Urmarile caderii in pacat

Urmările căderii nu sunt doar morale, duhovniceşti, psihologice şi sociale, ci antropologice şi ontologice. Din cauză că mintea (ronc) se perverteşte, toate puterile sufleteşti ale omului se denaturează. Când mintea, care conduce lumea sufletească lăuntrică a omului, devine nelucrătoare, întunecată, atunci şi întreaga alcătuire sufletească a omului se dezorganizează. Atunci omul se face vrăjmaş al lui Dumnezeu. lacov, fratele Domnului, vorbeşte despre vrăjmaşii lui Dumnezeu: „Cine, deci, va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (lacov 4, 4). Potrivit erminiei patristice, nu Dumnezeu îi este vrăjmaş omului, ci omul se face vrăjmaş al lui Dumnezeu.

„Omul ajunge vrăjmaş al lui Dumnezeu prin întunecarea minţii . Când mintea este întunecată şi nelucrătoare, înseamnă că nu lucrează, dar şi când lucrează, lucrează demonic. Omul acesta a cărui minte este întunecată e vrăjmaş al lui Dumnezeu, în sensul că nu face voia lui Dumnezeu, şi asta pentru că se află în întuneric.”

Apoi, omul a cărui energie noetică nu lucrează, sau lucrează rudimentar, este bolnav şi rob al păcatului.

Urmarea fundamentală a păcatului strămoşesc a fost moartea, după cuvântul lui Dumnezeu către Adam:

„A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: «Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!»” (Facerea 2,16-17).

Astfel, după pacat, in existenţa omului a intrat moartea; mai întâi moartea duhovnicească, pierderea harului Iui Dumnezeu, şi apoi moartea trupeasca. Moartea duhovniceasca este întunecarea minţii si întreruperea legăturii sufeltului-mintii cu Dumnezeu.

„Moartea sunetului este lipsa îndumnezeirii, adică a vederii lui Dumnezeu.”

Mintea a încetat să se mai miste catre Dumnezeu, a încetat să mai fie luminata de Lumina necreata a slavei Sale, s-a întunecat, şi a transmis această întunecare atât trupului, cat şi întregii zidiri.

In urma păcatului. Adam şi Eva, prin marea purtare de grijă a lui Dumnezeu, au îmbrăcat hainele de piele. Potrivit invăţaturii patristice, „hainele de piele” sunt stricăciunea şi moartea, precum si modul de viaţă propriu animalelor necuvântătoare. Astlel, şi modul zămislirii, al purtării în pântece şi al naşterii omului se înscriu între urmările căderii.

Era de aşteptat ca moartea sufleteasca-duhovniceasca să se transmită şi trupului, aşa că omul a experimentat ce înseamnă moarte trupească.

„Nu Dumnezeu e Cel ce a cauzat moartea. Omul a adus moartea întru sine, din cauză că s-a despărţit de slava lui Dumnezeu, care este izvorul vieţii sale. Dumnezeu, prin urmare, nu i-a impus omului moartea drept pedeapsă pentru vreo vinovăţie moştenită. Dumnezeu mai degrabă a îngăduit moartea, datorită bunătăţii şi dragostei Sale, pentru ca păcatul si răul la om să nu ajungă nemuritoare.”

Astfel, şi moartea este o boală, dar şi bătrâneţea, care duce inevitabil la moarte, este tot o boală. Lucrul acesta este susţinut acum de către stiinta.

Ierotheos, mitropolitul Nafpaktosului

Fragment din “Dogmatica empirica, vol II; Editura Doxologia”