SFINȚII DIN VIAȚA MEA

Atunci când noi canonizăm un sfânt, probabil că Dumnezeu zâmbește, privind zecile de mii de sfinți care trec înspre Împărăția Sa în acest răstimp. Sinaxarele noastre sunt ca niște plase de fluturi cu găurile foarte mari, în care nu se prind decât sfinți cu anverguri ale nevoințelor ascetice foarte mari, sau martiri care au răbdat chinuri inimaginabile, sau mari voievozi, ierarhi și teologi însemnați. Concomitent cu ei au intrat în Rai mii de mii de sfinți anonimi, chiar dacă au trăit printre noi și i-am văzut ca pe niște oameni obișnuiți.

Am descoperit cu mult timp în urmă un astfel de diamant, îngropat sub presiunea uriașă a unor straturi groase de uitare și de ignorare. Era un caz atipic de pustnicie, în care femeia locuia într-un vârf de deal, la doi kilometri deasupra tuturor. Nu fugise ea de sat, ci satul se îndepărtase treptat, în cei nouăzeci de ani de viață ai ei, mutându-se toți mai la centru, pe loc drept și deschis. Ea nu a avut puterea să se mai mute, să-și mai construiască o casă. Și nici dorința. A rămas aici, în casa bunicii din poveste, bătrână ca și ea, construită din bolovani uriași, din grinzi de stejari groși, din lemn și pământ, văruită și curată pe dinăuntru și pe dinafară. Părea o adevărată piesă de Muzeul Țăranului Român, încă în uz pentru o vreme. Pe pardoselile de brad tocite de pași din ce în ce mai târșiți, se întindeau preșuri țesute de ea când era în putere. Era iarnă și ningea cu fulgi supraponderali când am ajuns aici, călăuzit de cineva, uimit fiind că un om își poate trăi bătrânețea atât de departe de lume. Fără curent electric și apă curentă. Ca un dinozaur care se încăpățânase să nu dispară și mai zăbovea, uitat de toți, în peștera lui. Eram mai mult curios decât entuziast să o cunosc pe această femeie.

Am intrat încovoiat pe ușa micuță, prejudecând cu multe rețineri dacă fac bine că am venit, fiind mai mult ca sigur că mă vor împinge puternic înapoi mirosuri grele de mucegaiuri și râncezeală, de bătrân devorat încă de viu de bacterii puturoase. Cu simțul olfactiv în maximă alertă, am pășit înfricoșat în peștera dinozaurului și… am simțit miresme plăcute și discrete de cimbru și mentă, de mărar și leuștean, de mere coapte, de aerisit și curat. Femeia nu știa că venim, deci nu pregătise această scenă. Până să mă dezmeticesc și să-l întreb ceva pe tovarășul meu, o bunică albă, cu pielea moale, ridată, pufoasă și caldă a înfipt puternic ambele mâini în mine și m-a pupat zgomotos pe amândoi obrajii, de parcă ar fi vrut să mă soarbă în adâncul ei. Abia apoi prietenul meu a apucat să facă prezentările. Tanti Tia. De la Filofteia. Am avut răgazul să o privesc. Era îmbrăcată în ceea ce numim noi costum național, dar pentru ea erau hainele obișnuite de zi. M-a scanat și ea, foarte serioasă – gândeam eu atunci, ca să vadă dacă nu cumva a risipit pupatul pe vreun terchea-berchea –, apoi a devenit o explozie de bucurie și de sinceritate cum nu prea întâlnisem. Cunoscusem până atunci numai bătrâni ursuzi și obosiți de viață, nemulțumiți, văicărindu-se încontinuu de boli, de neputințe și de lipsuri, povestind despre cum au crescut copii și nepoți nerecunoscători, care acum au uitat de ei, viclenind, cu oricine ar fi stat de vorbă, într-o manieră miorlăit-parazitară. Nimic din toate acestea aici. După ce m-a cucerit curățenia și mirosul plăcut, precum și căldura moleșitoare degajată de-o sobă de cărămidă tencuită, văruită și cu plită, am constatat că nu prea vorbea despre ea, că avea multă demnitate, mult tact și diplomație, mult bun-simț și multă luciditate. Îi plăcea foarte mult să vadă și să asculte oameni. Avea cuvinte puține și bine alese, deși nu avea decât școala vieții. Înveșnicea clipele pe care le petreceai alături de ea. Uitai că afară ninge viscolit, că se lasă întunericul și te poți întâlni cu lupul în acea pustietate, uitai de lume, cu-ale ei frământări, griji și nebunii. Ca să nu o tulburăm, n-am întrebat-o despre cel de-al Doilea Război Mondial, despre greutățile din comunism, despre răposatul soț, despre copiii și nepoții pe care i-a crescut. Era atât de mulțumită și avea atât de multă pace, că un astfel de interogatoriu pentru a-i scotoci prin biografie părea un gest inutil și bădăran. Ea era totul aici. În icoana prezentului ei era comprimată întreaga ei viață. Părea că se odihnește împlinită pe sprânceana timpului, așteptând ca la o clipită să pășească tihnită în veșnicie. Nimic rău părea că nu o mai poate afecta.

Am mai întâlnit-o de câteva ori de-atunci. Mă duceam să verific dacă nu cumva am visat, dacă nu cumva mi-a scăpat ceva, dacă nu cumva s-a schimbat între timp. Singurul lucru care s-a schimbat a fost că apoi mă trata ca pe un cunoscut, către care revărsa și mai multă bucurie și pace.

A plecat la Domnul la fel de discret, într-o zi de primăvară în care nu putea fi nimeni și nimic trist. Era atâta soare, era tămâia atâtor flori, erau atâtea coruri de păsărele, era atâta explozie de viață, că moartea părea ridicolă și inoportună. A fost prohodită doar de cireșul uriaș din spatele casei, care plângea cu lacrimi de petale albe, emoționate de adierea ușoară a unui vânticel cald. A venit un căluț serios, de parcă știa ce are de făcut, și câțiva oameni care i-au pus sicriul în căruță, au pornit spre biserică, unde din toată slujba plutea parcă fără sfârșit cântarea „Hristos a înviat!”.

Am fost pentru puțin timp personaj de poveste adevărată și am cunoscut un sfânt care mi-a încredințat taina că viața este o bucurie, indiferent dacă altcineva încearcă să ne convingă de contrariu, că este mult mai ușor să fii un sfânt mic și să duci lupta mică a vieții tale.

Avem atâția sfinți printre noi! Dumnezeu este încă la lucru. Nu trebuie decât să-I dăm o mână de ajutor în ceea ce ne privește.

 George Olteanu

Schitu-Golești, Argeș

 Premiul I la concursul de eseuri al lunii ianuarie 2022

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 162 (iulie 2022)

www.familia-ortodoxa.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *