TE CAUT

Te caut în neamintirile de dinaintea copilăriei, transformându-mi gândurile într-un vârtej ce trage totul înapoi ca un ghem, până în punctul în care ego-ul îmi este smuls din rădăcini și cad, ca dintr-un tobogan, în plasa de nesiguranță a nimicului.

Mi-am indus această formă extremă și temporară de lepădare de sine pentru că este cea mai rapidă golire de tot ceea ce sunt ‒ o confruntare fulgerătoare cu spaima că am fost și că pot redeveni nimic, și o izbire voluntară a mea cu irealitatea, care are menirea unui duș rece spiritual, acela de a-mi aminti cine sunt. Sau cine nu sunt. Vin aici ori de câte ori trebuie să-mi reamintesc că iubirea Ta m-a decupat din acest neant, pentru a încerca să-mi amintesc atingerea Ta atunci când m-ai modelat, pentru a simți din nou cum chipul Tău se sălășluiește tainic în mine.

Te caut în amintirile din copilărie, când m-ai scăldat în focul soarelui, în ploaie și în parfumul florilor, când m-ai învățat cu răbdare ce este viața, ducându-mă în laboratoarele munților, ale pădurilor, ale pajiștilor și livezilor, ale mărilor, când mi-ai descoperit măreția, puterea și delicatețea Ta, când mi-ai rănit inima cu dorul de Tine, pentru că am intuit că Tu ești mai presus și dincolo de orice. Primii doisprezece ani din viața mea au coincis cu ultimii doisprezece ani din viața comunismului. Mi se părea ciudat cum oamenii mari, profesorii, încercau să mă convingă – la fel ca planșa expusă ostentativ lângă ușa clasei mele – că noi suntem urmașii unor maimuțe care se verticalizau și pierdeau inexplicabil din blană pe măsură ce timpul trecea, într-o goană nebună, cu multe zerouri. Chiar dacă eram doar un copil naiv, curios și foarte receptiv, așa ceva nu am putut să înghit de la început!

Prin clasa a cincea a ajuns providențial la mine o Biblie, unde am citit că Tu ai creat lumea și ne-ai creat pe noi. Și sufletul meu mic a trăit o bucurie enormă, care părea să nu mai încapă în el. Comunismul nu m-a văzut. Eram prea mic și prea neînsemnat. Nu a văzut nici când m-am dus la biserică pentru a Te găsi. La biserică păream și mai mic, și mai rătăcit. Nu înțelegeam nimic! Dar asta nu m-a descurajat, ci m-a ambiționat să revin și să înțeleg. Să mă familiarizez. Comunismul a murit – sau s-a metamorfozat ‒, iar căutările mele au fost bulversate de aceste schimbări care mă târau cu ele și mă forțau să mă adaptez. Mi-a luat mult timp și pentru că Te căutam defectuos și de-a dreptul hulitor, ca și cum ai fi fost „Marele absent”, ca și cum aș fi pierdut ceva ce n-am avut vreodată. Aceste deficiențe echivalau cu îndoiala, care, la rândul ei, echivala cu necredința și cu superstiția. Am rătăcit și am naufragiat de multe ori, m-am întors și am luat-o de la capăt, avându-mă pe mine drept busolă, mergând către repere năzărite de mine, într-o teologie subiectivă și improvizată, o teologie bătută cu ciocanul încăpățânării personale pe o nicovală de aburi și de așteptări deșarte, o teologie care nu avea nimic în comun cu Tine, doar că și aici Îți spuneam Dumnezeu. Contrastele derutante, fluxul și refluxul răului, inconsecvența mea au făcut ca timpul să treacă fără să înregistrez prea mari progrese. Singura parte bună era că nu mi-am pierdut entuziasmul de a Te căuta, nici bucuria.

Apoi am primit lumină din lumina sfinților. Ei m-au învățat să Te caut nu ca pe o mare absență, ci ca pe cea mai evidentă prezență! Tu ești pretutindeni, trebuie doar să-mi curăț inima, privirea și gândurile ca să Te pot vedea. Am înțeles prin ei că Te căutam tocmai pentru că Te găsisem în copilărie, atunci când am întors spatele planșei cu maimuțe care deveneau oameni! Tot din exemplele și din învățăturile sfinților am învățat să Te caut și să Te găsesc în Sfânta Euharistie, în Trupul și Sângele iubirii pline de smerenie cu care Te-ai pogorât la noi, ca prin Dumnezeirea Ta să ne ridici și pe noi la comuniunea cu Tatăl și cu Sfântul Duh.

Sfinții mi-au spus să Te caut și Te găsesc în cuvintele Sfintelor Evanghelii, în cuvintele Tale rostite pe pământ, mi-au spus să Te caut și să Te găsesc adânc-adânc în inima mea, coborând aici cu flacăra rugăciunii și strigând cu încredere, așa cum își strigă fiul mama. Te caut și Te găsesc și în sfinții care mă învață cum și unde să Te caut. Te descopăr în nevoințele și în biruințele lor, în suferințele și în muceniciile lor, în pacea și lumina pe care le reverși pe chipurile lor, în minunile pe care le săvârșești prin ei, în învierea care țâșnește din sfintele lor moaște.

Înțeleg că, de fapt, Tu m-ai căutat de când mi-ai dat viață, dar în multe momente ai făcut să pară ca fiind căutările mele, ca să mă bucur și să nu mă simt strivit de măreția Ta, să mă faci să mă simt cineva, să simt că sunt o fărâmă din iubirea Ta, care se întoarce după lungi peregrinări ca să se odihnească în Tine.

Ajută-mă să Te caut doar pe Tine…!

George Olteanu

Schitu Golești, Argeș

Premiul I la concursul de

eseuri al lunii iunie 2019

Marturie publicata in Revista Familia Ortodoxa/Martie 2022

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.