Sfintele Patimi – Vinerea Mare

“Sfinte, mantuitoare si infricosate, numeste Biserica Pa­timile Domnului. Sfinte, pentru ca Cel ce le-a rabdat este Sfan­tul Sfintilor, Sfintenia insasi; mantuitoare, pentru ca ele sunt pretul cu care Domnul a rascumparat neamul omenesc din ro­bia pacatului; infricosate, pentru ca nu poate fi ceva mai cutre­murator, mai infricosat decat ocara, rusinea si batjocura pe care faptura le-a aruncat asupra Facatorului si Datatorului de bine, Care pe toate le-a rabdat pana la moarte, rugandu-Se pentru calaii Sai. Insasi faptura neinsufletita se cutremura si se revolta in fata acestei nemaipomenite faradelegi.

Cina cea de Taina din foisor este totodata si Cina despar­tirii:De acum, sa faceti acestea intru pomenirea Mea”. De acum, Domnul nu va mai gusta decat otet si fiere si cu gustul lor va muri si nu Se va mai odihni decat in sabatul cel mare al mormantului.

Dupa Cina, Mantuitorul va fi coborat cu ucenicii pe drumul roman care se vede si astazi, spre Siloam, si de aici pe Valea Chedronului au ajuns in Gradina Ghetsimani, unde adesea mer­gea sa Se roage.


In fata Sfantului Altar din Biserica Mare, care se afla in Gradina Maslinilor, se intinde o lespede mare, colturoasa, piatra pe care s-a rugat Domnul in aceasta noapte, cu lacrimi si sudori de sange, si pe care omenirea nu va inceta pana la sfar­situl veacului s-o spele cu lacrimile caintei si ale recunostintei
. Iar afara, langa Biserica, mai sunt inca opt maslini uriasi, odrasliti din tulpinile celor ce au fost martori ai agoniei Domnului.

In primele veacuri, crestinii din Ierusalim se adunau la foisorul Cinei, de unde mergeau, pe rand, la toate locurile Sfintelor Patimi. In fiecare loc se citeau cuvintele Evangheliei res­pective si se retraia infricosatoarea drama. Poporul ascultand, plangea si se tanguia, iar in Vinerea Mare, cand se citea Evan­ghelia de la Ghetsimani si Golgota, strigatele si suspinul lor erau asa de mari, ca se auzeau pana la zidurile orasului.

Pana astazi, la Ierusalim se urmeaza aceasta sfanta traditie. Ceasu
rile de vineri dimineata se citesc in biserica de la fostul Pretoriu, unde a fost judecat si condamnat Domnul; dedesubt se afla temnita celor osanditi si lespedea gaurita, unde au stat sfintele picioare ale Domnului, pe care multimea de pelerini o spala cu lacrimi in aceste zile
. Apoi, se face o procesiune pe Calea Durerii, pe ulitele pe care a purtat Domnul Crucea osan­dei. A ramas ca marturie, in piatra zidului, urma mainii Domnului, cu care S-a sprijinit, cazand sub povara pacatelor noastre si pe care m-am invrednicit si eu, nemernicul, a o saruta. Slujba se incheie la Golgota, locul rastignirii.

La noi, slujba Sfintelor Patimi incepe joi seara, cu slujba celor douasprezece Evanghelii, care ne aduce aminte de randuiala primelor veacuri crestine. Evangheliile alese de la cei patru evanghelisti se citesc incadrate de citiri si cantari, care sunt introduceri si comentarii la textele ce se citesc.

In chip firesc ele staruie indelung asupra smereniei negraite si pogorarii (kenozei) cele necuprinse de minte, a Domnului.


Cel ce Se imbraca cu lumina ca si cu o haina, stat-a gol la judecata si a primit palme peste obraz, din mainile pe care le-a zidit
(Antifon 10).

Astazi a fost spanzurat pe lemn, Cel ce a spanzurat pamantul pe ape; cu cununa de spini a fost incunu­nat Imparatul ingerilor, cu porfira mincinoasa este imbracat Cel ce imbraca cerul cu nori… (Antifon 15).

Fiecare madu­lar al sfantului Trup a rabdat ocara pentru noi; Capul — spini, fata — scuipari, obrazul — loviri cu palme, gura — gustarea ote­tului cel amestecat cu fiere, urechile – hulele cele paganesti, spatele — biciuiri, si mana – trestie, intinsorile a tot trupul pe cruce si cuie, incheieturile si coasta — sulita (la Laude).

De aceea

toata faptura s-a schimbat de frica, vazandu-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce rastignit; soarele s-a intunecat si temeliile pamantului s-au cutremurat, toate au patimit impre­una cu Tine, Cel ce ai zidit toate; Cel ce ai rabdat de voie pentru noi, Doamne, slava Ţie” (Stihoavna).

Dar mai fara de masura s-a sfaramat inima Maicii Preacu­rate:

Vazand mieluseaua, Maria, pe Mieluselul sau tras spre junghiere, mergea dupa El zdrobita, impreuna si cu alte femei, strigand asa: Unde mergi, Fiule? Au doar este iarasi alta nunta in Cana, si acolo Te grabesti acum, ca sa le faci lor vin din apa? Spune-mi un cuvant, Cuvinte, si nu ma trecea cu vederea tacand! (Icos).

Si iarasi:

Vazandu-Te pe Tine, Cuvinte, spanzurand pe Cruce, Fecioara cea fara prihana, tanguindu-se cu mila ca o maica, s-a ranit la inima cu amar, si suspinand cu durere din adancul sufletului, zgariindu-si obrazul, se chinuia… ” (Stihoavna).

Legiuitorii lui Israel si poporul cel necredincios s-au aratat mai impietriti decat pietrele si „au pironit pe Cruce pe Cel ce le-a taiat marea cu toiagul si i-a povatuit in pustie; au adapat cu fie­re pe Cel ce le-a plouat mana in pustie de mancare (Antifon 6).

Insusi Domnul ii intreaba cu mahnire si nedumerire:

Po­porul meu, ce am facut voua? Sau cu ce v-am suparat? Pe orbii vostri i-am luminat, pe cei leprosi i-am curatit, pe cei morti i-am inviat! Poporul meu, ce am facut voua? Si cu ce Mi-ati rasplatit? In loc de mana, cu fiere; in loc de apa, cu otet; in loc sa Ma iubiti, pe Cruce M-ati pironiti (Antifon, 12).

Si incheie:

Doua lucruri rele a facut fiul Meu cel intai-nascut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vietii, M-a parasit si si-a sapat luisi put sfa­ramat; pe Mine M-a rastignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut si slobozit... (Laude).

De aceea, „de acum nu te voi mai rabda; chema-voi nea­murile si acelea Ma vor proslavi” (Antifon 12).


Ascultand cele douaspreze Evanghelii cu intristare si cutre­murare, Biserica ne indeamna sa urmam talharului cel drept si sa strigam cu credinta:

Pomeneste-ne, Mantuitorule, intru Im­paratia Ta” .

Si sa aducem curate simtirile noastre inaintea lui Hristos, ca sa nu ne sugrumam cu grijile lumii, ca Iuda: sa nu praznuim Pastile noastre ca iudeii, ci curatindu-ne de toata intinaciunea si curat sa ne rugam Lui…

Contempland inca aceasta negraita smerenie a Mantuitoru­lui, pe care El de buna voie a luat-o pentru noi, intristarea Bisericii nu este deznadajduita, ci plina de nadejde si stapana, coplesita de iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

In Sfanta si Marea Vineri, dimineata, Liturghie nu se sa­varseste, pentru ca insusi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru ca Mirele S-a luat de la noi (Mt. 9, 15).

Ceasurile Imparatesti din nou ne pun inainte necuprinsa coborare si smerenie a Domnului, spaima si cutremurul intregii fapturi. Crucea cea datatoare de viata, credinta talharului, din care se impun cateva invataturi de mare insemnatate pentru mantuirea noastra.

Nefericitul ucenic si vanzator va uimi de-a pururi lumea. Biserica va osandi fara crutare pe Iuda cel fara delege care nu a vrut sa inteleaga nimic din toate minunile Domnului si din toata dumnezeiasca invatatura pe care o auzise de la Invatatorul,pe Care vanzandu-L pe bani si-a agonisit spanzurare si moarte vesnica.

Din ce pricina, il intreaba ea, te-ai facut vanzator Mantu­itorului? Au doara te-a despartit de ceata Apostolilor? Au doa­ra te-a lipsit de darul tamaduirilor? Au doara, nu ti-a spalat si tie picioarele la Cina?

O, cat de absurda si de cat rau este pri­cinuitoare iubirea de argint, care a dat judecatorilor celor fara de lege pe Judecatorul Cel drept, si care face pe ucenic sa se lepede de Invatatorul si sa se lipeasca de diavolul, sa cada din lumina intru intunericul mortii.

Dimpotriva, ridicarea talharului cel rastignit de-a dreapta Domnului ne umple sufletele de nadejde. La inceputul sap­tamanii, cand eram in asteptarea Mirelui, ne intristam si ne temeam sa nu ramanem afara din camara, neavand haina de nunta:

Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita si imbra­caminte nu am ca sa intru intr-insa…“.


Acum, insa, Mirele a venit si cel dintai care a intrat in camara de nunta a fost talharul:

Astazi vei fi cu Mine in Rai!”

Care a fost haina lui de nunta, ce imbracaminte a avut, ca s-a invrednicit de atata dar? Strigatul de incredere si smerenie catre Dumnezeu Cel ascuns, cu Care impreuna patimea chinurile rastignirii, credinta si smerenia care au indreptat pe vamesul, acestea au deschis talharului Raiul!

Dar faptul se cuvine privit si mai cu luare aminte. Vinerea Mare este ziua poticnirilor. Poporul cel ales isi pierde dreptul de intai-nascut prin nelucrare si necredinta fata de Dumnezeu; Iuda, din ucenic si harazit imparatiei, mosteneste iadul pentru iubirea de arginti; Petru, ucenicul, se leapada de invatatorul dintr-o nesocotita incredere in sine si numai cu amare lacrimi isi va putea spala greseala; pacatoasa cea desfranata devine mironosita si toata lumea va vorbi de umilinta si cainta ei, iar talharul cel ucigas, intra primul in Rai, prin smerenie si credinta.

Toate aceste rasturnari ne umplu de cutremur si de nadejde totodata. Faptele noastre, desi trebuitoare si de mult folos, nu sunt indestulatoare pentru mantuire. Daca ar fi fost, nu mai era nevoie de venirea si patimirea lui Hristos. Dar lumea nu s-a putut mantui fara El. Pacatul este o rana adanca, nevindecabila; numai Dumnezeu putea s-o vindece si numai prin rana Lui noi toti ne-am vindecat. Dar omul trebuie sa-si recunoasca masura neputintei sale si cu inima smerita sa se atarne cu credinta tare de Hristos, stiind ca numai de la El vine izbavirea: Pomeneste-ma Doamne…” si va auzi ca talharul – „Astazi vei fi cu Mine in rai!“.

Protosinghel Petroniu Tanase, “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia, Iasi, 2012

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.