Trei morţi

Amintirile Liudmilei Serghieva din cel de-al doilea război mondial.

M-au luat în armată din prima zi a războiului, deşi aveam un fiu. M-au repartizat într-o unitate chirurgicală mobilă, pentru cei răniţi uşor.

Călătoream cu destinaţia Minsk, dar îndată după Smolensk am primit dispoziţia să ne întoarcem înapoi. Ne-am oprit undeva între Smolensk şi Moscova, unde am instalat spitalul nostru şi ne-am apucat de lucru.

Şeful unităţii era un om nervos, schimbător. Striga fără nici un motiv. Toate îi ieşeau pe dos. Dar cu toate acestea, îi mergea faima de chirurg priceput. Armata era în retragere. Răniţi nenumăraţi. Pe care să-i iei mai întâi?

Deodată am aflat că inamicul ne-a încercuit. Ne-am străduit să ne retragem. Am mers după armata în retragere, sub necontenita hărţuială a artileriei germane.

Pe răniţi îi transportam cu maşinile şi căruţele. Uneltele chirurgicale şi celelalte unelte le duceam în spate. Reuşisem să ieşim din încercuirea duşmană. Ne-am instalat spitalul, pentru ca să-l demontăm după puţin, din nou. Şi aceasta s-a întâmplat de multe ori. Şi deodată, în urma unui ordin urgent, am început să înaintăm în grabă spre răsărit.

Ajunsesem la capătul ultim al răbdarii omeneşti. Cu trupul istovit, cu sufletul îngheţat, simţeam că mă sting, că mă pierd, că mă sfârşesc…şi totuşi continuam să trăiesc.

În jur, numai distrugere, moarte, strigăte, lacrimi…Şi înăuntrul meu, întuneric, durere, spaimă. O lună întreagă am trăit în această stare.

În ultimele zile, s-a pornit o ploaie necontenită si zăpadă măruntă. Pământul se înoroiase. Picioarele noastre se lipeau de glod, la fiecare pas. Cu toate acestea, continuam neîntrerupt în retragere, transportându-ne răniţii.Mergeam în urma unei ambulanţe. Nu mai credeam că cerul de deasupra se va mai deschide, că soarele se va mai arăta vreodată. Cerul plumburiu şi greu se coborâse mult, acoperise lumea. Copacii goi şi uzi, semănau cu scheletele omeneşti, care ieşiseră din morminte şi însoţeau convoiul nostru îngheţate şi ameninţătoare.

Ne-am oprit pentru o scurtă şedere. Ziua scurtă era neagră şi întunecoasă, ca un melancolic asfinţit, o simplă prelungire a nopţii, care în Rusia, în timpul iernii, nu are nici început, nici sfârşit. Cu buzele strânse, şi mai strânse inimile cu trupurile zdrobite, şi mai zdrobite sufletele, unii aşezaţi pe pietre, alţii căzuţi-inconştienţi- pe pământul ud, ne-am refăcut câteva clipe.

Tunurile tunau iarăşi undeva în urma noastră. Ne-am ridicat şi am continuat drumul. Vuietul luptei când se apropia, când se depărta. Şi noi înaintam mereu, luptându-ne cu epuizarea şi noroiul. Nu mai puteam gândi la ceva. Creierul mi se golise. Numai un cuvânt mai rămăsese în el şi pe acesta îl repetam la fiecare pas:

– Doamne… Doamne… Doamne…!

Am ajuns într-un sat. Multe case erau distruse de bombardament. În cele sănătoase, am distribuit pe răniţi. În cea mai mare am instalat spitalul chirurgical.

Bombardamentul se auzea mai aproape. Începuseră să aducă răniţi. Chirurgia lucra fără întrerupere. Şeful chirurg, Simeon Andreievici, scheletic şi palid ca un ascet, făcea intervenţii, una după alta, cu o sforţare supraomenească şi o răbdare vrednică de admiraţie. Lângă el, în picioare, îl ajutam aproape mecanic, îndemnată de pilda jertfelniciei lui, indiferentă faţă de picioarele mele umflate.

Dumnezeule cât de mulţi răniţi!…

Au adus de pe câmpul de luptă un soldat grav rănit. Sublocotenentul care îl însoţea, ne-a rugat să-l vedem cât mai repede. Era ca un copil, cu înfăţişare amabilă şi plăcută, ca de tânără. Un puf uşor îi acoperea barba. Ochii îi erau închişi şi faţa plină de suferinţă.

Surorile medicale au început să-l dezbrace cu atenţie. M-am apropiat şi eu. Se afla în nesimţire. Fusese lovit grav. Fusese lovit grav în regiunea stomacală; un amestec inform de sânge, noroi cu ţesuturi rupte şi bucăţi de carne.

Şeful chirurg a hotărât de la prima vedere:

– Nu-i posibil nimic. Sfârşit!

S-a întors ca să plece. Am pornit şi eu în urma lui, dar în clipa aceea, soldatul a deschis ochii şi şi-a aţintit privirea spre mine.

– Mor, a zis rar şi limpede. Te rog scoate din buzunarul de sus din dreapta hainei mele, crucea pe care o am acolo, însemnează-mă cu ea şi apoi pune-o pe pieptul meu. Mă cheamă Alexie. Te rog…Mă privea rugător, cu durere.

Am băgat mâna în buzunarul lui şi am găsit o cruciuliţă. Am dus-o la buzele lui să o sărute. Apoi i-am făcut cruce cu ea de trei ori zicând:”Doamne primeşte sufletul robului Tău Alexe! În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!”

Alexie a suspinat adânc. Zadarnic a încercat să facă cruce, mâna lui neputincioasă a căzut grea pe brancardă. A putut numai să şoptească:

– Doamne, primeşte sufletul meu!…M-a privit iarăşi:

– …Dumnezeu…Dumnezeu să te binecuvinteze…Doa…mne!…

A suspinat de două ori şi şi-a dat sufletul.

Sublocotenentul care era alături de mine a început a plânge.

Şeful chirurg şi cele două surori priveau mişcaţi şi uimiţi de tânărul mort cu atâta credinţă şi frumuseţe…

Să povestesc acum despre o altă moarte din timpul războiului care m-a cutremurat.

Era un sublocotenent, cam de 45 de ani, foarte grav rănit la picioare şi la pântece. Se apropia de sfârşit şi-şi dădea seama şi el. Se chinuia mult. Răcnea sfâşietor. Urla ca o fiară. Dar mai grav era faptul că înjura teribil. Blestema pe Domnul, pe Maica Domnului, pe Sfinţi, după ce mai înainte chemase în ajutor puterile întunericului.

Glasul lui era straniu, răguşit, plin de răutate şi de ură faţă de toată făptura. În ochii lui holbaţi se vedea spaimă, frică. Uitându-se în gol, striga într-una:

– Fugi! Fugi! De ce mă chinuieşti?

Uneori părea că vorbeşte cu un vizitator nevăzut, că întreabă, că răspunde şi ameninţă:

– Da…da… De ce?…Nu…Arunc-o… Arunc-o…Te voi face să le ştii pe toate…Pe acestea nu mi le spuseseşi.

La început socoteam că se află în delir, dar am constatat că la fiecare întrebare a noastră răspundea conştient. Dar s-a întâmplat şi altceva.

Din când în când, o putere nevăzută îl ridica în sus şi-l arunca în pat. Medicamentele calmante nu-i ajutau. L-am legat de pat, dar în zadar, a tăiat curelele, a rupt toate legăturile. Lovea, tremura, bătea. Dar şi aproape de sfârşit, mort pe jumătate aş zice, arăta o putere fizică uriaşă, supraomenească.

Văzându-l chinuindu-se astfel, am început să mă rog pentru el, pentru mântuirea lui. Odată deci, în timpul unei crize maxime a lui, m-am apropiat de el fără zgomot, fără să mă observe. Am stat în dosul unui paravan, care îl separa de patul rănitului de alături şi am făcut asupra lui cruce de trei ori. Vai ce făcea atunci! Cum striga, ce spunea, cum blestema! Şi totodată se ruga tânguitor:

– Strânge-o! Scoate-o afară! Mă arde! Mă chinuieşte! Du-o de aici, te rog!…

Ascunsă după paravan, i-am mai făcut odată cruce. Din gura lui ieşeau murdării negrăite. M-am cutremurat. Îngrozită de turbarea duhului necurat care se afla în el, m-am întors şi am stat la picioarelelui. În clipa în care am ieşit, am auzit un şuier la urechea mea stângă şi apoi un zgomot asurzitor. Sublocotenentul rupsese iarăşi legăturile care îl ţineau legat de pat, apucase un pahar de pe noptieră şi-l aruncase spre mine. Fără rezultat însă. Paharul s-a lovit de uşorii uşii şi s-a spart în mii de bucăţi.

Nu mă lăsa să merg lângă el, nu primea să-i fac schimburile. Când mergeam pe coridor, înţelegea înainte de a mă vedea şi începea să înjure, să blesteme mai sălbatic, mai răutăcios.

Într-o noapte, m-a trezit o doctoriţă tânără, Tatiana Timofievna. Tanieşca – aşa o dezmierdam toţi – făcuse garda de noapte în aripa dreaptă a spitalului. Era galbenă, tremura şi încurca cuvintele.

– Liudmila Serghievna, iartă-mă… că… te deranjez. Acela… sublocotenentul de la patul cinci… este… cum s-o spun nebun, nu poate fi stăpânit. Nu pot face nimic. Vă rog ajutaţi-mă!

Am alergat la etajul doi. De pe scări se auzeau strigătele lui sălbatice. Bolnavii se treziseră. Infirmierele stăteau pe culoar speriate. Tatiana, du-te vino la patul cinci, speriată şi neputincioasă.

Pe sublocotenent l-am găsit în stare de nebunie. Se zvârcolea şi tremura în pat ca un epileptic. Cu pielea sfâşiată şi udă de sânge, ochii lui roşii aruncau flăcări de drăcească răutate. Numai cât m-a văzut, şi-a revărsat asupra mea toată nebunia.

– Poartă cruce! Cruce! Ştiu! Ah, dacă aş putea să mă scol… Te-aş sfâşia, te-aş nimici! De mi-ai cădea in mâinile mele cât mai curând… Pe mulţi popi i-am ucis… şi câte maimuţe de-alde tine…

Tatiana stătea lângă mine lăcrimând.

– Mă tem de el, Ludmila Serghievna, şopti ea tremurând. Este om cu chip de monstru. Am mai văzut nebuni şi mulţi în pragul morţii, dar ca acesta pe nimeni. De ce atâta ură?… Putem face ceva?

În adevăr ce să facem?

Surorile se împrăştiaseră pe la paturi şi linişteau pe bolnavi. Am chemat doi infirmieri voinici şi le-am dat dispoziţie să lege din nou de pat pe sublocotenent, cu duble legături. Biruindu-mi teama cu rugăciunea neîncetată, mi-am schimbat gândul şi i-am făcut o injecţie calmantă. Striga şi mă înjura continuu. Se auzea în tot etajul. M-am îndârjit şi eu faţă de duhul cel rău. Am luat un scaun, m-am aşezat lângă pat şi m-am adâncit în rugăciune, Repetam mereu în minte aceste cuvinte:

– Doamne Iisuse Hristoase, cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Tale Cruci păzeşte-mă de acest nevăzut vrăjmaş, linişteşte pe robul Tău Grigore – acesta era numele sublocotenentului.

Era teribilă această luptă de rugăciune a mea. Un adevărat martiriu. Timp de douăzeci de minute întregi şezând pe scaun, m-am străduit cu o istovitoare silă să ţin rugăciunea în minte, în timp ce sublocotenentul scrâşnea din dinţi în faţa mea, privindu-mă sângeros, ameninţându-mă, blestemându-mă şi înjurându-mă golăneşte.

Sudoarea îmi curgea pârâu pe tot trupul de această încordare sufletească teribilă. Teama însă imi trecuse.

M-am ridicat, am mers lângă el şi i-am făcut cruce de trei ori. Prima dată a mugit dureros, ca şi cum l-aş fi ars; a doua oară a scos numai un geamăt, a treia oară s-a liniştit deplin. Faţa i s-a liniştit, a închis ochii şi a aţipit, aşa cel puţin arăta.

Am ieşit pe culuar încetişor… abia m-am ridicat în picioare. Confruntarea cu duhul cel rău mă epuizase.

– Ce s-a întâmplat? Tatiana mă întreba neliniştită. Ce să-i răspund? Cum diavolii înlănţuiseră sufletul lui?…

Sublocotenentul a murit după trei zile. Nu eram acolo. Mi-au spus însă că moartea lui fost înspăimântătoare, chinuitoare.

Când l-au adus la spital, nu-i dădeam mai mult de trei zile de viaţă şi totuşi a trăit trei săptămâni.

Câteva infirmierele bătrâne vorbeau între ele:

– Duhul cel necurat nu lasă pe om să moară. Căci se pare că a făcut multe rele în viaţă. Astfel l-a legat cu puterea celui rău, care acum îl chinuieşte.

Voi încheia descriind şi o a treia moarte, care m-a mişcat nu puţin dar din alt motiv.

Un maior în vârstă de cincizeci şi cinci ani era pe moarte. I se cangrenaseră ambele picioare. Epuizasem toate mijloacele omeneşti. Făcusem amputaţii una după alta, dar cangrena se urca tot mai sus. Cu cinci zile înainte de moarte, l-am transportat într-o rezervă aparte.

– Liudmila Serghievna, vă mulţumesc că aţi venit. Luaţi loc, vă rog. M-am aşezat aproape de el.

– Ascultă…am nevoie de ajutorul dvs. Vă urmăresc de mai demult, sunteţi credincioasă? Am făcut semn afirmativ.

– Hm… să nu vă miraţi de unde o ştiu. Am îmbătrânit deja şi am destulă experienţă a vieţii. Pot deosebi oamenii. Când eram tânăr, mergeam la biserică. Cât de mult îmi plăcea! Dar apoi încetul cu încetul am întrerupt-o. Revoluţia, vedeţi, noile obiceiuri… Le-am uitat pe toate. Dar Dumnezeu există! Cât de mult doresc să-i cer iertare! Voi muri… Vă rog să vă grijiţi să-mi citiţi slujba înmormântării. Cum veţi putea. Vă voi fi recunoscător dacă până diseară îmi veţi găsi o bucăţică de anaforă şi puţină aghiazmă. Nu cumva le aveţi acum?

– Le am, am confirmat eu şi am dat fuga să-mi iau geanta. În ea întotdeauna păstram cea mai mare comoară a mea: o cutiuţă cu firimituri de anaforă şi o sticluţă cu aghiazmă. Le luam cu mine oriunde mergeam. Când m-am întors mi-a zis:

– Mă pocăiesc pentru păcatele mele şi vreau să mă spovedesc. Dar cum?…Vreau să vă spun toate câte mă împovărează şi apoi dumneavoastră, când va rândui Dumnezeu, să le spuneţi unui duhovnic. Nu ştiam dacă se poate face asa ceva. Totuşi, fără să mă gândesc, am dat din cap afirmativ. Şi aşa, el a început să spună …

Era întins lângă mine, nemişcat, cu picioarele tăiate, cu trupul uscat de dezhidratare, cu ochii adânciţi şi cu părul alb. În ultimele zile suferise mult. Aşa de mult încât aproape îşi pierduse cunoştinţa. Totuşi nu striga, nu gemea, nu se revolta. Îşi strângea numai buzele cu suspin adânc… Abia îi auzeam glasul. Vorbea încet şi cu pauze mari. Îl întrerupeau unele tresăriri. Îşi mărturisea păcatele fără jenă. Îşi recunoştea greşelile cu umilinţă. Nu se mâhnea şi nu se îndreptăţea pe sine. Se pocăia cu sinceritate şi cu zdrobire de inimă.

Cam trei ceasuri a durat spovedania lui. La sfârşit, epuizat, a tăcut, şi-a întors capul şi a rămas în această stare zece minute. Apoi m-a privit drept în ochi şi a soptit:

– Toate… Toate vi le-am spus, Liudmila Serghievna. Nu ţi-am ascuns nimic. Era grea povară pe sufletul meu. Acum se află în mâinile tale. M-am uşurat! Dă-mi te rog, anafora şi aghiazma. Cu atenţie a mâncat puţinele firimituri pe care i le-am dat în gură şi a băut o înghiţitură de aghiazmă, făcându-şi rar de trei ori semnul crucii.

– Slavă Domnului, a rostit el cu uşurare. Voi muri ca om. Mulţumesc…

Deodată puterea glasului i-a scăzut şi faţa i s-a îngălbenit.

– Vă rog să faceţi slujba înmormântării şi pentru robii lui Dumnezeu Daria, Teodor şi … Şi-a pierdut cunoştinţa înainte de terminarea frazei. A murit, fără să-şi mai revină, în ziua urmatoare.

După eliberarea din armată, în anul 1946, m-am dus cu spovedania maiorului Nicolae – aşa îi era numele – la Părintele Petru. Am făcut la fel şi în 1958, la părintele Arsenie. Acesta, după ce a citit rugăciunea de iertare, a zis cu admiraţie:

– Iată o spovedanie curată, sinceră, desăvârşită aş zice; spovedania unui mare om, cu recunoaşterea păcatelor sale şi cu pocăinţă adevărată.

Să-l odihnească Dumnezeu în corturile cele cereşti. Să pomeneşti totdeauna în rugăciunile tale pe Nicolae, pe Daria şi pe Teodor. Îl voi pomeni şi eu la Proscomidie.

http://www.munteleathos.com