Sfaturi despre rugaciune la Sfantul Isaac Sirul

Sarguieste-te, iubitul meu, sa-ti pleci necontenit mintea asupra lui Dumnezeu, fiindca aceasta inseamna sa inchizi usa tuturor gandurilor stricacioase. Incepe cu multa rugaciune: rugaciunile necontenite sunt o meditare continua la Dumnezeu.

2. Dar ca rugaciunile sa fie continue, rugaciunea trebuie sa fie pusa in miscare de inima spre meditarea neincetata la Dumnezeu. Atunci ea face mintea cereasca prin miscarile ei foarte bune potrivite invataturii dumnezeiesti si prin cuvintele rugaciunii care fac deplina frica de Dumnezeu.

3. Prin ceea ce ne-a invatat Domnul in poruncile de dinaintea rugaciunii Sale [„Tatal nostru”], ni s-a spus ce anume trebuie sa fie viata crestinilor si ce se cuvine sau nu sa cerem la rugaciune [Mt 5, 17, 6-8]. Se stie ca cel care se poarta potrivit acestor indemnuri a invatat sa faca asa de la invatatura lui Dumnezeu; chemarea celor ce pazesc aceste invataturi se poate apropia de Dumnezeu in rugaciune. Unul ca acesta simte ca la rugaciune aceste ganduri izvorasc in el datorita acestor purtari. Caci asa cum vrem sa fie purtarea noastra, asa va fi si rugaciunea noastra.

4. Daca o vreme ucenicii au invatat de la Domnul ca nu trebuie sa inmulteasca cuvintele ca paganii [Mt 6, 7], ci sa-I aduca lui Dumnezeu cereri intelepte sarate cu na-dejdea cereasca [cf. Col 4, 6], aceasta inseamna ca pentru cei ce vor sa vietuiasca desavarsit potrivit invataturii dumnezeiesti nimic nu e strain in vederea unei asemenea desavarsiri. Domnul le-a aratat purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de ei si ca gandul lor nu trebuie sa se ocupe de cele lumesti si vremelnice, ci mai degraba trebuie sa dobandeasca o gandire larga, si sa tinda spre tot ceea ce tine de salasurile ceresti.

5. Nu ca El le da aceste salasuri din pricina rugaciunii lor; fiindca nu are nevoie de rugaciuni Cel care la creatie n-a simtit nevoia sa fie rugat pentru asta de cele create; si cu cat e mai bun actul creatiei fata de darurile care urmeaza ei! Dar asa stau lucrurile pentru ca mintea celor care se roaga sa se aplece pe deplin spre cele nevazute, astfel incat prin forma rugaciunii gandirea lor sa fie umpluta de ele, iar ei sa poata simti inca de pe acum nadejdea celor viitoare.

6. Ce urmeaza, asadar, de aici? Staruind in aceasta minunata cugetare, deosebind fiecare din lucrurile pe care le cer de la Dumnezeu cu sarguinta, ei nazuiesc sa inain-teze in purtarile potrivite cu acel bine si cu slava la care sunt chemati. Prin acestea, ei sunt ca un fiu necontenit inaltat din lumea aceasta in familiaritatea si apropierea cu Dumnezeu, in legatura intima cu El si in cunoasterea tainelor Lui.

7. Caci daca, asa cum spune fericitul Talcuitor, „orice rugaciune, oricare ar fi, e o invatatura de viata”, atunci prin orice forma de rugaciune inaltata de un om inteligent, si staruitoare in ceea ce stabileste invatatura dumnezeiasca, se dezvolta in intelect un inteles prin care e dezlegat de trup; iar prin meditare e robit de cele pe care le invata sa le traiasca si care nasc [in viata pamanteasca] aducerea-aminte de existenta nemuritoare si de lumea de dincolo. Urmand celor ce alcatuiesc rugaciunea, invatatura e si ea inalta si buna.

8. In putine cuvinte: unii ca acestia dobandesc prin Domnul nostru o cunoastere foarte buna despre viata nestricacioasa, cea a Duhului. Aceasta deoarece, de fiecare data cand ne rugam, zeci de mii de intelesuri se ivesc in gandul nostru: de unde vine firea noastra; daca aceasta vine din pamant; de unde suntem si prin cine; din cine ne tragem; la ce taine suntem partasi; incotro mergem; ce forma de viata prefigureaza aceasta taina; in ce mod am fost deja inteleptifi in chip prefigurat in ce priveste nadejdea [viitoare]. Si intrucat prin minte suntem facuti partasi la cele ale vietii [viitoare] si alipiti de uimitoarele forme de viata conforme lor, infaptuim aievea taina inca de aici.

9. Rugaciunea desavarsita e, asadar, a acelora care, preferand pentru sine viata [viitoare], doresc inflacarat cerul si fac loc poruncilor desavarsite: si anume: „Nu va ingrijiti de trupurile voastre, de ce vom manca, de ce vom bea si cu ce ne vom acoperi” [Mt 6, 25. 31]; si: „Caci stie Tatal de ce aveti nevoie inca inainte sa-I cereti cu rugaciune; fiti tari in credinta!” [Mt 6, 8. 32]. Iar pentru a fi inaltati dincolo de toate cele pamantesti spre desavarsirea mintii, Domnul ne-a poruncit aceasta: „Cautati numai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea ei” [Mt 6, 33].

10. Rugaciunea fiind, asadar, conforma cu ce este propriu vietii desavarsite si in acord cu aceste lucruri scrise [in Scriptura], ea este rectitudine a gandirii, indemn [de
a urma] cai frumoase, ramanere langa cele ce inalta, meditare duhovniceasca, aducere-aminte de cele ceresti, gandire la cele ascunse. In putine cuvinte, toate aceste ganduri sunt inchise in rugaciunea care ne povatuieste cu privire la desavarsirea viitoare.

11. In acest chip rugaciunea face puternica, cum e nevoie, mintea celor ce indraznesc sa puna in practica pe pamant purtarile desavarsite privitoare la taina existentei viitoare. Rugaciunea neincetata e o putere care imbraca mintea, spune fericitul Vasile: cea care vine din iubirea pentru citirea Evangheliei. Dar care minte? E limpede ca e vorba de cea a celor care au dorit cu tarie viata cereasca, care s-au intarit prin citirea Evangheliei, care au dispretuit pamantul si au dorit fierbinte cerul, si care tin fixa in fata ochilor lor desavarsirea viitoare.

12. De aici e, asadar, limpede ce anume e rugaciunea si meditarea celor care staruie in ea in chip foarte bun. Acestia primesc incurajare si putere in mintile lor, pentru ca nadejdea sa aprinda gandurile lor; si strangand cu putere ceea ce au deja, primesc de aici putere pentru a suporta in chip bland si relele care ni se intampla pe pamant, pana acolo incat le socotesc drept nimic fata de bunurile viitoare fagaduite lor si de care se vor bucura in scurt timp.

13. Dar inca de pe acum sunt transformati din cand in cand in asemanarea lor in oglinda gandirii lor prin harul Duhului. Intr-adevar, pe masura aprinsei dorinte a vointei lor, puterea [Duhului] imbraca in chip cuvenit mintea prin rugaciunea desavarsita care arata calea ascezei ce inalta dincolo de lume.

14. Intr-adevar, prin aducerea-aminte de cele viitoare cuprinse in rugaciune, cererile se fac dintr-o data indraznete. Atunci sufletul care dispretuieste aceasta lume se largeste prin iubirea de Dumnezeu. Luptele se dezlantuie impotriva lui, dar mintea se reazema in nadejde si se intareste prin cererile inalte pe care a invatat sa le inalte la rugaciune, lasandu-se convinsa de Domnul care spunea: „Tatal nostru Care esti in ceruri [Mt 6, 9].

15. O, mila si bunatate nemasurata a lui Dumnezeu de care face partasa firea creata! Si nu numai aceasta, dar o uneste chiar si cu sfintenia Firii dumnezeiesti. Creatorul i-a dat ei sa stea prin har inaintea Lui; a apropiat-o de o asemenea inaltime a sfinteniei daruindu-i discernamantul. Caci prin har a dat propria Sa fire, sfintenia, celor carora aceasta nu le era a lor prin fire.

16. Si atunci cu ea [sfintenia] trebuie sa se potriveasca purtarea fiintelor vii care sunt pe pamant, cum spune Moise: „Fiti sfinti pentru ca Eu sfant sunt” [Lc 19, 2]. Daca sfintenia e fagaduita unor robi in temeiul cuvantului lui Dumnezeu spus lor, cum nu va fi ea atunci si a fiilor? Prin cereri cugetarea la aceasta rugaciune inalta mintea atat spre asemenea intelesuri, cat si spre o atare meditare, dand sens cuvintelor celui ce se roaga potrivit invataturii lui Dumnezeu.

17. Acelasi lucru e valabil si pentru continuarea cuvintelor [rugaciunii „Tatal nostru”; Mt 6, 10]. In ele se misca alte intelesuri care ne dau o invatatura despre cele ce se vor intampla in viitor. Cine are obarsie nobila si urmeaza sa se intoarca in imparatie e bine sa nu aiba nici una din cele de jos si stricacioase; gandirea lui sa ramana legata de iubirea de Dumnezeu staruind langa El; fiii lui Dumnezeu trebuie sa socoteasca o rusine ramanerea gandirii lor pe pamant si in cele lumesti.

18. Caci tocmai de aceea cerem bunavoirii Lui ceea ce asteptam, pentru ca harul Sau, numit „imparatie” [Mt 6, 10], sa se reverse asupra noastra si, facand astfel ex-perienta lui, sa uitam pamantul si sa ramanem in taina printr-o stramutare de aici in cele despre care Dumnezeu ne invata printr-o minte in stare de o indoita intelegere [atat a celor pamantesti, cat si a celor ceresti]. Caci de la El vine puterea prin care suntem transformati si prin care ramanem in cele mai bune; si asa descoperim viata cerului fiind inca pe pamant.

19. De la El dobandim curaj, simtind ca din cer ni se da o putere si un ajutor tare, care in chip nevazut sunt aproape de noi in fiecare clipa, care ne ajuta si ne apropie staruitor de cele care inalta firea. Si desi suntem intr-o fire slaba, prin El ramanem straini de parerile, miscarile si vointele omenesti. Caci daca n-ar fi asa – daca n-ar fi cu putinta ca prin puterea Duhului sa fim uneori mutati si sa salasluim in acele lucruri inca inainte de a avea loc plinatatea lor -, Domnul nu ne-ar fi poruncit sa cerem acest lucru Tatalui.

20. Pentru ca suntem inca in trup, El ne invata sa ce-rem painea cea de toate zilele [Mt 6, 11]; fiindca fara ea nu e cu putinta sa fim vii; dar si pentru ca de dragul a ceea ce este mai bun sa ne aratam mai presus de ce este vremelnic: „Stiu bine ca firea voastra face cereri, dar nu trebuie sa pretindeti nimic peste nevoile voastre”. Despre ele cuvantul „da-ne” invata ca trebuie sa ne aratam increderea noastra in Dumnezeu facandu-ne sa intelegem ca se ingrijeste mereu chiar si de nevoile noastre cele mai umile. Prin asemenea cereri El Se coboara pana acolo incat nu pregeta sa ne sfatuiasca cu privire la aceste lucruri.

21. Mai mult: ca sa invatam ca El iarta pacatele atunci cand cerem acest lucru, ne invata sa cerem iertarea [Mt 6, 12] lasandu-ne convinsi de vointa Sa de Tata care ne arata ca iubeste iertarea. insusi Tatal spune toate acestea. Mai spune si ca, la randul nostru, si noi trebuie sa dam altora ceea ce cerem pentru noi, ca sa dobandim si noi acelasi lucru.

22. Noi insa mai avem de luptat si cu ispite neasteptate si inca ceva [Mt 6, 13]. Chiar daca trupul ramane in miscarile lui — supus fata de ceea ce vine fie din afara si care chinuie trupul, fie de la voia lui Dumnezeu —, putem fi totusi paziti in toate aceste lucruri potrivnice; si fiindca e nevoie sa ne rugam pentru aceasta, ne-a fost data o cerere de rugaciune care sa ne intelepteasca.

23. Ea ne-a mai fost data si ca sa gasim scaparea la El, de la Care vine mantuirea pentru tot ceea ce rasufla in trup si pentru ceea ce se misca in viata in afara de trup. Precum si pentru ca Acela care are putere peste toate, fara de Care nimic nu e cu putinta, a Carui slava isi are obarsia in Firea Lui, a Carui imparatie e mai presus de toate si a Carui putere imbratiseaza toate marginile, a vrut ca prin forma acestei rugaciuni sa staruim in aceste lucruri care tin de El. Aducerea-aminte de El sa ne inso-teasca neincetat si sa ne apropie de preainaltul nor intunecos al cunoasterii Lui si al iubirii Sale de oameni!

24. Bine a zis fericitul Marcu Singuraticul: „Cine se roaga cu discernamant sufera aievea ceea ce i se intampla” . Intr-adevar, forma rugaciunii e astfel incat prin intelesuri variate si uimitoare sa faca tare mintea noastra si sa o impiedice sa ajunga un vas al patimilor cum spune Evagrie. E neaparata nevoie ca oricine se roaga cu dis-cernamant sa faca din acel foarte bun cuvant care e rugaciunea facuta cu discernamant o arma pentru lupta impotriva trupului. Si asa ea il aprinde cu iubirea pentru cele viitoare pe care o misca in cel ce se roaga cunoasterea acelor lucruri.

25. Iar cand prin aceasta el este gata sa se impotriveasca firii si sa deosebeasca intre ceea ce ii este propriu si ceea ce ii vine mintii de la trup, atunci e nevoie ca el sa ceara o si mai mare putere, ca sa sufere tot ce urmeaza, intelesurile care vin din rugaciune si darurile cuprinse in ea fac asa incat prin nadejde in ochii celui ce roaga greutatile intalnite sa para a fi nimic, chiar daca ar fi foarte aspre. De aceea a spus fericitul Evagrie: „Rugaciunea face tare mintea si o pregateste ca sa nu ajunga un vas al patimilor”.

26. Fericitul Marcu vorbeste si el despre asprele lupte care se isca ca urmare a intelesurilor rugaciunii si a intelegerii ce se descopera in ea.

27. Facandu-ne in stare pe pamant ca, prin exemplul celor viitoare, sa ne mutam in afara trupului, ele ne impun in chip necesar sa induram ca si cum le-am astepta furtunile care se isca: caci, fie ca vin de la fire, fie ca vin de la demoni, fie ca vin de la oameni, asemenea ispite se inalta impotriva celui ce iubeste sa umble pe aceasta cale.

28. Caci zice Evagrie: „Mintea care ramane in dulcea nadejde sporeste ajutorul care vine de la rugaciune; nu numai pentru ca e in stare sa arate ca toate luptele nu sunt nimic, iar asprimea lor e putin lucru, ci si pentru ca duce la nepasarea fata de trup, care e pricina oricarei lupte”.

29. Aceasta e, asadar, iubitilor, viata de rugaciune; aceasta e meditarea noastra dumnezeiasca care e in rugaciune; si aceasta e indeletnicirea desavarsita! Cine vrea sa strabata prin intelect treptele dumnezeiesti, sa incerce sa locuiasca singur si sa se tina departe de orice preocupari lumesti, pentru ca acest lucru sa faca sa se nasca linistea si o inima care staruie in linistire. Odihnindu-se astfel neincetat in Dumnezeu si ramanand in linistirea gandurilor, mintea se va putea dedica scrutarii oricarei forme a rugaciunii, pentru a primi cunoasterea lui Dumnezeu prin strabaterea tainelor cuprinse in cuvintele ei.

30. Atunci prin meditare rugaciunea apropie in fiecare clipa gandirea de Dumnezeu; cu diversitatea formelor ei intareste si curata mintea, iar prin rumegarea care o alca-tuieste, o sfinteste. Iata, asadar, meditarea care cuprinde toate si care e mama oricarei meditari: e cea care leaga in chip necesar mintea de Dumnezeu si care e luminata in El cu privire la cele ascunse aflate inauntrul lor.

31. Caci prin ele se ajunge la cunoasterea lucrurilor foarte bune ale lui Dumnezeu; si atunci se infiripa experienta faptului ca suntem „fii ai Tatalui Care este in ceruri, mostenitori ai lui Dumnezeu si comostenitori ai lui Iisus Hristos” [Mi 5, 45; Rm 8,17]. Iar cineva indrazneste sa spuna: „Sunt gata nu doar sa fiu inchis, dar si sa mor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos” [FA 21, 13]; si: „Sunt rastignit pentru lume si lumea e rastignita pentru mine” [Ga 6,14] si: „Cine ma va desparti de iubirea lui Hristos? Primejdia, goliciunea, necazul, rusinea, neputinta, moartea?” [Rm 8, 35].

32. Sfanta Fire a lui Hristos e vrednica de orice lauda! Prin economia Sa El ne-a inaltat de la privirea celor pamantesti si a aratat mintii noastre treptele dumnezeiesti ce duc dincolo de lume, iar prin staruirea noastra in rugaciune ne apropie de vederea imparatiei cerurilor, de necontenita meditare a ceea ce este in ea, si de locul in care putem sa aducem prin ea Tatalui inchinarea necontenita a Duhului.

33. Neputand fi circumscrisa nici de trup, nici de spatiu, nici de inaltimea cerului, ci de mintea starnita de miscarile ei, aceasta [inchinare] e uimirea infinita si neintrerupta in acel loc in care nu mai sunt lucruri trupesti, in acea vietuire mai buna mai presus de randuiala rugaciunii si care ia locul rugaciunii. Atunci uimirea tine loc de preot; si locul credintei, care da de obicei aripi rugaciunii, e luat de icoana adevarata a ceea ce alcatuieste imparatia si slava noastra.

34. Adica acel loc in care nu va mai fi nevoie ca Dumnezeu sa Se descopere, si El nu va mai avea nevoie de inchinarea si laudele fapturilor. De aici urmeaza, asadar, limpede ca intr-adevar pentru noi ne-a aratat El sa cautam toate aceste lucruri; si ca pentru noi S-a pogorat la toate acestea si a aratat ca are nevoie de laudele oamenilor si de sfintirea fiintelor rationale.

35. Acolo, asadar, avem intreg adevarul despre Dumnezeu Creatorul – nu despre Firea Lui, ci despre randuiala maretiei si slavei Lui dumnezeiesti – si despre marea Sa iubire pentru noi: acolo unde vor fi smulse de pe minte toate valurile, numele si formele economiei; unde nu vom mai primi darurile Lui datorita cererilor noastre, nici harul Lui de la o cunoastere masurata si in parte. Fiindca acolo El va dezvalui faptul ca si pentru tot ceea ce ne-a dat aici ca raspuns la cererile noastre El era de fapt Cel prin Care se infaptuia lucrul cerut, chiar daca El ascundea aceasta imbracandu-l in forma cuvintelor [rugaciunii]; cuvinte care insotesc mintea in umblarea ei in Fiinta Lui si in cunoasterea purtarii de grija pe care o are fata de noi.

36. Cand primim apoi ceea ce randuiala rugaciunii n-a reusit niciodata sa dobandeasca si pentru care mintea nu putea nici macar sa faca cereri – pentru ca acest lucru nu s-a urcat la inima omului [1Co 2,9], iar fiintele rationale primesc uneori ceea ce firea lor nu stie nici macar sa ceara -, atunci ne dam seama ca atat aici, cat si sus, Dumnezeu da in virtutea iubirii Sale, chiar daca lasa sa se creada ca noi suntem cauza acestui dar si prin harul Sau infinit atribuie darul Sau frumusetii rugaciunii noastre si frumusetii purtarii noastre.

37. O, neam omenesc care ai dobandit un asemenea Domn! O, dulceata si bunatate fara masura! Cand intelegem cu adevarat toate acestea, atunci cunoastem adevarata paternitate [a lui Dumnezeu], iubirea Sa si bunatatea Lui vesnica si ca Dumnezeu n-a avut nevoie nici de lume, nici de creatie, nici de lumea viitoare, nici de imparatia cerurilor, fiindca imparatia, desfatarea si lumina sunt in-sasi Firea Lui.

38. Mai mult, cunoastem ca El a facut toate acestea si ne-a adus la existenta fiind pus in miscare de bunatatea Sa! Pentru noi a facut toate acestea: ca sa ne dea impara-tia Lui, slava Lui, darul Lui si orice putere ce tine de Fiinta Lui; si ne-a facut fiinte asemenea Lui, vesnice si imbracate in lumina, asemenea Lui, a Carui viata nu are hotar si a Carui imparatie si fiinta nu cunosc sfarsit.

39. Pentru El si prin El ne-am facut partasi ai acestei cunoasteri; si, macar ca suntem o fire muritoare, ne nu-mim „fii ai Tatalui care este in ceruri” [Mt 5, 45] si am cunoscut „pe Cel ce e dintru inceput” [/ In 2,13]. „Lui fie slava in Iisus Hristos in veci de veci. Amin, amin” [Rm 16,27].

sursa: www.crestinortodox.ro