Sunt atras de cele spirituale dar nu sunt religios

Ne-am obişnuit să-i auzim pe unii spunând „Sunt atras de cele spirituale dar nu sunt religios”. Mulţi ȋnţeleg ȋn mare despre ce e vorba. Eu presupun că o asemenea persoană ȋmbrăţişează idei care sunt considerate „spirituale” ȋn cultura noastră dar că nu este interesată ȋn mod special de „religia organizată”. Ȋnţeleg acest lucru pentru că religia organizată poate adesea sa ucidă viaţa spirituală.

Sunt creştin ortodox – dar asta nu ȋnseamnă că sunt interesat de „religia organizată”. Nu ȋmi plac multe aspecte ale religiei organizate şi uneori ȋi văd umbra ȋn modul ȋn care trăiesc Ortodoxia. Dar repet, fără să ȋmi fie ruşine, că sunt creştin ortodox şi recunosc că un motiv clar pentru apartenența mea la această Biserică e că nu sunt foarte „spiritual”. Fără viaţa Bisericii şi Sfânta Tradiţie – aş putea să ma las prins  ȋntr-un secularism fără formă – trăind mediocru, pierzând timpul până când timpul se termină.

Contururile fără formă ale spiritualităţii nu reflectă decât propriul eu. Cum pot depăşi limitele propriei imaginaţii? Se poate desigur să ignorăm rolul eului nostru şi să fim mulţumiţi cu ceea ce numim ȋn mod comfortabil „spiritualitate”. Dar, aşa cum am menţionat mai sus, nu cred că sunt un om „spiritual” din fire.

Biserica este spirituală – ȋntr-adevăr este cu mult mai spirituală decât are o formă organizată. A sta ȋn mijlocul celor sfinte (fie că sunt sau nu conştient de aceasta) şi a crede ȋn această realitate reprezintă ȋn mare „spiritualitatea” mea de zi cu zi. Mă rog, şi când ceva ȋmi ajunge la inimă, mă opresc şi rămân acolo pentru un timp.

Când eram tânăr, ca anglican, am aflat de un fenomen liturgic numit „secretul vinovat”.  Se referea la familiaritatea foarte mare care apare ȋntre preot şi „lucrurile sfinte”. Lucrurile sfinte devin uşor lucruri obişnuite şi sunt folosite periculos de superficial. Mai periculoasă este ȋnsă senzaţia de absenţă care creşte ȋn inima preotului dacă lucrurile sfinte devin banale sau obişnuite. Desigur că lucrurile pe care Dumnezeu le-a arătat „sfinte” sunt doar „simple”. Un potir este sfânt deşi este făcut doar din argint sau aur (materiale „obişnuite” totuşi). Dumnezeu foloseşte lucruri obişnuite când ȋşi revarsă harul.

„Secretul vinovat” poate chinui pe oricine. Conform unei zicale vechi „Familiaritatea aduce dispreţ”, lucru  periculos ȋn special din cauza culturii noastre seculare care dispreţuieşte cele mai multe lucruri ȋn acelaşi mod. Lucrurile sunt doar lucruri ȋn cultura noastră şi valoarea lor, oricare ar fi, este dată şi nu intrinsecă.

Aceeaşi este şi problema „spiritualităţii”. Cuvintele pot deveni cu uşurinţă vorbe goale; faptele devin fapte fără valoare; ideile devin mormane stufoase de nimicuri. Am scris altundeva că secularismul dă naştere ateismului. Secretul vinovat care ne urmăreşte pe toţi nu este nimic altceva decât vocea suspicioasă a secularismului şoptind „Nu există nimeni şi nimic”.

Viaţa pe care creştinii sunt chemaţi să o trăiască nu este o discuţie lungă cu vocea secularismului. Vocea secularismului nu este sunetul propriei ȋndoieli ci vocea celui rău care a fost mereu un mincinos.

Ȋntrebarea esenţială pentru noi este clar definită de Sfântul Ioan:

„În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.” (I Ioan 4:2-3).

Este chiar problema ȋntrupării lui Hristos – dar, pe rând, apare şi ȋntrebarea „Poate firea omenească să poarte Sfântul Duh?” Trăim ȋntr-o lume care ȋl are pe Dumnezeu? Mulţi care au fost cuprinşi de spiritul semi-gnostic al secularismului modern nu acceptă prezenţa Duhului Sfânt. Hristos este Cineva pe care L-am alungat, demarcat ca un eveniment unic aşa ȋncât doar El singur poartă Duhul Sfânt. El este Dumnezeul care S-a ȋntrupat ȋntr-o lume care este din fire seculară. Ȋntruparea Lui ar fi aşadar un semn care nu ȋntăreşte lumea ȋn nici un fel dar osândeşte toată omenirea.

Acesta, potrivit Sfântului Ioan, este duhul Antihristului. Este ca şi cum cel rău ar fi zis „Bine. Luaţi trupul copilului născut din Fecioara Maria dar restul este al meu şi se ȋndreaptă spre nicăieri / nu are nici o direcţie”.

Hristos Ȋntrupat nu este doar Dumnezeu cu noi ci arată adevăratul temei al ȋntregii creaţii. „Cerul şi pământul sunt pline de slava Ta”. Nimic nu este deşărtăciune. Totul sunt spre slava lui Dumnezeu.

Astfel „spiritualitatea” mea este să ȋnvăţ cum să trăiesc ȋntr-o lume materială care este oriunde, mai mult decât pot eu să văd sau să ştiu. Am nevoie de un ghid pentru aşa o viaţă. Fără un ghid sunt la mâna născocirilor imaginaţiei mele. Părinţii mei nu au fost crescuţi ȋntr-un asemenea mediu. Nu au fost profesori ȋn acest domeniu. Viaţa Bisericii, modalitatea de a cunoaşte reprezentată de viaţa sfinţilor sunt cele care mă ȋnvaţă cum să trăiesc. Mă ajută să mănânc (sau să nu mănânc) ȋntr-un mod care Ȋl dezvăluie pe Dumnezeu. Mă ȋnvaţă să citesc, să cinstesc icoanele, să-mi iert duşmanii, să-i dau creaţiei locul care i se cuvine, stabilit de Dumnezeu. Sunt un creştin ortodox. Cine ȋşi mai aminteşte cum să trăiască ȋn lume, crezând că Hristos a venit cu trup?

Pr. Stephen Freeman

https://parintelestephen.wordpress.com/

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *