„Și cine este aproapele meu?” (Luca 10, 25-37)

Abia ne-am despărțit, în Duminica trecută, de un bogat nemilostiv, neatent la drama săracului din neamul său (Luca 16. 19-31). În firea omului care are se află înscrisă, prin darul lui Dumnezeu, capacitatea de a dărui. Pentru cel avut, a dărui e avuție. E un mod de a elibera hambarul pentru a i se dărui alte roade. Până înțelege că rodul cel mai de preț este bogăția de a dărui. La polul opus, în conștiința socială nu doar de atunci, e samarineanul. Locuitor al Samariei, zonă deloc iubită de iudei, care dispunea de propriul Templu de închinare și de rigorile unei legi religioase proprii, o zonă aflată în conflict deschis cu neamul lui Israel.

Construită nu departe de puțul lui Iacob, semn al apartenenței la o ramură comună a Patriarhilor Vechii Legi, cetatea Samariei este privită până azi cu un soi de dezgust istoric, ideologic, spiritual de către familia iudaică. Riguroasă și rigoristă deopotrivă. Ori tocmai din mediul acela Mântuitorul alege modelul omului milostiv. Desigur ordinea rostirii pildelor nu este aceasta folosită de Biserică în pregătirea Postului Nașterii Domnului (Duminica Bogatului nemilostiv- Pilda samarineanului milostiv), dar modul acesta, în care ne sunt oferite lecturii duhovnicești, este în duhul propus de Hristos înțelegerii Tainelor Împărăției.

Două sunt întrebările cheie ale Evangheliei acesteia. Prima este adresată de tânăr: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? (Luca 10.25). Luca reține că este o întrebare pusă să-l ispitească pe Hristos. De aceea El nu-i răspunde. Decât tot cu întrebare: Ce este scris în Lege? Cum citești? (Luca 10.26). De fapt pare că acest „cum citești” este întrebarea din întrebare. Pentru că se vădește. Tânărul știe bine, pe de rost, cum se afla cel mai la îndemână generațiilor de credincioși din vremea Mântuitorului, cuvânt cu cuvânt Scriptura. Știe bine două texte ale moralei impuse prin Moise iudeilor: Levitic 19.18 și Deuteronom 6,5; 10, 12 – sintetizându-le în cuvinte puține. Adaugă, probabil influențat de ceea ce auzise la Învățător și aceste cuvinte: „iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Cuvinte ce nu erau acolo, în textul lui Moise.  Se dovedește a fi un suflet deschis cunoașterii. Citează din Învățător, legând bine adevărul din textele Vechiului Testament cu mărturia lui Iisus ce tocmai o auzise. Care cel mai probabil îi vibra încă în suflet. De aceea Domnul merge mai departe cu aprofundarea lecției aproapelui. Remarcabila pedagogie a Mântuitorului. Nu merge mai departe, mai la adânc, până când nu se asigură că înțelegi, omule,  nu doar rațiunea de a fi a lucrurilor, ci și rațiunea lor duhovnicească. Care este legată de Libertate, de înțelegerea în Libertate a moralei care te apropie de Împărăția lui Dumnezeu. O Împărăție la care se vede că ajungem și prin aproapele. De aceea relativismul moral, propus sufletelor noastre în anii aceștia, diluează nu doar Evanghelia, ci și conținutul subiectului iubirii omului: aproapele său!

Chiar dacă nu pare dar aici Hristos se identifică umanului cu maximă apropiere. De altfel pilda pe care i-o dă tânărului pentru a adânci Legea – păstrată în memoria Bisericii drept Pilda samarineanului milostiv – este despre oameni, nu despre intervenția lui Dumnezeu în istoria umană. Un om este atacat de tâlhari. Lăsat muribund (fie citim că „e lăsat abia viu”, fie că acceptăm traducerea că omul „e lăsat aproape mort” realitatea e unică, omul e agonic), fără nici un sprijin. În șanț. Pe marginea drumului ce cobora de la Ierusalim la Ierihon – orașul din urmă fiind sub nivelul mării, capăt de Iordan și început de Mare Moartă. Omul are parte de neatenția a două personaje. Preotul ce cobora de la Templu și un Levit – un soi de diacon slujitor și el al Templului de la Ierusalim. Știind la ce texte din Vechiul Testament face apel tânărul, Domnul le folosește. Acolo, în versetele Vechiului Testament,  erau consemnate și regulile de viață ale celor ce slujeau la templu. Știa și Hristos și dilematicul tânăr că nici preotul și nici levitul nu puteau atinge nici muribund și nici mort căci „se spurcau”și nu ar mai fi putut merge să-și exercite slujirea. E drept că Domnul îi forțează în pildă să coboare spre Ierihon despre care știm că nu era oraș preoțesc. Dar putem accepta coborârea lor în zonă, de exemplu, legând drumul lor de comunitatea din Qumran, aflat în pustia de lângă Ierihon, unde viețuiau o serie de oameni spirituali. De aceea unii mai aplică și acum, chiar, Domnului eticheta de qumranit (și lui Ioan Botezătorul îi găsesc o astfel de filiație duhovnicească). În aceeași pedagogie, a aprofundării adevărului,  Domnul recurge la un samarinean. Îl bănuim din start foarte bogat. Altfel nu putea coborî pe drumul acela care lega Ierusalimul de Ierihon – drum al Patriarhului Avraam, odinioară, străbătut în sens invers când avea să primească porunca jertfirii fiului său Isaac – înlocuit în ultimă instanță cu un berbec desfăcut din încâlceala tufișurilor de la poalele unui colț al Muntelui Moria care intră in istorie sub numele de Golgota. Pe drumul acesta un samarinean ne învață pe toți, până la sfârșitul veacurilor, cine este aproapele. Cine se bagă pentru cel căzut. Cine nu se sfiește să atingă muribunzii, pe cei care sunt atinși de miasma cumplită a bolii și a morții. Pe cei care sunt lepădați în șanț. Pe cei atacați de tâlhari, jecmăniți și aruncați în pragul morții de către cei fără de lege. Nu. Nu sunt aproapele celui căzut funcționarii lui Dumnezeu care țin mai mult la reguli decât la intervenția în favoarea omului. Uitând că aproapele, purtând chipul slavei lui Dumnezeu, atunci când pierde prin moarte chipul, poartă cu sine asemănarea cu El. Dumnezeul Vieții.

Samarineanul se vădește a fi grijuliu și tandru. Mai întâi îi spală rănile. Cu vin și untdelemn. Ceea ce a făcut pe Sf. Ioan Gură de Aur să identifice pe samarinean cu Hristos – și El un paria pentru rigoriștii vremii – care aduce Taina Împărtășirii (vin) și a Maslului (untdelemn) în sprijin vindecării celui căzut. Plătește samarineanul pentru muribund găzduirea la un han. Sfinții Ioan Gură de Aur și Ambrozie de Milano văd în hanul acesta Biserica, spitalul spiritual al agoniilor noastre. Plătește doi dinari. Mult. Foarte mult pentru vremea aceea. Cam cât patruzeci de zile de găzduire. Ba mai și promite să plătească diferența – dacă omul are nevoie de ceva în plus. Scriitorii Bisericești, Asterie al Amasiei și Tertulian, văd aici ceea ce Părintele Nicolae Steinhardt numește a fi „boieria lui Hristos”. Capacitatea Mântuitorului de a da din destul Harul și iubirea Sa pentru ca firea umană să se vindece de agonie și moarte. Dacă prin preot și levit Domnul Hristos ne vorbește despre sindromul identificat și la Ghergheseni – omul pe lângă om, prin samarinean El ne aduce dinainte icoana omului pentru om.

Suntem virusați de un soi de comunism al relațiilor inter umane. Mai întâi am fost cultivați să fim oameni împotriva oamenilor, iar acum, în ciuda progresului de gândire pe care-l tot tapetăm pe toate gardurile media, avem proiecte pentru/despre om. Ca și cum ne-am teme să atingem omul. Ba chiar inventăm legi pentru a pedepsi prea marea implicare. Ca să nu mai vorbim că fierbe fariseismul în venele socialului moralist care ne vorbește de dezechilibre sociale, dar cultivă instituțional încălcări ale democrației ori echilibrului economic în raport cu țări din Africa ori Asia, îngăduie violențele – unele de-a dreptul tâlhărești – în democrații ale dictaturii. Nu doar ideologice. Tânărul din Evanghelie, devenit el însuși, parcă, personaj al poveștii, înțelege cine este aproapele celui căzut. Dar mai înțelege ceva. Că acela, căzutul, este aproapele său. Căci Domnul așază pilda la mijlocul înțelegerii umanității noastre. Uneori suntem cei jefuiți, căzuți și uitați. Alteori suntem trecători pe lângă suferința celuilalt. Rar, prea rar parcă, suflecăm sufletul să împlinească umanismul său. Poate de aceea pe măsură ce ne pierdem omenia și abuzăm valorile morale legate de uman, inventăm instituții ori organisme care să ne păzească pe noi de noi înșine. Care să înlocuiască omenia noastră cu… statul. Neutra exprimare a neputinței noastre. Hristos Domnul ne cere să rămânem oameni. Merită încercat! Harul Lui ne însoțește.

pr. Constantin Necula

Sursa: tribuna.ro