cu somnul morții în Domnul și s-a îngropat de către credincioși în același loc împreună cu fiicele cu care a avut parte de împărăția cerească și de încoronarea mucenicească, că deși n-a suferit cu trupul, cu inima a pătimit mult pentru Hristos.

Așa de înțelepțește și-a sfârșit Sofia alergarea sa aducând Sfintei Treimi în dar pe cele trei îmbunătățite fiice ale sale, Pistis, Elpida și Agapi! O, sfânta și dreaptă Sofie! Care dintre femei s-a mântuit așa prin nașterea de fii, precum tu, care ai născut niște fiice ca acestea care Mântuitorului s-au făcut mirese și pentru dânsul pătimind, cu dânsul acum împărățesc și se proslăvesc! Cu adevărat tu ești mamă minunată și vrednică de bună pomenire, că privind la cele cumplite și amare chinuri și la morțile fiicelor tale celor iubite, nimic nu te-a durut de dânsele ca pe o maică, ci cu atât mai mult te-ai bucurat de darul lui Dumnezeu, mângâindu-te, și singură le-ai învățat pe ele și le-ai rugat să nu-și cruțe viața lor vremelnică, ci să-și verse fără de cruțare sângele pentru Hristos Domnul, de a cărui prea luminată față acum, prin vedere, te veselești la cer, cu sfintele tale fiice! Înțelepțește-ne și pe noi ca să aducem roadele virtuților credinței, nădejdei și dragostei și să ne învrednicim ca înaintea preasfintei, neziditei și de viață făcătoarei Treimi să stăm și să o slăvim pe ea în vecii vecilor. Amin.

www.doxologia.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *