Valoarea timpului la Sfântul Ioan Gură de Aur

Oricare dintre noi, în fiecare zi, are de înfruntat teri­bi­­la problemă a tim­pului; constatăm astfel că ba trece prea repede şi nu avem vre­me să facem ceea ce ne pro­pu­nem, ba atunci când ar trebui să aşteptăm un pic ne pierdem fără excepţie răbdarea în fa­ţa întârzierii. Aşadar, nici scur­gerea rapidă nu ne mul­ţu­meş­te, nici zăbava nu ne li­niş­teş­te, ci dimpotrivă suntem traşi din ambele părţi, ca în­tr-un vertij, spre aşa-numitul stres cotidian.Şi iată cum timpul, care pentru unii se mă­soa­ră nu în ceasuri, ci în bani, de­vi­ne, prin însuşi definitoriul său caracter trecător, un vrăj­maş de temut şi mai cu seamă de neînţeles pentru omul con­tem­­poran.

Totuşi, Biserica are un anume fel de a privi şi de a va­loriza timpul care, după cum se ştie, este una dintre dimensi­u­nile lumii fenomenale, gândi­tă însă, prin însuşi actul cre­a­ţiei, într-un raport cu veşnicia şi implicit cu Ziditorul univer­su­­lui. Aşadar, abordarea ecle­si­a­­lă se raportează înainte de toa­te la vrednicia aparte a tim­pu­­lui, văzută în Creştinism ca timp al mântuirii, iar din a­ceas­tă perspectivă el ar trebui să fie pus în valoare pe deplin, în fiecare moment începând de a­cum. Aceasta, întrucât, aşa cum oricine poate observa, timpul este ireversibil şi finit. Vă­dit este că timpul vieţii e scurt, nu trebuie să ne batem foarte mult capul cu cercetarea şi cu fi­losofarea asupra sa, întrucât A­postolul Pavel ne spune foarte lim­pede „că vremea s-a scurtat de acum“ (1 Corinteni 7, 9).

Prin urmare, pierderea fără rost a timpului este o mare pa­gu­bă şi un mare păcat, potrivit Sfân­tului Ioan Gură de Aur, ca­­re nu se sfieşte să-i apostro­fe­­ze pe cei ce-l irosesc, sensi­bi­li­­zându-ne prin zugrăvirea unui crâmpei de viaţă pe cât de sim­plu, pe atât de convingător, prin faptul că reuşeşte să oglin­deas­­că în câteva cuvinte în­trea­ga viaţă a omului:

„Aşa cum păţesc slugile cele le­neşe care, ducându-se în pia­ţă să târguiască, lasă însă la o par­te scopul pentru care au fost tri­mise de stăpânul lor, a­li­pin­du-se de cei ce stau degeaba a­co­lo şi pierzându-şi timpul fără rost, tot aşa păţim şi noi dacă ne depărtăm de poruncile lui Dum­nezeu. Căci şi noi am stat, ca şi acelea, admirând bogăţia, fru­museţea trupului şi alte lucruri care nu ne sunt folositoa­re cu nimic, după cum şi slu­gi­le, în loc să-şi vadă de treaba lor, stau şi privesc la ghiduşiile u­nora dintre cerşetori, iar mai a­poi, venind acasă târziu, pri­mesc lovituri de la stăpânii lor. Mul­te încă uită să se mai în­toar­că acasă, luând calea celorlalţi care se poartă într-un mod la fel de necuviincios“ (Omilia 3 la Romani).

De asemenea, în viaţa omului timpul este legat indisolubil de moarte; fiind prin fire finit, în­că din primele momente ale e­xistenţei, nisipul scurs din clep­sidră arată deodată cu creş­terea omului şi apropierea ine­vitabilă de moarte, în calita­te de ultimă staţie a existenţei noas­tre terestre. Dar, deşi timpul acestei vieţi este finit şi li­mi­­tat, el are un caracter unic, şi tocmai într-aceasta constă ne­preţuita sa valoare; ceea ce se poate dobândi în răstimpul vie­ţii nu poate fi dobândit re­tro­activ şi nici după scurgerea lui, dincolo:

„După moarte nu mai exis­tă timp de pocăinţă şi în iad su­fletul care s-a omorât prin pă­cate nu mai poate reveni la via­ţa cea du­pă Dumnezeu“ (Des­pre Preo­ţie).

În concluzie, îndemnul e­sen­ţi­al al Sfântului Ioan Hri­sos­tom, ca şi al tuturor Părinţilor Bi­sericii de altfel, este acela de a fi totdeauna cu luare aminte; via­ţa este presărată cu multe ne­cunoscute, piedici, boli, răz­boaie etc., care pot scurta timpul mântuirii şi este posibil să trea­că mult timp şi să nu izbutim în nici un fel mântuirea, de a­ce­ea cât avem vreme să ne în­toar­cem la Dumnezeu şi să nu că­utăm în acest timp ceea ce nu-i este propriu, adică odihnă şi desfătare. De asemenea, timpul terestru nu a fost conceput să posede o anume valoare în si­ne, ci să se afle totdeauna în re­laţie cu veşnicia, care este de fapt sensul final al timpului şi al tuturor faptelor de sub timp:

„Acesta este timp de po­că­in­ţă, în vreme ce acela al ju­de­că­ţii; acesta este timpul nevo­in­­ţe­lor, în vreme ce acela al cu­nu­ni­lor; acesta este timpul os­te­ne­lii, în vreme ce acela al odihnei, a­cesta este timpul sudorilor, în vre­me ce acela al răsplăţilor… A­şa­dar, să-L ru­găm pe Domnul cât mai avem timp; să facem bi­ne­le, astfel încât şi de viitoarea ghee­nă ne­muritoare să ne iz­bă­­vim şi de cereasca Împărăţie să ne în­vrednicim“ (Cuvânt despre pocăinţă).

sursa: www.ziarullumina.ro

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *