Slava desarta – hotul pe care-l tii in casa

De ce „deşartă”?

Oamenii năzuiesc uneori spre o poziţie foarte înaltă în societate, ambiţiile lor sunt nemăsurate. Or, cuvântul „deşert” are şi înţelesul de „stricăcios”, „trecător”. Faţă de slava pe care a pregătit-o Domnul pentru cei care II iubesc, orice slavă pământească este doar praf şi cenuşă, abur ce se ridică de la pământ şi piere fără întârziere. Slava pământească e însă deşartă nu doar la scara veşniciei. Chiar şi în scurta perioadă a vieţii noastre pământeşti gloria, funcţiile înalte, celebritatea sunt lucruri foarte nesigure şi lipsite de trăinicie. Şi totuşi, foarte mulţi năzuiesc spre glorie şi spre onoruri, iar unii îşi fac din asta un idol, transformându-le într-un scop în sine. Nu numai cei posedaţi total de această patimă suferă de slava deşartă. Din păcate, într-o măsură sau alta de slava deşartă suferim toţi. Fiecare vrea să fie în proprii săi ochi, şi mai ales în ochii celor din jur, mai bun decât e de fapt. Oricăruia dintre noi îi place să fie lăudat, să fie apreciat, nu certat. Aproape oricine năzuieşte să ocupe o poziţie cât mai bună în societate – dar Domnul nu asta ne învaţă.

Odată, a venit la Hristos mama fiilor lui Zevedeu, împreună cu fiii ei, închinându-se şi cerând ceva de la El. Iar El a zis ei: „Ce voieşti?” Ea a zis Lui: „Zi ca să şadă aceşti doi fii ai mei, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta, întru împărăţia Ta.” Dar lisus, răspunzând, a zis: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi, oare, să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi?” Ei I-au zis: „Putem.” Şi El a zis lor: „Paharul Meu veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu.” Şi auzind cei zece, s-au mâniat pe cei doi fraţi. Dar lisus, chemându-i la Sine, a zis: „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru, şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Mt. 20, 28).

Nici femeia aceea, nici apostolii nu ştiau încă ce trebuia să îndure Domnul în viaţa Sa pământească. Ei, la fel ca toţi iudeii de pe atunci, şi-L închipuiau pe Mesia ca pe un împărat pământesc, care avea să-i izbăvească de odiosul jug al stăpânirii romane şi să restaureze statul israelit, în care evreii aveau să se bucure de putere şi privilegii.

Slava deşartă ascunsă şi vădită
Slava deşartă poate fi sens al vieţii, dar poate fi şi măruntă, „banală” – dar asta nu înseamnă că ea nu e primejdioasă, deoarece şi arborele puternic creşte dintr-o sămânţă mică, şi dintr-un râu- şor ia naştere fluviul.

Adeseori, la spovedanie se observă tabloul următor. Vine un om care a mers la biserică toată viaţa sa conştientă şi, cum s-ar zice, începe să se spovedească, dar nu prea: „Da, sigur, sunt păcătos (la fel ca toată lumea): am făcut cutare, cutare şi cutare păcat cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul, dar aşa, din pură întâmplare, dintr-o neînţelegere, dar în general sunt un creştin model, merg la biserică, citesc Evanghelia, fac fapte bune.” Şi aceştia sunt oameni care au auzit acea pericopă din Evanghelia după Luca, care se citeşte în biserică în Duminica vameşului şi fariseului, înaintea Postului Mare. Fariseul spune acolo despre sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig (Lc. 18, 11-12). Dar, bineînţeles, omul nostru nu aplică la sine însuşi cuvintele acestea evanghelice.

Altă situaţie asemănătoare. Vine o bătrână, spune la spovedanie: „Mă enervez, mă mânii”, după care descrie cu lux de amănunte cine a împins-o la acest păcat: „Păi cum să nu păcătuieşti, iarăşi a venit ginerele băut, nu a dus gunoiul, şi uite că ne-am certat. în rest sunt femeie bună, şi de fapt nu eu sunt de vină, el m-a scos din fire.”

Bineînţeles că o asemenea spovedanie nu va aduce nici un folos, fiindcă e clădită pe slava deşartă. Omul se teme chiar înaintea preotului să pară chiar şi un pic mai rău decât e de fapt. „Adică, sigur, mă pocăiesc, dar nu sunt chiar atât de rău. Doamne fereşte, o să creadă preotul că sunt vreun mare păcătos!” Dar înaintea lui Dumnezeu n-o să părem mai curaţi decât suntem, şi chiar pentru un preot tânăr totul e limpede: omul se află în robia slavei deşarte, se teme că o să-şi strice imaginea de creştin evlavios sau de enoriaş plin de râvnă. Doamne fereşte să spună ceva ce poate arunca asupra lui vreo umbră, schimbând părerea celorlalţi despre el!

Şi Sfântul Ignatie Briancianinov spune că una dintre manifestările slavei deşarte este „ruşinea de a-ţi mărturisi păcatele, ascunderea lor de oameni şi de părintele duhovnicesc. Viclenia, îndreptăţirea de sine”.

De ce Sfinţii Părinţi, nevoitori care au biruit, s-ar părea, toate patimile, îşi vedeau păcatele nenumărate ca nisipul mării? Tocmai fiindcă au biruit slava deşartă şi au dobândit smerenia. Ei nu aveau de ce să pară în propriii ochi şi în ochii celorlalţi mai puţin păcătoşi decât erau. Apropiindu-se de Dumnezeu, ei se vedeau nimicnici în faţa măreţiei Făcătorului. Vă amintiţi de istoria cu Ava Dorotei, când l-a întrebat pe un cetăţean de vază al Gazei drept cine se va socoti dacă va ajunge în faţa împăratului din Constantinopol? Acela a răspuns: „Aproape ca un sărac.” Cu cât este mai aproape omul de Dumnezeu, cu atât mai obiectiv se apreciază pe sine însuşi.

De la slava deşartă ascunsă, tăinuită, să trecem la cea făţişă, să vorbim puţin despre ea. Slava deşartă este un stimul foarte puternic, care-i ajută pe mulţi să obţină succese mari. Să ne uităm la aşa-numitele vedete, la celebrităţi, a căror activitate este legată de artă, de show-business sau de sport. Aproape toţi aceşti oameni slujesc idolului slavei deşarte. Ei depun pe altarul acestei divinităţi cei mai frumoşi ani din viaţa lor, sănătatea, fericirea familială, maternitatea. Tot ce alcătuieşte de obicei valoarea supremă pentru om este depus pe altarul slavei deşarte, pentru un singur scop: cel de a mai rămâne puţin pe culmea gloriei, de a se mai scălda puţin în razele ei. Un cunoscut cântăreţ de operă, care a divorţat nu demult de soţia sa, a fost întrebat ce este mai presus pentru el: familia sau cariera, succesul. El a răspuns cu convingere că pentru a creşte profesional a sacrificat până şi familia. Pentru el cântarea, muzica, era cel mai important lucru din viaţă. Bine zicea Cuviosul Ambrozie de la Optina: „Unde e glăscior, e şi drăcuşor.” Drăcuşorul slavei deşarte…

Dar sportul profesionist? Slavă deşartă de la un cap la altul. Copilăria, tinereţea, sănătatea, tot timpul liber sunt sacrificate pentru a atârna de gât un disculeţ din metal aurit sau argintat. Sunt depuse eforturi supraomeneşti, organismul munceşte până la uzură. Am avut prilejul să stau de vorbă cu sportivi profesionişti: pentru aceştia, aproape fiecare noapte este un chin – tot corpul, toate vechile traume încep să doară. Există chiar o glumă: „Dacă pe sportiv nu-l doare dimineaţa nimic înseamnă că a murit deja.” Şi câte intrigi, câtă invidie şi câte crime au loc în jurul show-businessului, sportului şi politicii!

Dacă omul s-a înrădăcinat deja în patima slavei deşarte, el nu mai poate trăi fără glorie, viaţa îşi pierde pentru el orice sens. Vedetele care îmbătrânesc se folosesc de orice scandal, chiar le regizează şi le creează ca să mai rămână măcar câţiva ani pe culmea Olimpului celebrităţii. Chiar dacă s-ar părea că omul a obţinut tot ce se putea obţine, toate distincţiile, titlurile, decoraţiile, bogăţiile, slava deşartă este în sine un narcotic fără de care viaţa e imposibilă pentru pătimaş. Ea merge mână în mână cu invidia. Cel bolnav de slava deşartă nu suportă concurenţa. El trebuie să fie întotdeauna „primul şi unicul”, şi dacă cineva îl depăşeşte în vreo privinţă începe să-l roadă invidia neagră.

Cu omul bolnav de slava deşartă, narcisist, lăudăros, este foarte greu să comunici, deoarece comunicarea presupune prin definiţie că avem ceva comun cu interlocutorul, iar pe el îl interesează numai propria persoană. Eul lui, egoismul lui este mai presus de orice. In vorbirea lui, cuvintele „eu”, „mie”, „meu” ocupă locul de frunte. In cel mai bun caz, asta provoacă ironia celor din jur, iar în cel mai rău – iritare, invidie şi înstrăinare. Dimpotrivă, omul modest, care se tratează cu ironie pe sine însuşi, este întotdeauna un interlocutor plăcut, are mulţi prieteni, este plăcut să comunici cu el. In discuţie el mai mult ascultă decât vorbeşte, evită vorbăria şi nu scoate niciodată în evidenţă propriul eu. Omul bolnav de slava deşartă riscă să rămână singur, fiindcă obiectele iubirii sale sunt doar el însuşi şi patima sa.

Slava deşartă poate îmbrăca nu numai forme grosolane, directe, ci şi straie smerite, chiar monahale. în mod paradoxal, cel care suferă de ea poate chiar săvârşi nevoinţe ascetice şi se poate mândri cu „smerenia” sa. Un asemenea pseudomonah nutrit de slava deşartă şi de vrăjmaşul neamului omenesc poate spori foarte mult în „nevoinţele” sale, însă Domnul îl va smeri neapărat. în Constantinopol trăiau cândva doi fraţi mireni, care erau foarte evlavioşi şi posteau mult. Unul dintre ei s-a dus la mănăstire şi s-a făcut monah, şi la un moment dat l-a vizitat fratele lui rămas în lume. Acesta, văzând că monahul mănâncă la vremea prânzului, s-a smintit şi i-a zis: „Frate, în lume nu gustai mâncare până la apusul soarelui!” Monahul i-a răspuns: „Este adevărat, dar în lume mă săturam prin urechi; cuvintele deşarte şi lauda omenească mă hrăneau mult şi-mi uşurau ostenelile nevoinţei.”

Atunci când săvârşim o faptă bună trebuie să fim deosebit de precauţi, ca să nu ne robească slava deşartă, căci foarte des ne putem strica toată osteneala aşteptând laude deşarte. Cel ce se osteneşte pentru slava deşartă, pentru a fi lăudat de oameni, îşi primeşte plata aici – aşadar, nu o va primi din mâinile Făcătorului. Uneori putem observa cât de uşor şi repede merge treaba dacă ne mână slava deşartă şi, dimpotrivă, cât de anevoios şi cu ce ispite înaintează câteodată o lucrare cu adevărat bună, întreprinsă fără dorinţa ascunsă de a primi laude şi autosatisfacţie. Dacă am sporit în vreo privinţă, trebuie să ne amintim cât mai des cuvintele Prorocului David: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine laudă (Ps. 113, 9). Şi este deosebit de folositor dacă pentru eforturile noastre nu numai că nu primim mulţumiri, ci, dimpotrivă, suntem defăimaţi. Cuviosul Isaac Sirul spune: „Să bei defăimările ca pe o apă a vieţii.” Aşa ceva o să aducă sufletului folos cu adevărat. Iar „în locul nerecunoscătorilor ne mulţumeşte Dumnezeu”, cum spunea un bun prieten al meu, care a adormit deja în Domnul.

Unul dintre Sfinţii Părinţi spunea că Dumnezeu ne răsplăteşte nu virtutea, nu eforturile făcute pentru a o dobândi, ci smerenia care se naşte din ele.

Sfântul Teofan Zăvorâtul numeşte slava deşartă „hoţul pe care-l ţii în casă”: ea se furişează pe nebăgate de seamă şi ne răpeşte osteneala pentru Dumnezeu şi aproapele şi plata acesteia. Acelaşi lucru se întâmplă atunci când din lăudăroşenie începem să povestim altora despre faptele noastre bune, răpindu-ne singuri posibilitatea de a primi plată de la Domnul pentru ele. Slava deşartă poate răpi şi ostenelile rugăciunii, dacă acestea sunt săvârşite fără smerenie.

Lupta cu slava deşartă
Cum să ne luptăm cu acest şarpe viclean, care se furişează puţin câte puţin în suflet şi ne răpeşte ostenelile, reducându-le la zero?

După cum am spus în repetate rânduri, opu- nându-i virtutea contrară: smerenia. De pildă, se ştie că orgoliul, caracterul supărăcios sunt odrasle ale slavei deşarte. Omul ce nu suportă critica se supără imediat. El pare a-şi spune: „Cum îndrăznesc să râdă? Eu nu sunt aşa, sunt bun, cum pot să spună aşa ceva?”

Aşadar, cum să ne luptăm cu slava deşartă şi să dobândim smerenia? Acum voi spune un lucru foarte neplăcut pentru noi toţi: cel mai degrabă, criticii noştri au dreptate.

Poate că nu sută la sută, dar au dreptate. Din exterior se vede mai bine. Noi ne închipuim întotdeauna că suntem mai buni decât suntem de fapt, ne iertăm multe lucruri pe care nu le-am răbda la alţii. Aşa că avem la ce să reflectăm. Pe cel supărăcios critica îl aruncă în akedie, însă pentru omul înţelept ea reprezintă un stimul al creşterii duhovniceşti. Trebuie nu doar să nu ne supărăm, ci să le şi facem plecăciune până la pământ celor care ne critică, fiindcă ei ne educă duhovniceşte, ne dau peste nas la timp şi taie aripile slavei noastre deşarte.

La fel ca mânia, sentimentul jignirii trebuie stins atunci când reprezintă încă un mic tăciune, o scânteie, când încă nu a devenit flacără. Dacă în foc nu bagi lemne, se stinge. Dacă în loc să osândim, ci ne străduim să uităm cât mai repede (sau, şi mai bine, să ne schimbăm atitudinea faţă de critică, adică să ţinem cont de ea), acest sentiment va trece repede.

Oamenii duhovniceşti, nevoitorii adevăraţi, nu doar că nu se tem de defăimări, ci le primesc cu bucurie, parcă chiar şi le atrag, ascunzându-şi astfel ne voinţele.

Stareţul Paisie Aghioritul povestea: „Intr-o mănăstire din Grecia era obiceiul ca pentru munca grea să li se dea părinţilor ceva bani. Mulţi călugări voiau să muncească din greu, iar banii câştigaţi să-i împartă săracilor. Aşa făceau toţi. Numai un monah proceda altfel. Nimeni nu-l văzuse vreodată dând milostenie măcar unui singur sărac. Aşa încât l-au poreclit «Zgârciobul». Au trecut aşa anii, fără ca în purtarea lui să se schimbe ceva. «Uite ce avar!», gândeau ceilalţi monahi. A venit şi vremea ca «Zgârciobul» să se mute pe lumea cealaltă, şi a murit. Atunci când în satele din jur s-a aflat despre moartea lui, în mănăstire au început să se strângă toţi sătenii ca să-şi ia rămas bun de la răposat. Obştea a rămas cu gura căscată. «Ce bine v-a făcut omul ăsta de-l plângeţi atât de tare?», au întrebat. Unul dintre ţărani a zis: «M-a salvat!» Altul a adăugat: „Şi pe mine!» S-a dovedit că monahul poreclit «Zgârciobul» strângea bani ca să cumpere boi celor mai săraci ţărani, încât aceştia să poată lucra pământul şi să-şi poată hrăni copiii. Aşa îi scăpa de foame şi sărăcie. Şi ce s-au mai mirat atunci cei care-l credeau zgârcit!”

Şi Sfântul Teofan Zăvorâtul ne sfătuieşte cum să biruim slava deşartă prin smerenie. Unei oarecare femei îi scrie: „Este bine să nu staţi jos în biserică, dar dacă va veni slava deşartă aşezaţi-vă imediat, ca să-i spuneţi gândului, atunci când se va slăvi în deşert, că şi dumneavoastră aţi stat jos. Un oarecare părinte, atunci când i-a venit gândul de slavă deşartă că posteşte mult, a ieşit acolo unde era mult popor, s-a aşezat şi a început să mănânce pâine.”

Aşadar, să ţinem minte că slava deşartă începe de la lucruri mărunte: ne-am lăudat cuiva cu o faptă bună, am primit la un moment dat cu bucurie o laudă, o linguşire, şi de acolo nu mai e departe până la sălăşluirea patimii în sufletul nostru. Pentru ca aceasta să nu se întâmple, să depistăm slava deşartă chiar de la început, să avem o atitudine critică faţă de persoana proprie şi să spunem cât mai des cuvintele Scripturii: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă!

PR. PAVEL GUMEROV

sursa: www.crestinortodox.ro