\r\n
În general, limbajul nostru a rezervat cuvântul „profan” pentru a denumi ceva rău sau cu adevărat dăunător. Bineînţeles noi trăim într-o cultură unde prea puţin, sau aproape nimic nu este considerat sfânt. Noi credem că trăim într-o zonă neutră – un loc care este în întregime lumesc.
\r\n
\r\n
Bineînţeles că folosirea modernă a cuvântului „profan” este doar atât – modernă. Este parte din cultura post-iluminată care crede că obiectele sunt doar obiecte – şi dacă ceva este „sfânt” este aşa doar pentru că cineva îl consideră aşa. Nimic nu e sfânt în sine şi de la sine – sau pentru că ar avea o relaţie specială. Lucrurile sunt sfinte doar în mintea cuiva. Astfel pentru o persoană o cruce este sfântă – pentru alta o bijuterie. Sunt destui creştini care sunt de acord cu această definiţie culturală şi în general îşi păstrează obiectele sfinte în intimitate. Doar opinia lor, şi nimic mai mult, face ca ceva să fie sfânt.
\r\n
Din acest motiv forma dominantă a gândirii religioase în cultura noastră este orice formă care elimină viaţa spirituală din arena zilnică. Astfel ori că este doctrina (dogma) care este în principal intelectuală la origine, sau aşezarea unei metafore judiciare (legale sau morale) – Dumnezeu şi activitatea sa va rămâne mereu teoretic sau imaginar în contextul unei culturi profane. O cultură profană (secularizată) este o cultură a ne-sfinţeniei. Noi trăim pe tărâmul Profan.
\r\n
Nimic din toate astea nu arată că nu suntem oameni religioşi. Orice sondaj al gândirii americane arată că suntem printre cele mai religioase dintre statele profane. Dar religia noastră este ţinută ca şi lucrurile noastre sfinte: abstractă, şi raportată la gândurile noastre intime. Când problemele religoase se varsă în arena publică (cum ar fi problema avortului) mulţi oameni vor să strigăm, „Nebunilor !” şi să susţinem că e nelegitim pentru că e o problemă religioasă. Mulţi din câmpul Pro-Vita vor fi deacord imediat cu această critică culturală şi se vor scoate în evidenţă că dreptul la viaţă este o problemă medicală şi politică. Un copil în pântece este o persoană şi deci are aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi. Dar, bineînţeles, nu e acelaşi lucru ca şi când spui că viaţa este sfântă, şi nu poate fi distrusă de voie sau de nevoie. Mulţi susţinători Pro-Vita cred într-adevăr că toată viaţa este sfântă (şi eu o văd ca adevărată „problemă de nişă” prin care creştinii pot fi ajutaţi să vadă corupţia întregii gândiri profane).
\r\n
Dar pentru Ortodoxie, e o contradicţie în sine să spui că trăieşti într-un pământ complet profan. Nici un loc nu poate fi ne-sfânt (laic). Dumnezeu este peste tot şi le plineşte pe toate. Un creştin ortodox nu poate să-şi secularizeze lumea fără să-şi trădeze credinţa. Dar în cultura noastră, clar asta este nu e o trădare obişnuită. E o trădare nevinovată din parte convertiţilor la ortodoxie pentru simplu motiv că vederea lumii într-o manieră străină culturii unui individ este un proces foarte încet şi prăpăstios. Pentru mulţi (chiar şi ortodocşi americani din naştere) este simplu să aderi la dogmele ortodoxiei şi la tradiţiile ei în acelaşi fel în care presbiterienii şi baptiştii aderă la practicile lor – care sunt posesii americane ale versiunilor secularizate ale religiilor care populează republica noastră.
\r\n
Este foarte dificil să faci ceva dacă n-ai văzut niciodată sau dacă n-ai fost învăţat. Liturghiile şi tainele Bisericii Ortodoxe nu sunt în nici un fel secularizate. Ele sunt precedente conceptului. Astfel e important să auzim ce au de spus. E la fel de important să ascultăm atent şi pe cei care au o experienţă de viaţă înlăuntrul culturii ortodoxe.
\r\n
Una dintre fetele mee este căsătorită cu un preot ortodox care slujeşte în (aproape) toată comunitatea rusească din SUA. Observaţiile lui mi se par foarte interesante, chiar dacă trebuie să mă opresc şi să mă gândesc ca să înţeleg ce la început îmi parea greşit. Trăind într-o cultură a cărei rădăcini meteforice pentru viaţa duhovnicească este „legal/moral” e uşor să vezi practicile ortodoxe ca superstiţii.
\r\n
Îmi aduc aminte că în primii ani de misiune, ne mutam din locul nostru de origine într-un spaţiu comercial închiriat. Am stabilit o zi după liturghie în care să strângem tot din biserică şi să plecăm. O mare parte din congregaţia noastră erau convertiţi. Uitându-mă la ei aş fi zis că tratează totul cu respect. Unul dintre memebrii noştri din Europa de Est, s-a supărat când a văzut cum sunt manipulate icoanele. Atunci am crezut că e superstiţios. Dar am ajuns să-nţeleg că la fel ca toate lucrurile din biserică, e o cale bună şi o cale rea de a le face – şi calea bună este de a-ne învăţa să respectăm cu adevărat şi să înţelegem ce înseamnă ca ceva să fie sfânt. Sfânt nu e acelaşi lucru ca şi cum ai spune „acest lucru este foarte special pentru noi.” Sfinţenia poartă cu ea bariere şi limite care adeseori ignoră sensul american al cuvântului practic.
\r\n
De exemplu, necurăţirea corectă a sfintelor vase după Euharistie este o încalcare canonică pe care un preot sau un diacon trebuie s-o spună Episcopului. Rezultatul poate fi o suspendare (fără să slujească o perioadă) sau chiar caterisirea. Acest canoane nu sunt obscure sau învechite. Ci ele au încă autoritate şi sunt parte din credinţă. În contextul nostru cultural, acest lucru sună a legalitate. Dar aceste canoane vin dintr-o cultură total diferită şi nu sunt cât de puţin legislative. Ele sunt date pentru mântuirea noastră. A înţelge acest lucru este parte din călătoria interioară în credinţa ortodoxă – reînnoirea minţii noastre. E o călătorie lungă, şi înceată.
\r\n
Am scris acum câteva săptămâni că descriere biblică a fiinţelor omeneşti „create în mod minunat şi înspăimântător” este o mărturisire pe care alţi oameni ar primi-o cu frică şi uimire (frică biblică). La fel s-ar putea spune şi despre creaţia însăşi.
\r\n
Scriu despre ceva care de abia acum încep să-nvăţ – ca pelerin care a parcurs doar o mică distanţă din călătorie. O parte importantă din călătoria aceasta sunt convorbirile cu ortodocşii mai în vârstă, citirea vieţilor sfinţilor şi ascultarea cu atenţie ce se spune şi ce se arată. Aşa cum ne rugăm la vecernie: „O Doamne învaţă-mă îndreptările tale !”
\r\n
Părintele Stephen Freeman
\r\n
https://parintelestephen.wordpress.com/
