Un scurt cuvant in ziua acestui mare, mare sfant, Spiridon al Trimitundei, sfant care face parte dintre acei alesi ai lui Dumnezeu, chiar alesi ai lui Dumnezeu. Totdeauna oamenii au si pe alesii lor, totdeauna in Biserica s-au strecurat si oameni care nu neaparat prin credinta au urcat, ci mai ales prin prestanta, prin cuvant oratoric exceptional, prin cunostinte foarte inalte si deosebite despre teologie sau despre orice altceva, printr-o viata cat mai aleasa – atentie la tot ceea ce fac in litera, si in cirta, si in iota –, prin vorbe de spirit.
Si, totdeauna acestia s-au impus usor in fata oamenilor, chiar daca ei, de multe ori, nu au fost oameni duhovnicesti, s-au dovedit asa. Dar aveau alte calitati, native, cei mai multi dintre ei. Acestia s-au impus foarte usor – cum se impun si in societate, se impun si in Biserica – si au urcat pe treptele cele mai inalte, de multe ori, si au luat hotarari. Totdeauna Dumnezeu, daca hotararile n-au fost bune, sau nu au fost intelepte, atunci cand oamenii [le-au luat], le-a indreptat mai tarziu, sau chiar in timpul vietii lor. Dar, pe langa acestia, au fost totdeauna [adevaratii] alesi ai lui Dumnezeu, cei care nu de mana omeneasca, si nu prin maini omenesti – pana la urma si prin atingerea mainii omenesti, prin hirotonie – au ajuns pe aceste trepte ale preotiei, sau ale episcopatului. Dar ridicarea lor a fost mai presus de vointa omeneasca, asa cum a fost la Sf. Ambrozie al Mediolanului, asa cum a fost la Sf. Nicolae al Mirelor Lichiei, asa cum este la Sf. Spiridon al Trimitundei. Si ca ei sunt altii, nenumarati, care au primit harisme mari si daruri de la Dumnezeu, si care erau, poate, pentru oameni, [pleava] societatii, socotiti cei din urma, nebagati in seama, nestiuti, niste straini in locurile acelea pe unde erau. Unii dintre ei fara carte, fara stiinta, unii dintre ei n-au urcat niciodata nici pe o treapta, nici macar a diaconiei, dar au fost alesii lui Dumnezeu. Asa cum a fost Andrei cel Nebun pentru Hristos, care tinea tot Constantinopolul, desi el era un nebun care umbla pe strazi. Si ganditi-va ca in timpul asta erau Patriarhul si cu zeci de episcopi care locuiau in Constantinopol, fiecare episcop cu zeci de diaconi care mai de care mai destept, si care mai de care mai intelept in dogmatica, in liturgica, canonisti buni, in toate exceptionali. Si, pe langa acestia, si marea Academie duhovniceasca, care era la Constantinopol, vestita, prima “universitate” a lumii, care avea profesori si preoti de o prestanta si de o putere a cuvantului. Si altii, mii si mii, sute de biserici in Constantinopol, mii de preoti, arhimandriti, oameni ai lui Dumnezeu, darpentru niciunul nu tinea Dumnezeu Constantinopolul, decat pentru Andrei cel Nebun pentru Hristos.
Acestia sunt cei care sunt alesi de Dumnezeu si care, prin simplitate, prin curatie, prin evlavie sincera sunt mai mari inaintea lui Dumnezeu, cum zicea Petre Tutea: o batrana care isi pleaca genunchii, in Baragan, inaintea lui Dumnezeu, si se roaga cu evlavie, e mai mare decat toata Academia Romana inaintea lui Dumnezeu. [Citatul exact din Tutea: “O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor“]. Asa este! Asa era acesta, acest Andrei cel Nebun, asa era Spiridon al Trimitundei, om fara scoala, pastor simplu pana la sfarsitul vietii sale.
Una dintre ultimele amintiri pe care le au oamenii despre el, la batraneti adanci: urcand, mergand pe un deal cu oamenii la seceris in zile de iulie, foarte calduroase, ale Ciprului. Si urcand la seceris, urca firesc cu oamenii sa secere impreuna cu ei. Iarasi amintesc oamenii de el ca-si pastea oile dupa-masa – oile pe care i le daduse episcopiei, ca nu mai avea ce sa faca, nu erau ale lui personale. Fusesera ale lui, dar acum le daduse episcopiei, si le pastea in continuare. Atat de simplu imbracat, atat de nebagat in seama, incat, cand a venit imparatul Constantie… – fiul lui Constantin cel Mare ce imparatea in partea de rasarit a imperiului, in Antiohia care era atunci capitala lui –, fiind foarte bolnav, s-a rugat mult lui Dumnezeu si a rugat pe toti sa se roage sa se vindece. Si el a avut de mai multe ori vise in care i s-a aratat – el n-a putut banui ca e episcop -, i s-a aratat in vis Sf. Spiridon impreuna cu Trifilie. Trifilie era ucenicul lui Spiridon. Trifilie era om invatat, om cu scoala, din Beirut; facuse scoala la Beirut, si pe vremea aia se numea Berit. Si i-a visat pe cei doi, clar spunandu-i-se: „pana nu vor veni cei doi, nu te vei vindeca”. Si el nu stia unde sa ii gaseasca. Nici nu putea banui ca acela, Spiridon, era episcop, nu se putea banui, dupa cum il vedea in vis. Si primi semn si Sf. Spiridon sa mearga sa il vindece pe Constantie. A venit din Cipru cu vaporul pana in Asia Mica spre Antiohia si acolo a coborat, a intrat in palatul imperial si soldatii de-abia l-au lasat sa treaca, au crezut ca e un cersetor, si curtenii care pazeau acolo, seful garzii imperiale vazandu-l ca vine pe coridoarele acelea spre imparat, l-a oprit si i-a tras o palma, si i-a zis: „Mai nevrednicule, ce cauti tu, ce umbli tu pe-aicea!?”. El era cu acel clop de paie, pe care il stiti si pe care il vedeti si in icoane, simplu, ca un pastor, si la gat purta, cum se obisnuia in vremea aceea, un ulei sfintit care se scurgea din Sfanta Cruce – care exista, si inca nu era facuta bucatele de pelerini – Sfanta Cruce a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care era de la Ierusalim. Si oamenii evlaviosi din Ierusalim purtau la gat un fel de fiola, din lut, in care tineau uleiul acela care se scurgea din Sfanta Cruce, si il purta asa, ca un fel de ulcior practic de lut, care se batea tot timpul de pieptul lui, acel ulcior din care, la oamenii necajiti sau la bolnavi, turna putin din el spre vindecare. Si atata de simplu era, incat acela i-a tras o palma asa, nici n-a intrebat bine ce doreste. Si nu lui Trifilie, care era ucenicul sau, ci lui, care era, parea cel mai simplu. Si dupa ceea a aflat ca e episcop si i-a parut rau si l-a lasat sa intre si l-a vindecat pe imparat.
El facea parte dintre acesti oameni nebagati in seama, asa cum Simeon Noul Teolog s-a pus cu toata protipendada teologica a vremii, a Constantinopolului. El era un traitor al lui Dumnezeu, ceilalti erau buni vorbitori, priceputi sa despice firul in sapte, in zece, in patru, in cate trebuie sa il despice. Toti se pricepeau bine „sa vorbeasca” despre Dumnezeu. El era singurul care Il traia pe Dumnezeu cu adevarat, si oamenii simteau. Prima oara a fost un simplu monah, si a fost un simplu diacon, dupa aceea un simplu preot, si totusi fiind atat de simplu, la el veneau sute si mii de preoti si aducea multa invidie in sufletele multora de la Constantinopol, din sinodul episcopal, si dintre cei care erau tot timpul pe langa curtea imparatului si pe langa camerele Patriarhului, pentru ca: „cine este acest simplu, care strange atata lume, si ca de ce vine lumea la el?”. Si a inceput Stefan al Constantinopolului, un episcop de acolo, unul dintre cei mai destepti oameni ai vremii – cel mai destept, dar nu si cel mai duhovnicesc – o cearta aspra cu Simeon Noul Teolog, incercand sa ii arate ca greseste, ca ceva nu e in ordine cu el, ca faptul ca vin oamenii spre el, si invataturile lui si tot ce traia el, lucrurile pe care le traia el, aratarile, descoperirile lui Dumnezeu pe care le traia Sfantul Simeon Noul Teolog pareau niste nebunii, pareau niste inselari. Asa cum Gheron Iosif, acum cinstit de toti, era vazut de parintii din muntele Athos, in vremea vietii lui, ca un inselat. El traia niste lucruri atat de mari, incat ceilalti se minunau, si ziceau: Nu poate fi, e un inselat! Cum Paisie Velicicovschi traia rugaciunea inimii si vorbea despre ea, si ceilalti, toti din jurul lui, si din Athos si, mai tarziu, din Moldova, toti protopopii din Poltova pana in Bacau, jos, il socoteau un inselat si ziceau: „Ce-s prostiile astea, sa zici rugaciunea inimii si sa rostesti acelasi cuvant asa de des. Trebuie sa faci ce trebuie sa faci, trebuie sa-ti faci slujbele, trebuie sa-ti termini slujba, trebuie sa-ti pui, eu stiu, patrafirul in cui si sa mergi acasa, sa-ti vezi de treaba!”. Osteneala lui, si evlavia lui, si stradania lui, pareau o nebunie si o prostie si o inselare.
Si acum din viata lui as vrea sa va atrag atentia despre o minune a Sfantului Spiridon al Trimitundei, care e mai putin cunoscuta. Sfantul Spiridon al Trimitundei avea atata simplitate, incat il stiau toti foarte bun, bland, ingaduitor, rabdator. De aceea se si revarsa peste el atata har. Si un negustor de acolo, din zona Ciprului, ajunsese intr-o vreme la destul de multa saracie si a venit sa-i ceara ajutor:
„Parinte, din banii episcopiei, daca ma poti imprumuta, uite am un necaz”.
Si el a zis:
„Uite, acolo este casa de bani a episcopiei, intra in casa, in camera nu stiu care, vezi ca acolo este lada de bani a episcopiei unde tinem noi banii, ia-ti de acolo”.
Si s-a dus acesta mirat ca i se da atata incredere, s-a dus acolo:
„Cat ai luat?”
„Atat am luat”.
S-a dus, si-a facut treburile, banii au venit inapoi, a investit, au venit banii inapoi, s-a dus dupa un timp inapoi si a zis:
„Parinte, am venit sa vi-i dau”.
„De unde i-ai luat, pune-i la loc!”
S-a dus acolo, a intrat inapoi, i-a pus iara in lada aceea, s-a minunat ca are atata incredere in el, a facut asta probabil de doua, de trei ori, de patru ori, si a inceput sa se nasca in inima negustorului:
„ce sa-i dau eu inapoi, daca el nu se uita in lada sa vada daca am luat, nu am luat, cat am luat? Nici nu-l intereseaza – atata lipsa de importanta da lucrului acesta, si atata incredere in mine”.
Si cand a fost o vreme mai grea a zis:
„Parinte, iarasi, ma poti imprumuta?”.
„Da, cum sa nu, du-te si ia-ti, stii de unde”.
S-a dus si a luat si cand a venit inapoi a zis:
„Am venit sa ti-i dau inapoi”.
”Du-te si pune-i inapoi”.
A vazut ca in lada nu mai era nimic, dar a zis:
„Doamne, dar de ce sa ii dau inapoi, o duc greu. El nu baga in seama, oricum, nu stie ca am pus, nu am pus”.
I-a pus inapoi in buzunar si s-a dus. Despre banii aceia, a zis:
„Lasa ca pe acestia ii investesc, ma scot din necazuri”.
Din clipa aceea banii s-au facut ca un foc care a ars toata averea lui, tot ce a facut, din clipa aceea toata avutia lui a secat, ca si cum n-ar fi, a pierit, pentru ca nu erau bani cinstiti, erau bani furati. Si nu numai banii aceia s-au pierduti, ci toata avutia lui si, disperat, a venit la Sfantul Spiridon si i-a zis:
„Parinte, nu-mi dai voie sa mai imprumut niste bani, ca sunt intr-un necaz mare!”
Si Sfantul i-a zi:
„Du-te si ia de unde stii!”
Si s-a dus acolo si a zis:
„Dar nu e nimic!”
Si a zis:
„Frate, tu ai fost ultimul care a umblat acolo, eu nu m-am uitat. Tu ai pus ultimii bani. Stiu ca ai venit sa ii pui inapoi. Daca nu sunt acolo, inseamna ca nu i-ai pus data trecuta. De ce nu i-ai pus?”
Si atunci a recunoscut si a zis:
„Da, parinte!”
L-a vadit Dumnezeu fara sa umble Sfantul Spiridon sa faca studii criminalistice, sa studieze cum s-a intamplat, ce s-a intamplat, daca au venit, daca n-au venit. Asa l-a vadit Dumnezeu si i-a parut rau. Si Sfantul Spiridon i-a zis:
„De-aia ti-a pierit toata avutia si de-aia nimic nu a ramas, pentru ca tu ai furat, si banii de furat, lucrurile care sunt necinstit luate ard si ceea ce ai bun, si piere totul”.
Si cred ca aceasta este o invatatura pe care trebuie sa o luam, ca nu numai lucrurile furate, vazute, materialnice ard totul si fac ca toate sa piara si sa ne dispara printre degete, ci si cand munca altuia ne-o luam noi ca si cum ar fi a noastra, si ne laudam noi cu ea, cat si, eu stiu, slava altuia sau cinstea pe care ar trebui sa o dam altuia ne-o luam noi, si socotim ca noi meritam, si in fata oamenilor ne laudam ca si cum noi am merita acea lauda. Cand orice luam cu necinste, luam cu nedreptate, cred sincer ca aceasta nedreptate, pe care ne-o adaugam noua si ne-o punem noua, va arde tot binele din noi si vom saraci si mai mult. Cred ca aceasta invatatura a Sfantului Spiridon al Trimitundei ni se potriveste tuturor, fie ca, chiar daca nu luam bani, chiar daca nu luam avutii, orice altceva luam si ne adaugam noi, cu voia noastra, crezand ca ni se cuvine, desi nu ni se cuvine, sau ne laudam cu acel lucru ca si cum ar fi al nostru, nu numai ca nu va ramane si il va vadi Dumnezeu pana la urma ca nu-i asa, si daca noi ne vom lauda cu ceva, pana la urma se va vadi tuturor ca nu am fost noi cei care am facut acel ceva, si nu numai ca se va vadi, ci si chiar o imagine rea vom dobandi in fata oamenilor incetul cu incetul. Si cred ca, daca va ganditi bine, o sa vedeti ca si cu noi, si cu altii, s-a intamplat asa, care au vrut cat de mult sa se ridice inaintea oamenilor si sa aiba o imagine buna in fata oamenilor, cu cat au dorit mai mult aceasta, si cu cat au nedreptatit mai mult, ca sa isi inlesneasca imaginea buna, cu atat au dobandit o imagine mai rea. Si cele bune pe care le fac nu se mai socotesc bune, si cele bune pe care le gandesc nu li se mai socotesc bune.
Dumnezeu sa ne ajute si sa ne intareasca!”
Pr. Ciprian Negreanu
www.cuvantul-ortodox.ro
Users Today : 3959
Users Yesterday : 3961
This Month : 38000
This Year : 94005
Total Users : 590819
Views Today : 5740
Total views : 3789948