Veacul antropofag

A spune că lumea e scăldată în bunătate nu înseamnă a exprima un optimism naiv care ar ignora natura umană. Dimpotrivă, a fi realist înseamnă a accepta de neînţelesul specific situaţiei încurcate în care creatura se revoltă împotriva unui Creator care se încăpăţînează să n-o abandoneze. Printre altele, înseamnă şi a vedea că oamenii sînt răi în ciuda faptului că trăiesc în virtutea unei extraordinare bunătăţi.

\r\n

Prin urmare, cum se explică această contradicţie, că oamenii devin răi într-o lume bună în realitate? Poate că am găsi un răspuns dacă am admite că astăzi, precum în primele trei secole d.Hr., trăim din nou vremuri antropofage.[1] Am în vedere aici un sens mai larg al termenului „antropofag”, care îi cuprinde nu doar pe canibalii patologici, mult mai puţini, care consumă carne de om, ci pe toţi acei oameni care se folosesc de alţi oameni pentru a se hrăni psihologic sau spiritual, pentru a „supravieţui”. Voi adăuga imediat că, orice ar spune subtilii cercetători ai religiilor şi credinţelor religioase, psihologia antropofagului este determinată în mod obligatoriu de presupoziţia lui religioasa de bază, anume că Dumnezeu nu există. Nu, victima nu este un înlocuitor ritualic al vreunui zeu anume. Antropofagul nu-şi mănîncă semenul nici pentru a dobîndi în mod magic puterile specifice victimei. Explicaţia este mult mai simplă, dar ea este ignorată pentru că nu are sens decît într-o paradigmă care ne-a devenit de multă vreme străină, adică în cea creştină: din momentul în care omul încetează să se hrănească cu Dumnezeu, el este condamnat să se hrănească cu sine însuşi, adică cu ceea ce, după Dumnezeu, este cel mai aproape de Dumnezeu – cu o „imagine” a lui Dumnezeu. Şi fiindcă nu se poate hrăni de-a dreptul din sine însuşi, nu are încotro decît să-şi „mănînce” aproapele.

\r\n

Aceasta explică, de pildă, de ce toate darurile pe care Dumnezeu vrea să ni le dăruiască se transformă, atunci cînd vrem să le smulgem de la aproapele nostru, în opusul lor: bucuria în întristare, pacea în nelinişte, îndelunga-răbdarea în nervozitate, bunătatea în răutate, facerea de bine în facere de rău, credinţa în necredinţă, blîndeţea în mînie, stăpînirea de sine în impulsivitate iar curăţia în desfrânare. Antropofagul autentic este cel care nu mai înţelege nimic, nu mai speră nimic, nu mai crede în nimic şi nu mai iubeşte pe nimeni. Tot ce vrea, oricît de altruiste i-ar fi declaraţiile, e să-şi „trăiască” viaţa.

\r\n

Antropofagi au existat dintotdeauna şi vor exista întotdeauna, chiar şi în perioade care nu pot fi numite „antropofage”. Particularitatea vremurilor antropofage este dată, desigur, de creşterea numărului de canibali, dar mai ales de presiunea cu care îi constrînge pe indivizi să aleagă fie tabăra canibalilor, fie pe cea a victimelor. Trebuie amintit însă că ambele opţiuni sînt false cît timp o a treia alternativă rămîne posibilă – singura demnă de numele de „om” aşa cum a fost el văzut în marele sfat ţinut la începuturile firii. E vorba de cazul celor care, în numele adevăratului destin al omului, au curajul suprafiresc de a-i înfrunta atît pe antropofagi, cît şi pe victimele acestora. Căci ceea ce te transformă în victimă sau în canibal este de fiecare dată acelaşi lucru: frica, resemnarea, neputinţa. Numai cineva care se simte teribil de ameninţat în fiinţa lui, cineva care doreşte să trăiască cu orice preţ, poate ajunge canibal. După cum numai cineva paralizat de frică sau epuizare se poate lăsa mîncat. Iar dacă, între timp, unora ajunge să le placă să se hrănească astfel iar celorlalţi să le fie indiferent statutul de bun de consum, aceasta se datorează numai convieţuirii îndelungate cu teama atavică.

\r\n

Să ne grăbim aşadar să spunem că nu-i nici o virtute în a te lăsa mîncat, cîtă vreme lipsa ta de împotrivire nu reprezintă decît consecinţa unei imense oboseli sau lehamite. După cum o sugerez în poezia care ilustrează în încheiere subiectul meditaţiei de faţă, categoria antropofagului şi cea corespunzătoare a victimei apar în planul luptei pentru supravieţuire, atunci cînd căutarea oricărui sens a fost abandonată, în planul vulgar al vanităţilor şi obiectivelor mercantile, pretutindeni acolo unde o competiţie este stârnită de o gelozie, de o miză oarecare, de un „a avea”, de un „a dobîndi”: un post, o bursă, favoarea unui „şef” (patron, ministru sau ierarh, primar, preot paroh sau administrator de bloc), afecţiunea unui părinte sau a unui prieten, aprecierea unui profesor sau a oricărui personaj care le este într-un fel anume superior celor care-şi dispută nimbul companiei lui, atenţia erotică a celuilalt, mobila/maşina/cărţile/calităţile/„norocul” vecinului, etc. Însă cea de-a treia atitudine nu este posibilă decît în măsura în care ne raportăm la ceva aflat înafara acestui abator de fiecare zi; mai precis, ea poate fi asumată numai de aceia care au lăsat lăuntric toate pentru a putea fi cu adevărat vrednici –adică umpluţi – de Cel care, fiind plenitudinea, Se dăruieşte nemăsurat tuturor. Numai în felul acesta putem scăpa de înclinaţia noastră congenitală spre antropofagie. Întorcînd spatele lui Dumnezeu, pierdem odată cu El şi pe noi înşine şi lumea întreagă. Întorcîndu-ne cu faţa spre El, redobîndim totul, asemenea lui Iov.

\r\n

Nu putem birui veacul antropofag decît stînd înafara acestui veac, într-un orizont al darului.[2] Într-adevăr, sfinţii mucenici nu erau oamenii de paie în care vrea să ne facă să credem această iconografie pioasă, umanistă, promovată conştient de aproape două veacuri de către generaţii întregi de antropofagi în creşe unde sînt crescute cu grijă generaţii întregi de victime. Tocmai pentru că erau oameni îndumnezeiţi, mucenicii putea înfrunta curajos lumea orbită de groază a lui saeculum. Tocmai pentru că nu erau din lume, ci în lume, puteau ei mărturisi adevărul într-o lume care făcuse din moarte idolul suprem. Tocmai pentru că nu doreau nimic de la lume, întrucît l-au primit pe chiar Făcătorul ei, putea fi liberi faţă de lume. Tocmai pentru că, deşi iubeau lumea, nu doreau să rămînă în lume, ei au fost singurii care au putut respinge lumea în mod autentic şi nu în modul ipocrit în care o fac inevitabil toate ideologiile care au fost şi vor fi. Iar atunci cînd respingeau lumea, ştim că mucenicii nu respingeau în fapt creaţia lui Dumnezeu, ci caracterul ei antropofag: groaza, oboseala, resemnarea ei. Căci, în realitate, nimeni nu se poate întîlni cu Dumnezeu atît timp cît întoarce spatele lumii din dezgust – aceasta este o atitudine de victimă, de înfrînt. Creştinismul afirmă că reflexul normal al acestei creaturi conştiente care este omul este acela de a mulţumi – iar asta presupune nu doar că există un Creator faţă de care să ne exprimăm recunoştinţa, ci şi că există motive întemeiate să o facem. Printre altele, pentru că vedem că lumea este bună – adică frumoasă, inteligibilă, un prilej permanent de întîlnire, aşadar de bucurie. Abandonarea acestei raţionalităţi a creaţiei face loc puterii întunericului, a absurdului, a morţii. Sentimentul că realul se reduce de lumea aceasta este responsabil de cele două alternative caracteristice timpurilor antropofage: descurajarea resemnată a victimelor şi aroganţa fără limite a canibalilor.

\r\n

Tocmai de aceea sunt creştinii detestaţi sau evitaţi, de aceea erau mucenicii omorîţi: nu pentru că reprezentau victima ideală, docilă şi blajină, aşa cum ni se tot spune în speranţa că ne vom însuşi acest fals model de obedienţă, ci pentru că denunţau imensa orbire, pentru că erau spinul din coasta Morţii. Pentru că întrupau lucrul pe care lumea nu voia să-l priceapă: anume, tocmai pentru că lumea este creată, şi este creată bună, omul nu are voie să se înfrupte din ea ca o fiară care a dat peste un vînat vulnerabil.[3]

\r\n

Erau mucenicii ca nişte miei? E adevărat! Dar erau după chipul şi asemănarea Acelui Miel de ale cărui coarne (Apoc. 5, 6) nădăjduim să fim cruţaţi! Mucenicii erau sfîrtecaţi pentru a li se arăta mulţimilor că din cercul arenei nu se poate ieşi tot aşa cum nu se poate ieşi din cercul morţii şi, totodată, pentru a li se arăta că în mădularele celor ucişi nu se afla nici un deus ex machina. Argument irefutabil, într-adevăr – dar numai pentru cei îndobitociţi de groază; altminteri, este limpede că cei morţi nu pot fi martori ai Învierii, ci numai cei vii. Acesta este motivul pentru care, cît timp nu ne vom naşte din nou prin taina Crucii, vom rămîne nevăzători, întorcîndu-ne nedumeriţi privirea de la mormîntul gol şi de la piatra dată la o parte, pentru a continua să privim lumea prin diafragma vechii arene – unii sfîrtecînd, iar ceilalţi gemînd.

\r\n

Epitaf

\r\n

Ai obosit. Este greu de ştiut\r\nDe cînd aţi plecat, cît timp a trecut\r\nDînd roată acestui pămînt blestemat.\r\nÎnsoţitorii tăi însă, au decretat:\r\nAcestui loc nu i se poate da de cap,\r\nSînteţi pe o insulă prea vastă,\r\nNumaidecît, expediţia trebuie să se oprească.

\r\n

Îndelung aşteptat,\r\nMilenar amînat,\r\nPentru o vreme uitat,\r\nAntropofagul dezmăţ\r\nS-a descătuşat.

\r\n

Mai întîi vor înfuleca\r\nBucăţile gustoase, mai suculente:\r\nMomentele tale faste, mai puţin dureroase.\r\nApoi vor înşfăca şi din părţile mai consistente:\r\nTendoane şi vene, măduva din oase,\r\nTot ce-ascundeai mai viu, mai ardent:\r\nGlasuri şi chipuri din timpuri luminoase.

\r\n

Am vrut să fiu contemporan, şi m-au luat cu ei.\r\nAm dat să mă retrag, şi m-au devorat.\r\nDe aceea, e bine să ştii cît de uşor te poţi molipsi\r\nDe migrena canibalului, sau de boala de inimă\r\nA celui crescut spre a fi mîncat.

\r\n

Deşi, văzînd la urmă, o oarecare potrivire\r\nZic că n-ar fi de mirare ca unul şi acelaşi virus\r\n(Ce zace de altfel inofensiv în praf),\r\nStîrnit de lupta pentru supravieţuire\r\nPe toţi să-i fi contaminat.\r\nCum stau lucrurile, cu-adevărat,\r\nDe-abia acum am aflat.

\r\n

Autor: Gheorghe Fedorovici

\r\n

NOTE:

\r\n

[1] Acest fapt trebuie înţeles şi la propriu. Cum altfel să interpretăm regretul formulat mai mult sau mai puţin explicit de către diverşi indivizi pasionaţi de culturi arhaice în legătură cu dispariţia canibalismului, o formă de „diferenţă culturală” în comparaţie cu care cultul creştin, în opinia unor astfel de „specialişti”, pare jenant de lipsit de profunzime şi subtilitate?

\r\n

[2] Vezi subcapitolul „Lumea ca dar al lui Dumnezeu şi crucea pusă pe acest dar” în Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1.

\r\n

[3] În acest sens, destinul trist al Păsării Dodo poate fi privit ca o alegorie care ilustrează perfect atitudinea omului faţă de lume. La limită, omul se manifestă asemenea acelui copil care strînge cu lăcomie toate darurile primite cu o ocazie oarecare şi, ignorîndu-şi complet musafirii, se străduie să înghită dintr-o dată toate bunătăţile primite ca nu cumva să fie silit să le împartă. Iar creştinii sînt acea parte din musafiri care, în loc să se amuze ori să-l încurajeze pe măgar, încep să-l mustre. Nu-i de mirare că nu vor mai fi invitaţi nicăieri. Însă atunci cînd lumea întreagă se reduce la salonul unde are loc scena descrisă mai sus, nu se mai poate pune problema unei posibile invitaţii, ci doar a unei expulzări de la marea petrecere, sau, pentru a-l aminti pe unul din marii „spărgători” ai petrecerii, de la marea „rinoceriadă”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *