Viaţa Cuviosului Arsenie cel Mare

Cuviosul Arsenie s-a născut în Roma cea Veche, din părinţi creştini şi dreptcredincioşi. El a crescut în învăţarea cărţii şi în frica lui Dumnezeu. Ajungînd bărbat desăvîrşit, s-a arătat înţelept, pentru că a trecut bine toată învăţătura retoricii şi a filosofiei, cunoscînd limba grecească şi latinească.

Defăimînd deşertăciunile acestei lumi şi lăsînd afară înţelepciunea elinească, a intrat în rîndul clericilor, spre slujba lui Dumnezeu, căutînd înţelepciunea cea duhovnicească, pe care Sfîntul Apostol Iacov o lăuda, numind-o curată, paşnică, blîndă, bine supusă, plină de milă şi bună de roduri”. El a fost hirotonit diacon al bisericii celei mari din Roma, unde trăia în curăţie cu întreaga înţelepciune, sîrguindu-se a fi vrednic locaş al Sfîntului Duh, Cel ce sfinţeşte toate. Într-acea vreme împărăţea la Răsărit, Teodosie cel Mare; iar la Apus, în Roma cea Veche, Graţian. Teodosie avea doi fii: Arcadie şi Onorie, cărora le căuta un învăţător pentru ca acela să-i înveţe, nu numai înţelepciunea cea omenească, ci şi pe cea dumnezeiască; ca să devină ei iscusiţi în filosofia păgînească şi în înţelepciunea creştinească cea îmbunătăţită, care povăţuieşte spre iubirea lui Dumnezeu. El a trimis în toate părţile şi ţările de sub stăpînirea sa, să caute pe unul ca acesta; dar nu putea să-l afle, pentru că, deşi aflau trimişii mulţi înţelepţi, totuşi nu erau cu viaţă plăcută lui Dumnezeu; şi iarăşi, a aflat mulţi plăcuţi lui Dumnezeu, dar nu erau iscusiţi în înţelepciunea cea dinafară.

Deci, a fost nevoit împăratul Teodosie să scrie lui Graţian, împăratul Apusului, poftindu-l să caute în stăpînirea sa un bărbat ca acela şi să-l trimită la dînsul să-i înveţe copiii.

Împăratul Graţian s-a sfătuit împreună cu Papa Damasus şi au zis: „Ruşine va fi împărăţiei noastre dacă nu vom afla la noi un om înţelept şi îmbunătăţit, precum voieşte împăratul Teodosie, care să poată învăţa pe fiii săi filosofia şi să-i povăţuiască în frica lui Dumnezeu, cu cuvîntul, cu fapta şi cu viaţa cea plăcută lui Dumnezeu”. El, căutînd, n-a aflat în toată Roma mai bun şi mai iscusit în amîndouă înţelepciunile, în cea lumească şi în cea duhovnicească, decît pe diaconul Arsenie, care vieţuia după Dumnezeu, şi pe mulţi îi covîrşea cu cuvîntul şi cu lucrul, cu înţelepciunea şi cu viaţa, deşi nu era tocmai tînăr. Chemîndu-l, i-a spus cererea împăratului Răsăritului, poruncindu-i să meargă acolo; iar el se lepăda în tot chipul, zicînd că el a lăsat de mult înţelepciunea cea lumească, după ce a început rînduiala slujbei lui Dumnezeu şi a uitat scolasticeştile graiuri, neputînd măcar a-şi aduce aminte, ci vrea ca în linişte să slujească în rînduiala Bisericii şi Altarului.

Pe cît el se lepăda, pe atît împăratul cu papa îl îndemnau, sfătuindu-l să-i asculte pe ei, într-acel lucru atît de trebuinţă împăraţilor creştini şi Bisericii lui Dumnezeu; să înveţe pe copiii împărăteşti nu numai înţelepciunea cărţii, ci şi buna credinţă cea creştinească, ca să nu creadă vorbelor păgîneşti; ci să ştie, după aceea, a apăra şi a lărgi sfînta credinţă cea creştinească. Deci, Arsenie fără să vrea s-a supus voinţei împăratului şi a papei şi a fost trimis de ei la Constantinopol, la împăratul Teodosie cu toată cinstea. Ajungînd fericitul Arsenie la Constantinopol, a fost primit de împăratul Teodosie cu dragoste; pentru că, văzîndu-l şi cunoscîndu-l din chip şi din vedere că este omul lui Dumnezeu, plin de înţelepciune şi de iubire de Dumnezeu, s-a bucurat de el foarte şi a înălţat mulţumire lui Dumnezeu.

Aducînd împăratul pe cei doi fii ai săi, pe Arcadie şi pe Onorie, i-a încredinţat lui, zicîndu-i: „Tu mai mult să le fii lor tată decît mine; căci mai mare lucru este să le dai lor bună înţelegere, decît a-i naşte pe ei. Deci, ţi-i încredinţez bunei tale înţelegeri, înaintea lui Dumnezeu, Care priveşte spre noi, ca să-i faci pe ei astfel precum doresc să-i am. Pune pe chipul bunătăţii şi al înţelepciunii tale, ca un tată duhovnicesc, ca să nu se vatăme cu nici un fel de sminteli din cele tinereşti, şi pentru aceasta va fi ţie nădejde în Dumnezeu, fără de îndoială de răsplătire veşnică. O, cinstite Arsenie, dacă îi vei creşte pe dînşii fără de prihană, păzindu-i în bună învăţătură, atunci eu m-aş bucura şi aş mulţumi lui Dumnezeu. Îţi grăiesc acestea şi-ţi poruncesc înaintea lor, ca singuri să audă şi să ia aminte. Să nu cauţi la aceea, că sînt fii de împărat, ci în tot chipul să-i supui pe ei la frica învăţăturii tale, pentru că voiesc, ca în toate, să se supună ţie, ca unui adevărat părinte şi învăţător al lor şi să te asculte ca nişte fii şi ucenici”.

Astfel împăratul, încredinţînd lui Arsenie pe fiii săi, a poruncit ca şcoala lor să fie aproape de palatul său, ca să-i fie cu putinţă a merge singur adeseori la ei, să vadă şi să ştie de învăţătura şi de viaţa fiilor săi. Iar pe fericitul Arsenie l-a cinstit, dîndu-i loc între senatorii săi, şi a poruncit să-l cheme pe el tată, nu numai al fiilor împărăteşti, ci şi al lor.

Deci, Arsenie se numea tată al împăratului şi al fiilor lui. Se scrie şi aceasta în Pateric, că fericitul Arsenie a primit pe amîndoi fiii împărăteşti, Arcadie şi Onorie, din scăldătoarea Sfîntului Botez, adică le-a fost naş, pentru că s-au botezat nu în pruncie, ci după ce au ajuns în vîrstă desăvîrşită.

Primind Arsenie spre povăţuire pe fiii împăratului, avea mare grijă de ei, învăţîndu-i cărţile greceşti şi latineşti şi spunîndu-le lor toată înţelepciunea din dumnezeiasca Scriptură, îi povăţuia spre folos la obiceiuri bune, la calea cea dreaptă şi plăcută lui Dumnezeu. Dar, mai ales, îi învăţa pe ei în ce fel să fie, cînd va binevoi Dumnezeu, să le dea lor împărăţia pămîntească, pentru ca ei să nu se împodobească numai cu coroana împărătească, ci mai mult cu faptele cele bune şi milostive, cu dreapta credinţă şi cu cucernicia cea creştinească. Pentru că împărăţia au avut-o şi oamenii răi şi păgîni, precum au fost mai înainte împăraţii cei păgîni; iar a fi cu faptele bune, acesta este lucrul firesc al împăraţilor creştini, care sînt datori a plăcea şi a fi iubiţi lui Dumnezeu şi poporului; încît să rămînă pomenirea lor după ei, fericindu-se de neamuri.

O învăţătură ca aceasta le dădea lor preaînţeleptul Arsenie şi-i cinstea pe ei ca pe nişte fii împărăteşti, îi punea pe două scaune şi el singur îi învăţa, stînd înaintea lor. S-a întîmplat într-o vreme de a mers la ei împăratul fără de veste şi, văzînd pe fii săi şezînd pe scaune, iar pe Arsenie stînd înaintea lor, s-a mîhnit foarte şi a zis către Arsenie: „Oare aşa ţi-am poruncit? Au nu ţi-am zis ca să-i ţii pe ei ca pe nişte ucenici ascultători şi fii ai tăi; iar nu ca nişte feciori de împărat?” Fericitul Arsenie a răspuns cu smerenie, zicînd: „Împărate, fiecărui lucru i se cuvine fapta cuviincioasă, tinereţile au trebuinţă de învăţătură, iar cinstea împărătească avem datoria a o împlini”.

De aceste cuvinte împăratul mîhnindu-se mai mult, i-a zis: „Au doară tu îi pui pe ei împăraţi?” Aceasta zicînd-o, a luat de la fii semnele cele împărăteşti şi a pus pe Arsenie, nevoind el, pe scaun; iar fiilor le-a poruncit ca să stea înaintea lui, zicînd: „De vor învăţa a se teme de Dumnezeu, a păzi poruncile Lui şi a-i plăcea Lui cu dreptate şi cu blîndeţe, Împăratul Cel ceresc este puternic, ca să le dea împărăţie pe pămînt, de vor fi vrednici pentru aceea. Iar de vor fi răi şi nevrednici, apoi mai bine le va fi lor să petreacă fără împărăţie, decît să împărăţească cu nebunie. Şi mă rog lui Dumnezeu, mai bine din copilăria lor să piară cu moarte de pe pămînt, decît ar fi răi şi ar creşte spre vătămarea sufletelor lor şi a altora”. Astfel învăţîndu-i împăratul, s-a dus; iar Arsenie lăuda pentru aceea în mintea sa pe împăratul şi de atunci făcea după porunca lui, pentru că el, şezînd, învăţa pe fiii împărăteşti care îi stăteau înainte.

Petrecînd el în mare cinste şi slavă, se mîhnea foarte, întristîndu-se cu duhul, pentru că lui îi era urîtă slava, bogăţia şi gîlceava acestei lumi şi avea mare dorinţă ca în linişte, în sărăcie şi în smerenie monahicească să slujească lui Dumnezeu, rugîndu-se Lui cu dinadinsul, ca să-i arate lui o cale lesnicioasă spre a scăpa de viaţa cea din palatul împărătesc, spre cîştigarea petrecerii celei deosebite şi pustniceşti.

Într-una din zile a aflat pe Arcadie căzut într-o sminteală copilărească. Deci, mîniindu-se pe el, l-a bătut tare cu nişte vergi şi l-a rănit atîta, încît să pomenească bătaia aceea pînă la moarte; pentru că rămăseseră pe trup semnele acelea. Aceasta s-a făcut din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca prin acea pricină să scoată pe Arsenie din lume şi să-l ducă la viaţa pustnicească dorită de el. Deoarece Arcadie a prins răutate mare în inima sa asupra învăţă-torului său pentru bătaia aceea şi, venind în vîrsta cea desăvîrşită, se gîndea cum l-ar ucide pe el. Descoperindu-şi gîndul său unui credincios spătar de-al său, îl ruga să ucidă în taină pe Arsenie cu orice chip. Spătarul, temîndu-se de Dumnezeu şi de împăratul Teodosie şi, nevoind să facă un lucru rău ca acela, deoarece şi pe Arsenie pentru acea faptă bună a lui, iubindu-l şi cinstindu-l, i-a spus în taină gîndul cel rău al lui Arcadie şi îl sfătuia ca, precum ştie să-şi păzească viaţa. Deci, Arsenie, fiind cuprins de mîhnire şi de frică, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i îndrepte calea lui spre mîntuire. Pe cînd se ruga, a auzit noaptea un glas de sus, zicîndu-i: „Arsenie, fugi de oameni şi te vei mîntui”. Arsenie, auzind aceasta, îndată s-a îmbrăcat în haine proaste şi a ieşit din palatul împărătesc, neştiind nimeni. Deci, mergînd la limanul mării, a găsit, după rînduiala lui Dumnezeu, o corabie mergînd spre Alexandria şi, urcîndu-se într-însa, a plecat lăsîndu-se în voia lui Dumnezeu.

Sosind în Alexandria, s-a dus îndată la schitul pustiei, unde, mergînd la biserică, a rugat preoţii să-l facă monah şi să-l povăţuiască la calea mîntuirii. Ei, văzîndu-l după faţă, după vedere şi din vorbă că este bărbat cinstit, l-au întrebat cine este şi de unde vine. Iar el le-a răspuns: „Sînt un om străin şi sărac!” Deci, sfătuindu-se preoţii între ei cine ar fi putut să ia pe acela lîngă sine şi să-l povăţuiască la nevoinţa vieţii monahiceşti, l-au dus la părintele Ioan Colov şi i-au spus despre bărbatul care venise la călugărie. Bătrînul, făcînd rugăciune, a zis: „Voia Domnului să fie!”

Şi le-au pus masa, căci era ceasul al zecelea din zi şi, şezînd preoţii să mănînce cu bătrînul, au lăsat pe Arsenie, pentru că nimeni nu i-a zis să şadă la masă. Mîncînd aceia, el stătea înaintea lor privind în jos, părîndu-i-se că stă înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri. Deci, bătrînul, luînd dinaintea sa o bucată de pîine, a aruncat-o înaintea lui, zicîndu-i: „De voieşti, mănîncă!” Bătrînul a făcut aceasta, ispitind smerenia lui şi vrînd să ştie oare cu adevărat a venit să se lepede de sine? Arsenie a gîndit în sine, zicînd: Acest bătrîn este îngerul lui Dumnezeu mai înainte-văzător şi, cunoscîndu-mă că sînt mai rău decît un cîine, mi-a aruncat această pîine ca unui cîine; deci, mi se cade ca să mănînc ca un cîine, hrana ce mi s-a dat. Deci, plecîndu-se jos, a mers pe pămînt pe mîini şi pe picioare, ca un dobitoc cu patru picioare şi luînd cu gura acea bucată de pîine, a mers într-un colţ al chiliei şi, stînd acolo pe pămînt, a mîncat-o. Iar Cuviosul Ioan Colov, văzînd atîta smerenie a lui, a zis către preoţi: „Acesta va fi monah iscusit!” El a iubit pe Arsenie foarte mult pentru smerenia lui şi îndată l-a îmbrăcat în schima monahală, povăţuindu-l la nevoinţa cea duhovnicească. Apoi, după puţină vreme, i-a dat o chilie aproape de sine, poruncindu-i să petreacă ca un monah desăvîrşit.

După plecarea lui Arsenie din palatul împărătesc, s-a făcut de împăratul Teodosie multă cercetare pentru el. Pentru că împăratul s-a mîhnit foarte mult după el şi a trimis prin toate părţile ca să-l caute, dar n-a putut să-l afle, acoperind Dumnezeu pe robul Său, pînă la vremea arătării lui spre folosul multora.

Arsenie, trăind în postire în chilia pe care i-o dăduse bătrînul, plăcea lui Dumnezeu, cu osteneli şi cu toată fapta bună şi degrabă a întrecut pe mulţi părinţi prin pustniceştile sale nevoinţe, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: „Doamne, povăţuieşte-mă pe mine, cum să mă mîntuiesc!” Atunci iarăşi s-a auzit un glas grăind către dînsul: „Arsenie, fugi de oameni şi petrece în linişte; căci, aceasta este rădăcina curăţiei!” Deci, sculîndu-se, s-a dus mai departe în pustie pentru liniştea sa şi, făcîndu-şi o chilie mică, locuia singur într-însa, sîrguindu-se în tot chipul să păzească tăcerea. Pentru aceasta, totdeauna se dădea de o parte de la tot felul de vorbe, înălţîndu-şi mintea sa la cele cereşti. Adică, cu trupul era pe pămînt, iar cu duhul se împărtăşea cu puterile cele de sus, venind la biserică numai Duminicile şi în zilele de praznic, de unde, după săvîrşirea slujbei bisericeşti, îndată se întorcea în linişte la chilia sa cea pustnicească. El nu vorbea cu nimeni nimic, decît numai cînd îl întreba cineva de vreun lucru de trebuinţă, atunci răspundea cu cuvinte scurte şi alerga la liniştea sa. Viaţa lui era de minune tuturor părinţilor celor din schit.

Odată l-a întrebat părintele Marcu, zicînd: „Părinte, pentru ce fugi de noi?” Arsenie i-a răspuns: „Dumnezeu ştie cît vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu şi cu Dumnezeu şi cu oamenii; căci puterile cele de sus mii de mii şi întuneric de întuneric se află în ceruri şi toţi cu o voie şi cu un gînd slăvesc pe Dumnezeu; iar voile omeneşti sînt multe pe pămînt şi gîndurile de multe feluri; pentru că fiecare îşi are voia şi gîndul său; deci, nu pot să las pe Dumnezeu şi să vieţuiesc cu oamenii!” Astfel, fericitul Arsenie, unindu-se cu Dumnezeu, se depărta de oameni şi dorea ca să nu fie văzut şi ştiut de nimeni. Dar făclia nu putea să stea mult ascunsă sub obroc; căci, străbătînd pretutindeni vestea despre viaţa lui cea îmbunătăţită, s-a făcut înştiinţare şi în Constantinopol despre el.

După moartea dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, împărăţind Arcadie, fiul lui, a luat înştiinţare despre Cuviosul Arsenie, unde este şi cum vieţuieşte; deci, i-a scris, cerîndu-şi iertare cu smerenie pentru păcatul său cel din tinereţe; stăruind de el ca să se roage lui Dumnezeu pentru el şi pentru fratele său, Onorie, care luase împărăţia Apusului, să le îndrepteze Domnul bine împărăţiile lor, dăruindu-i încă tot birul împărătesc, care se lua din Egipt, pentru ca el să-l împartă, precum va voi, bisericilor şi mănăstirilor şi tuturor celor ce au trebuinţă. Dar, Cuviosul Arsenie n-a voit să-i scrie, ci prin cuvinte a răspuns trimisului, zicîndu-i: „Spune celor ce te-au trimis, că aşa grăieşte smeritul Arsenie: Dumnezeu să vă ierte pe voi, fiilor, şi împărăţiile voastre să le îndrepteze după bunăvoia Sa şi pe voi să vă povăţuiască ca să faceţi voia Lui. Iar ceea ce aţi scris pentru bir, de aceasta nu are trebuinţă Arsenie, pentru că el este mort pentru lume şi să nu-l socotească nimeni că este între cei vii”. Cu un răspuns ca acesta Cuviosul a eliberat pe trimisul împăratului, iar el se sălăşluia în pustie, în chilia sa deosebită, trăind în tăcere şi vorbind cu Dumnezeu neîncetat prin rugăciune; iar, uneori, povăţuia pe alţii la viaţa cea liniştită.

Mergînd el într-un loc, care avea o mulţime de trestie, a aflat acolo pe nişte fraţi şezînd; iar trestia, clătinîndu-se de vînt, făcea zgomot mare. Şi a întrebat pe fraţi, zicînd: „De unde vine acest zgomot?” Aceia i-au răspuns: „Trestia sună de vînt, părinte”. Cuviosul le-a zis: „Apoi pentru ce şedeţi voi aici, ascultînd zgomotul trestiilor? Dacă cineva iubeşte cu adevărat tăcerea, apoi nu poate suferi nici glasul cel de pasăre; căci şi din acela se tulbură pacea inimii, cu atît mai mult de un zgomot ca acesta de trestie.

Într-una din zile a venit la dînsul pentru cercetare Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, împreună cu oarecare boieri, şi voiau să audă de la el cuvînt de folos. Iar stareţul, tăcînd puţin, a zis către dînşii: „De vă voi spune un cuvînt pe care îl veţi auzi, apoi voi veţi face ceea ce voi zice eu?” Ei s-au făgăduit ca să facă aceea ce le va porunci. Şi le-a zis stareţul: „Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu veniţi”. Minunîndu-se de cuvîntul lui, s-au folosit şi s-au dus.

Arhiepiscopul a voit iarăşi să vadă pe Cuviosul Arsenie şi a trimis la el, întrebîndu-l dacă îi va deschide lui chilia cînd va veni?” Iar stareţul a răspuns prin trimis: „De vei veni, îţi voi deschide; iar de-ţi voi deschide ţie, apoi voi deschide tuturor. De aceea nu voi mai şedea aici”. Auzind arhiepiscopul, nu s-a dus, temîndu-se să nu plece stareţul din hotarele lor aiurea.

Un frate oarecare străin a mers la chilia Cuviosului Arsenie şi a bătut în uşă, vrînd să-l vadă. Iar stareţul, socotind că a venit ascultătorul cel ce îl slujea, i-a deschis uşa îndată; dar, văzînd pe fratele cel străin, a căzut cu faţa la pămînt, ca să nu-l vadă pe cel ce a venit. Fratele se ruga de stareţ ca să se scoale de la pămînt, iar el nicidecum nu voia, ci răspundea: „Nu mă voi scula, pînă ce nu te vei duce de aici”. Rugîndu-l fratele mult şi neluîndu-i în seamă rugăciunea, a plecat.

Un alt frate de departe, mergînd la schitul cuviosului, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie. Pentru aceasta ruga pe cei bisericeşti ca să-l ducă la el, zicînd: „Voiesc să vorbesc cu părintele Arsenie”. Aceia i-au zis: „Odihneşte-te, frate, pînă în ziua Duminicii, cînd va veni la biserică şi-l vei vedea”. Iar fratele le-a răspuns: „Nu voi mînca, nici nu voi bea, pînă ce nu-l voi vedea”. Atunci ei l-au trimis cu un frate, ca să-l ducă la chilia stareţului.

Chilia lui Arsenie era departe de biserică ca la 50 de stadii în pustie. Şi, mergînd la el, a bătut în uşă; iar stareţul, deschizîndu-le, i-a primit în chilie, dar şedea, tăcînd şi căutînd în jos. Au stat şi ei tăcuţi şi nici unul dintr-înşii n-a grăit vreun cuvînt. Deci, şezînd ei astfel, a zis fratele cel bisericesc: „Eu mă voi duce înapoi, pentru că am acolo un lucru bisericesc”. Şi, sculîndu-se, voia să se ducă. Fratele cel străin, neavînd îndrăzneală către stareţ şi ruşinîndu-se a rămîne, a zis către fratele cel bisericesc: „Voi merge şi eu cu tine”. Şi, sculîndu-se, s-a închinat stareţului şi a plecat, neauzind nici un cuvînt de la dînsul. După aceea l-a rugat pe fratele cel bisericesc să-l ducă la părintele Moise, care dintre tîlhari s-a întors la pocăinţa monahicească, şi l-a dus.

Fericitul Moise i-a primit bucurîndu-se, arătîndu-le multă dragoste; iar după ce i-a odihnit, i-a eliberat. Atunci fratele cel bisericesc a zis către celălalt: „Iată, am văzut pe amîndoi: pe părintele Arsenie şi pe părintele Moise. Deci, care ţi se pare mai bun?” Zis-a fratele cel străin: „Cel ce ne-a primit cu dragoste, acela este mai bun”. Auzind aceasta un oarecare din părinţi, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, arată-mi lucrul acesta, cum unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar altul primeşte pe toţi pentru numele Tău? Deci, care dintre ei este mai desăvîrşit şi este vrednic de mai mari daruri ale Tale?” După aceasta, a văzut părintele acela în vedenie două corăbii mari înotînd pe un rîu, într-una era Cuviosul Arsenie şi duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă linişte; iar în cealaltă corabie era Cuviosul Moise şi îngerii lui Dumnezeu erau cu dînsul, care îi îndreptau corabia şi faguri de miere puneau în gura lui Moise.

Această vedenie a spus-o părintele acela la toţi părinţii iscusiţi şi, socotind, a zis că mai desăvîrşit este Arsenie, cel ce tace, decît Moise, cel ce primeşte pe străini, pentru că Arsenie petrece cu Însuşi Dumnezeu, iar cu Moise petrec îngerii lui Dumnezeu. Aşa Cuviosul Arsenie, înstrăinîndu-se de vederea şi de vorbirea omenească, cu mult mai mult se ferea de vederea şi de vorbirea femeiască, precum ne va arăta cuvîntul ce urmează.

O jupîneasă oarecare, bogată, dreptcredincioasă, înţeleaptă, temătoare de Dumnezeu şi cu viaţa cuviincioasă, auzind de Cuviosul Arsenie, a mers de la Roma în Alexandria, vrînd să vadă pe sfîntul bătrîn. Acolo a primit-o cu mare cinste arhiepiscopul Teofil, ca pe una ce era din casa celor dintîi senatori. Jupîneasa aceea a rugat pe arhiepiscop să înduplece pe stareţ să o primească cu dragoste ca pe o străină şi să o învrednicească binecuvîntării, deoarece se ostenise atît de multă cale pentru el. Deci, arhiepiscopul se sîrguia în tot chipul, să-i mijlocească ei acel lucru la stareţ, dar n-a putut nicidecum, pentru că se lepăda a o vedea, dar nici nu voia să audă de femeie.

Jupîneasa, luînd cunoştinţă de aceea, a poruncit să-i pună şaua pe calul său, zicînd: „Cred Dumnezeului meu că voi vedea pe Arsenie, pentru că n-am venit să văd om, fiindcă şi în cetatea noastră sînt mulţi oameni, dar vreau să văd prooroc. Şi de aceea am suferit atîtea osteneli pe mare”. Deci, s-a dus în pustia aceea. Cînd s-a apropiat jupîneasa de chilia cuviosului s-a întîmplat, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de era stareţul afară din chilie; iar ea, mergînd fără de veste, a căzut la picioarele lui. El cu mîhnire a ridicat-o şi, căutînd spre dînsa cu mînie, i-a zis: „Dacă ai voit să vezi faţa mea, vezi-o dar”. Iar ea de ruşine n-a putut să caute cu ochii spre faţa lui. Deci, stareţul a zis către dînsa: „Dacă ai auzit de faptele mele bune, acelea îţi erau de trebuinţă să le socoteşti şi să le urmezi. Dar de ce trebuinţă îţi era a vedea faţa mea? Şi cum ai îndrăznit să vii atîta cale depărtată? Nu ştii oare că eşti femeie şi nu ţi se cade să ieşi afară din casă? Pentru aceea ai venit aici ca, după ce te vei întoarce la Roma, să începi a te lăuda către celelalte femei, zicînd: „Am văzut pe Arsenie, şi astfel vei face mare cale femeilor, care vor vrea să vină la mine?”

Ea a răspuns: „Dacă Domnul îmi va da mie să mă întorc, nu voi lăsa pe nimeni să vină aici, să te supere pe sfinţia ta; iar eu mă rog ca tu să te rogi lui Dumnezeu pentru mine acum şi întotdeauna, să mă pomeneşti în sfintele tale rugăciuni”. Răspuns-a stareţul: „Mă rog lui Dumnezeu ca să-ţi şteargă pomenirea ta de la inima mea”. Auzind ea acestea, a plecat tulburată şi, mergînd în cetatea Alexandria, s-a îmbolnăvit de necaz. Arhiepiscopul, înştiinţîndu-se că s-a îmbolnăvit jupîneasa, a mers la dînsa pentru a o cerceta şi a o întreba de pricina bolii. Iar ea i-a zis: „Mai bine mi-ar fi fost mie de n-aş fi venit aici, pentru că am rugat pe stareţul Arsenie să mă pomenească în rugăciunile sale, iar el mi-a zis: „Mă voi ruga lui Dumnezeu ca să-ţi şteargă pomenirea ta de la inima mea! Şi iată eu pentru aceea mor de necaz”. Arhiepiscopul a grăit către dînsa: „Nu te mîhni de aceasta, o, fiică, că nu fără de pricină a zis aceasta sfîntul stareţ, pentru că tu eşti femeie, iar prin femei diavolul face multe ispite sfinţilor bărbaţi. Deci, stareţul a zis acele cuvinte, cu dinadinsul păzindu-se de ispitele vrăjmaşilor; iar pentru sufletul tău se roagă şi se va ruga totdeauna”. Deci, jupîneasa, mîngîindu-se cu acele cuvinte, s-a însănătoşit şi s-a dus cu bucurie întru ale sale.

Cuviosul Arsenie petrecînd în liniştea sa, cu tot gîndul se adîncea în rugăciuni către Dumnezeu şi se aprindea cu dragoste de serafim către El, încît cu totul era încălzit de fierbinţeala gîndirii de Dumnezeu. Odinioară un frate de la schit, mergînd la chilia lui pentru o trebuinţă oarecare, s-a uitat pe o fereastră şi a văzut pe stareţul, stînd la rugăciune cu totul învăpăiat ca focul, şi s-a spăimîntat. Şi era vrednic fratele de vedenia aceea căci, stînd puţin, a bătut în uşă şi, ieşind stareţul şi văzînd pe fratele înspăimîntat, l-a întrebat: „De mult stai aici? N-ai văzut ceva?” Iar fratele a zis: „N-am văzut nimic”. Iar el, vorbind cu dînsul pentru ce îi era trebuinţă, l-a eliberat.

Se mai spune de acest cuvios şi aceasta. Pe cînd era el în palatul împărătesc, nimeni din boieri nu purta mai bune haine decît el; iar după ce s-a lepădat de lume, nimeni din monahi nu purta haine mai proaste decît dînsul. Însă a păstrat încă oarecare puţină rămăşiţă din obiceiul cel lumesc; pentru că uneori punea picior peste picior cînd şedea şi-l vedeau astfel fraţii, dar nu îndrăzneau să-l îndrepteze pe el, de vreme ce era foarte cinstit de toţi. Deci, unul dintre dînşii, părintele Pimen, a zis către ceilalţi: „Să mergem la părintele Arsenie şi eu voi şedea înaintea lui astfel, după cum s-a obişnuit el a şedea; iar voi să mă certaţi pe mine, ca şi cum nu aş şedea bine, că atunci eu voi începe a-mi cere iertare şi stareţul se va îndrepta din aceea”. Deci, au mers şi a făcut aşa. Iar Cuviosul Arsenie, cunoscînd că nu se cade ca să şadă monahul astfel, de atunci s-a îndreptat.

El era atît de smerit, încît căuta învăţătură de folos şi de la cei simpli; pentru că, odată, vorbind cu un bătrîn egiptean, cerea să-l povăţuiască pe el, cum ar fi putut să gonească de la sine gîndurile cele neplăcute lui Dumnezeu. Văzînd aceea alt frate, i-a zis lui mai pe urmă: „Pentru ce, părinte, fiind atît de iscusit în Scriptură, ştiind bine limba grecească şi latinească, întrebi pe un om simplu pentru îndreptarea gîndurilor tale?” Răspuns-a Cuviosul: „Învăţătura cea grecească şi cea latinească o ştiu, iar alfabetul, pe care acel simplu îl ştie, încă nu am putut a-l învăţa!” Aceasta o zicea sfîntul, adeverind că smerenia este începătură a tuturor faptelor bune, precum şi alfabetul este începătura cărţilor. Şi, chiar dacă ar şti cineva toată înţelepciunea lumească, dar de nu va avea smerită cugetare adevărată, acela nu va putea să afle mîntuitoarea cale către Dumnezeu.

Cuviosul mai avea pe lîngă smerenia sa şi umilinţă mare, pentru că în toată vremea vieţii sale, şezînd şi lucrînd lucrul mîini-lor, ţinea un şervet în sîn, cu care ştergea lacrimile cele ce curgeau din ochii lui, fiindcă plîngea întotdeauna. El petrecea lucrînd toată ziua şi rugîndu-se toată noaptea. Puţin somn primea cîteodată. Iar cînd avea nevoie să doarmă, zicea către somn: „Vino aici, robule cel rău, dar să nu zăboveşti la mine! Astfel şezînd, dormita puţin, apoi degrabă scuturînd somnul de la ochi, se scula, se ruga şi zicea către ucenici: „Monahului îi este destul să doarmă un ceas!” Iar cînd venea ziua Duminicii, se scula din seara sîmbetei la rugăciune şi, întinzîndu-şi mîinile în sus, lăsa soarele după sine, şi astfel şedea pînă ce soarele răsărea în faţa lui.

Cuviosul se îndeletnicea cu împletirea de coşniţe şi de funii din frunze de finic. El nu schimba apa în care îşi muia frunza cea de finic pînă la anul, fără numai turna cîte puţină. Şi îi ziceau lui unii din fraţi: „Pentru ce, părinte, nu schimbi apa finicului, oare nu simţi că miroare greu în chilia ta?” Iar sfîntul le răspundea lor: „În locul tămîiei şi a mirurilor celor binemirositoare, pe care în lume bine le-am mirosit, acum se cade să miros putoarea aceasta, ca în ziua înfricoşatei judecăţi, să mă izbăvească Domnul de putoarea cea nesuferită a iadului”.

Pe acest părinte de multe ori îl supărau diavolii, aducîndu-i oarecare ispitiri. Deci, odată, fratele care îi slujea, apropiindu-se de chilie, a auzit pe bătrînul, strigînd către Dumnezeu: „Nu mă lăsa pe mine, Doamne, că nici un bine n-am făcut înaintea Ta! Ci dă-mi mie după darul Tău, ca măcar de acum să pun început bun!”

S-a întîmplat odată că Cuviosul Arsenie s-a îmbolnăvit. Şi, mergînd clericii, l-au luat şi l-au adus aproape de biserică, în bolniţă, ca să-i slujească lui. Şi l-au aşezat pe un pat cu aşternut, punînd sub capul lui o pernă moale. Deci, a mers la dînsul un frate ca să-l cerceteze şi, văzînd pe cuviosul culcat pe pat cu aşternut şi pernă moale sub cap, s-a smintit, zicînd: „Oare acesta este părintele Arsenie? Şi oare pe acest fel de pat moale se culcă?” Şi, înţelegînd aceasta preotul bisericii, a luat deosebi pe fratele acela şi l-a întrebat pe el, zicînd: „Frate, cînd ai fost în lume, ce rînduială aveai? Şi ce fel ţi-a fost viaţa ta?” Iar el a zis: „Am fost păstor de dobitoace şi mi-am petrecut zilele mele în multe osteneli şi griji”.

Iarăşi l-a întrebat pe el preotul: „Dar acum cum petreci în chilia ta?” Iar el a zis: „Vieţuiesc întru odihnă, avînd cele de trebuinţă şi trăind fără de grijă”. Zis-a lui preotul: „Acesta pe care îl vezi – părintele Arsenie -, cînd era în lume, a fost tată al împăraţilor şi îi stăteau lui înainte o mie de slugi. Era îmbrăcat în haine luminoase, cu brîie de aur şi cu gherdane era încins; aşternutul lui era de mult preţ şi bogăţie la dînsul era fără de număr. Iar tu ai fost unul dintre cei săraci, păscînd dobitoacele, şi n-ai avut o odihnă ca aceasta în lume, precum ai acum în călugărie. Deci, tu acum te odihneşti după ostenelile cele din lume, iar părintele Arsenie se osteneşte după odihna şi îndestularea cea luminoasă şi pătimeşte în sărăcie!” Deci, fratele acela umilindu-se, s-a închinat preotului, cerîndu-şi iertare şi zicînd: „Cu adevărat, părinte, aşa este. Eu am venit de la osteneli la odihnă, iar părintele Arsenie a venit de la odihnă la osteneli!” Şi, folosindu-se fratele acela, s-a dus.

Într-o vreme a venit năvălirea barbarilor asupra părţii aceleia, şi fugeau părinţii prin cetăţi şi prin locuri ascunse, lăsînd schitul. Iar cuviosul n-a voit să iasă din pustie la cetăţi, zicînd: „Dacă Dumnezeu nu mă va păzi pe mine, apoi pentru ce vieţuiesc pe pămînt?” Şi au pustiit barbarii schitul, iar pe Cuviosul Arsenie nici unul din barbari nu l-au putut afla într-acea pustie, pentru că Dumnezeu acoperea pe robul Său. Apoi, gîndind în sine să nu fie lăudat de ceilalţi părinţi, că va creşte întru dînsul oarecare slavă deşartă, a apucat calea aceea pe care au fugit şi ceilalţi părinţi. El plîngea pentru pustiirea schitului, zicînd: „Lumea a pierdut Roma, iar monahii au pierit schitul”. După plecarea barbarilor, iarăşi s-au întors părinţii la locurile lor şi, înnoind pe cele risipite, vieţuiau ca mai înainte. Asemenea s-a întors în chilie şi Cuviosul Arsenie.

Cuviosului Arsenie i s-a adus din Roma o diată a unui oare-care boier, rudenia lui, care, murind, i-a lăsat multe bogăţii şi averi ca să le împartă precum va voi. Stareţul, luînd acea diată voia să o rupă; dar trimisul a căzut la picioarele lui, zicînd: „Rogu-te pe tine, părinte, să nu rupi diata, ca să nu fie căutată la mine de cei ce m-au trimis”. Atunci cuviosul i-a dat lui diata întreagă, zicînd: „Eu mai înainte decît acela am murit, şi cum el a murit de curînd, mă face pe mine cu diata aceasta moştenitor al averilor sale, fiind eu mort”. Şi a întors înapoi pe trimisul acela cu diata.

Cuviosul nu locuia totdeauna în acelaşi loc; ci, uneori din pustia schitului se muta la alte locuri mai liniştite, fugind de cei ce veneau şi-l supărau. El petrecea la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon, în preajma cetăţii Memfis, asemenea şi în Canopul Alexandriei şi prin alte locuri pustii, şi iarăşi se întorcea la schit, dar nimeni nu putea să ajungă chipul vieţuirii lui.

Şezînd el în părţile cele de jos ale Egiptului şi, neputînd să sufere supărările celor ce veneau la dînsul şi-i tulburau liniştea, a voit să-şi lase chilia şi să se ducă aiurea. Deci, neluîndu-şi nimic, a ieşit, zicînd către cei doi ucenici ai săi, Alexandru şi Zoil: „Tu, Alexandre, să rămîi aici, iar tu, Zoil, să mergi cu mine la rîu şi să-mi cauţi o corabie, care merge la Alexandria şi pe urmă te vei întoarce la fratele tău, Alexandru”. Deci, ucenicii lui s-au tulburat de aceste cuvinte, însă nu îndrăzneau să întrebe pe stareţ pentru ce să desparte de dînşii? Şi a plecat stareţul în părţile Alexandriei, dar a căzut într-o boală mare, în care a zăcut multă vreme. Iar ucenicii lui, Alexandru şi Zoil, cei ce rămăseseră în chilie, se întrebau între ei, dacă n-a mîhnit cineva dintre dînşii pe cuviosul stareţ cu vreo neascultare. Şi, neaflînd între ei nici o pricină, se mîhneau de plecarea stareţului. După ce cuviosul s-a însănătoşit, a zis în sine: „Mă voi duce iarăşi la ucenicii mei”. Şi, sculîndu-se, s-a dus.

El fiind aproape de rîu şi mergînd oameni mireni pe acea cale, din întîmplare, o femeie arabă s-a atins de cojocul cuviosului; iar stareţul, mîhnindu-se, a certat-o căci, fiind femeie, a îndrăznit de s-a atins de haine călugăreşti. Şi i-a zis lui aceea: „Dacă eşti monah, apoi du-te în munte pustiu!” Stareţul, umilindu-se de cuvintele ei, grăia în sine, poftind adeseori cuvintele femeii aceleia: „Dacă eşti monah, Arsenie, du-te în munte şi sălăşluieşte-te în pustie”. Şi a mers la un loc ce se numea „piatră”, unde petreceau ucenicii lui; şi acolo l-au întîmpinat Alexandru şi Zoil, care, căzînd la picioarele lui, plîngeau. Şi a plîns şi stareţul, căzînd pe grumajii lor. Ucenicii au zis către stareţ: „Ducerea ta de la noi, părinte, multă mîhnire ne-a făcut nouă, pentru că ne ziceau părinţii: Nu s-ar fi dus de la chilia sa părintele Arsenie, dacă ucenicii nu l-ar fi mîhnit pe el prin a lor neascultare şi nesupunere”. Grăit-a stareţul către dînşii: „Şi eu am înţeles aceasta, fiilor, cum că părinţii astfel zic de voi, şi pentru aceasta m-am întors la voi, şi vor zice acum părinţii de mine: „Porumbelul cel ce a zburat din corabia lui Noe, neaflîndu-şi odihnă picioarelor sale, iarăşi în corabie la Noe s-a întors”. Şi s-au mîngîiat ucenicii şi au petrecut toţi împreună pînă la sfîrşitul vieţii cuviosului.

Cuviosul Arsenie, şezînd în chilia sa, i s-a descoperit lui de la Dumnezeu acestea: El a auzit un glas, zicînd către dînsul: „Ieşi din chilie, ca să-ţi arăt lucrurile omeneşti”. Ieşind stareţul, s-a făcut ca într-o uimire şi a văzut pe îngerul lui Dumnezeu, luîndu-l de mînă şi ducîndu-l la un loc şi i-a arătat lui un om arap, tăind lemne şi făcînd o sarcină mare; iar arapul se încerca să ia sarcina aceea pe spate şi s-o ducă, dar nu putea, fiindcă era grea. Deci el, în loc ca să ia lemne din sarcină şi să o facă mai uşoară, iarăşi tăia lemne şi adăuga la sarcină şi o făcea mai grea decît întîi. Şi iarăşi, încercînd s-o ridice şi neputînd, mai multe lemne punea şi îngreuna sarcina.

Îngerul Domnului, ducînd pe fericitul Arsenie de acolo, i-a arătat lui un alt om care, stînd la un puţ, scotea apă şi o turna într-un vas crăpat şi spart. Apa curgea afară din vasul crăpat şi spart. Apa curgea din vas şi se întorcea înapoi în puţ, iar cel ce o scotea, se ostenea în zadar. Iarăşi îngerul a arătat stareţului altă vedenie: Se vedea o biserică stînd deschisă şi doi bărbaţi călări pe cai, ducînd o bîrnă în curmeziş, amîndoi voiau să treacă prin uşile bisericii, dar nu puteau, fiindcă lemnul era de-a curmezişul; iar unul cu altul nu se învoia, ca să îndrepteze lemnul în lungimea drumului şi să meargă înainte pe uşă. Voind amîndoi deodată să intre, mergeau în curmeziş, pentru aceea au rămas afară de uşi, neputînd să intre în biserica cea deschisă.

Deci, stareţul a întrebat pe îngerul ce-l ducea pe el: „Ce este această vedenie?” Şi i-a tîlcuit lui îngerul astfel: „Aceşti oameni care au dus bîrna, cu chipul sînt bărbaţi îmbunătăţiţi, însă mîndri, nevoind să se smerească unul altuia. Pentru aceea nu intră întru împărăţia cerului, ci rămîn afară pentru mîndria lor, prin care ei toată fapta lor cea bună o pierd. Iar cel ce scotea apă şi o turna în vasul cel spart, înseamnă omul care are fapte bune, însă de păcate nu se părăseşte; pentru aceea în deşert se osteneşte, de vreme ce cu păcatele îşi pierde plata sa, pe care era să o cîştige de la Dumnezeu. Iar arapul care tăia lemne şi le adăuga la sarcină, cu chipul este un om, care în multe păcate petrece şi, în loc de pocăinţă, adaugă mai mari fărădelegi peste fărădelegile sale cele mai dinainte. Această vedenie o spunea Cuviosul Arsenie ucenicilor săi spre folos, ca şi cum era văzută de un alt stareţ, iar nu de el.

O altă înfricoşată descoperire, care se întîmplase altor părinţi pentru dumnezeieştile Taine ale lui Hristos, o spunea astfel: „A fost într-un schit un stareţ minunat cu viaţa şi slăvit între părinţi pentru faptele cele bune ale sale. Acela, din neştiinţa sa – pentru că era prea prost şi neiscusit în dumnezeiasca Scriptură – se smintea cu necredinţa pentru Preacuratele Taine, zicînd că pîinea pe care o primim din dumnezeiescul Altar şi paharul, cu care ne împărtăşim, nu este adevăratul Trup şi Sînge al lui Hristos, ci numai închipuire a Trupului şi a Sîngelui Lui. Auzind aceasta doi stareţi iscusiţi, ziceau între ei că nu cu răutate grăieşte stareţul acestea despre Sfintele Taine, ci din prostie şi din neştiinţă; şi se sîrguiau să-l îndrepteze pe el în aceea. Ei s-au dus la dînsul şi, vorbind şi altele pentru folosul sufletului, au început a zice şi aceasta: „Am auzit, părinte, un cuvînt necuviincios despre un frate, că ar fi zis că pîinea pe care o primim şi paharul pe care îl bem din Sfîntul Altar, nu este Trupul şi Sîngele lui Hristos, ci numai o închipuire”.

Iar stareţul a răspuns: „Eu sînt cel ce am zis aceasta”. Iar ei l-au rugat, zicînd: „Să nu crezi aşa, părinte, ci într-acest chip: Nouă ne-a dat Sfînta Biserică sobornicească a crede şi a mărturisi că pîinea este cu adevărat Trupul lui Hristos şi vinul în pahar este adevărat Sîngele Lui; iar nu închipuire a Trupului şi a Sîngelui”. Pentru aceea îi aduceau multe cuvinte din dumnezeiasca Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, dovedind necredinţa lui, dar în prostia sa zicea: „De nu mă voi încredinţa cu însuşi lucrul, nu voi crede”.

Bătrînii i-au zis: „Părinte, să ne rugăm dar lui Dumnezeu pentru aceasta. Noi toţi trei postim o săptămînă, ca să-ţi descopere ţie această Taină; şi credem că-ţi va descoperi, nevoind să-ţi pierzi ostenelile tale de mulţi ani”. Stareţul a primit cu bucurie cuvîntul acesta şi s-au închis fiecare în chilia sa, postind şi rugîndu-se toată săptămîna. Stareţul acela zicea în rugăciunea sa cea către Dumnezeu: „Doamne, Tu ştii că nu din răutate nu cred, dar cu mintea mea proastă nu pot înţelege şi pătrunde taina aceasta. Deci, arată-mi, după bunătatea Ta, singur adevărul, ca să nu mă rătăcesc cu credinţa”. Asemenea şi cei doi stareţi rugîndu-se, ziceau: „Doamne, arată fratelui nostru această taină a Ta, ca să nu rămînă în necredinţă şi să nu-şi piardă osteneala sa cea îmbunătăţită”. Dumnezeu a ascultat rugăciunea lor şi le-a descoperit această înfricoşată taină astfel: După ce s-a sfîrşit săptămîna postirii lor şi a rugăciunilor, sosind ziua Duminicii, au intrat toţi acei trei stareţi în biserică la dumnezeiasca Liturghie şi împreună au stat la un loc.

Acolo li s-au deschis ochii, cînd s-a pus pîinea pe Sfînta Masă şi au văzut un Prunc mic. Preotul, întinzînd mîna ca să frîngă pîinea, a văzut pe îngerul Domnului pogorîndu-se din cer, avînd în mîini un cuţit, şi, junghiind Pruncul, I-a turnat sîngele în pahar. Şi cînd preotul frîngea pîinea, îngerul sfărîma trupul în părticele; iar cînd fraţii au mers să se împărtăşească cu Sfintele Taine, a mers şi părintele care nu credea şi, luînd în mînă carne crudă şi sîngerată şi văzînd în pahar sînge, temîndu-se a strigat, zicînd: Cred, Doamne, că pîinea este Trupul Tău şi vinul este Sîngele Tău.

Şi îndată carnea s-a făcut pîine şi sîngele vin şi s-a împărtăşit cu multă frică şi cu umilinţă. Părinţii i-au zis: „Ştie Hristos Dumnezeu că neamul omenesc nu poate să mănînce carne crudă, nici să bea sînge; de aceea îşi dă Preacuratul Său Trup sub chipul pîinii şi Sîngele Său cel făcător de viaţă sub chipul vinului, ca să-l poată primi cei ce se împărtăşesc cu credinţă”. Pentru aceasta ei au dat laudă lui Hristos Dumnezeu, că n-a lăsat pe stareţul cel îmbu-nătăţit să piară cu necredinţa.

Un frate oarecare a întrebat pe părintele Arsenie pentru folosul sufletului; iar fericitul i-a zis: „Îngrijeşte-te în tot chipul ca, cele făcute în mintea ta, să fie plăcute lui Dumnezeu şi cu înlesnire vei birui păcatele cele dinafară”. Aceasta o zicea sfîntul, arătînd că toate patimile păcatelor se nasc din voinţa minţii şi din gîndurile cele spurcate ale ei, care, primindu-se în inimă, se ţin cu îndulcire. Iar cel ce-şi îndreptează mintea sa către Dumnezeu şi izgoneşte îndată gîndurile cele spurcate, îşi taie patimile şi biruieşte poftele păcatelor”.

Stareţul a mai zis: „De vom căuta pe Dumnezeu cu adevărat, El singur va veni la noi şi-L vom vedea; şi dacă Îl vom ţine pe El la noi prin viaţă curată, va petrece împreună cu noi”.

Alt stareţ a întrebat pe părintele Arsenie: „Părinte, mie îmi zic gîndurile: ce vei face, căci eşti bătrîn şi nu poţi să posteşti, nici să te osteneşti pentru bătrîneţe? Deci, du-te de cercetează bolnavii, pentru că acesta este semnul dragostei”. Iar cuviosul, înţelegînd că gîndul acesta este din meşteşugire diavolească, a zis acelui stareţ: „Mănîncă, bea, dormi, nu lucra, decît numai să nu ieşi din chilia ta”. Acestea le zicea, pentru că sfîntul ştia că monahul, ieşind din chilie şi apropiindu-se de locaşurile mireneşti, îl încurcă vrăjmaşul cu multe curse, spre sminteală şi cădere. Deci, nu se cuvine aceluia ce a murit pentru lume, să iasă afară din chilia şi din mănăstirea sa, fără de pricină, precum cel mort nu iese afară din mormîntul său. Iar monahul care umblă afară din mănăstire, după voia sa, este cu adevărat mort, pentru că a murit cu sufletul.

Sfîntul iarăşi zicea: „Sînt mulţi care se sîrguiesc a-şi păzi curăţia trupească, de aceea îşi omoară trupul lor cu postiri, cu privegheri şi cu multe osteneli. Dar sînt puţini cei ce-şi păzesc sufletul de spurcăciunea păcatului slavei deşarte, de iubirea de cinste, de iubirea de argint, de zavistie, de ura de fraţi, de mînie, de pomenirea de rău, de osîndire şi de mîndrie. Unii ca aceştia, pe afară sînt curaţi cu trupul, iar cu sufletul sînt foarte spurcaţi. Ei sînt asemenea ca mormintele cele văruite, care pe dinăuntru sînt pline cu oase împuţite. Fericiţi sînt cei ce se sîrguiesc, ca atît trupul cît şi sufletul să le fie curate de toată spurcăciunea; pentru că cei curaţi cu inima, iar nu numai cu trupul, sînt fericiţi, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Un frate a zis cuviosului: „Părinte sfinte, am învăţat cuvinte din cărţi şi din psalmi şi mă sîrguiesc să le citesc cu osîrdie. Dar, citindu-le pe acelea, nu am umilinţă, fiindcă nu înţeleg puterea dumnezeieştii Scripturi, şi din această cauză mă scîrbesc foarte”. Răspuns-a lui fericitul: „Fiule, se cade ca neîncetat să te deprinzi la citirea cuvintelor Domnului, măcar de n-ai umilinţă şi nu le înţelegi puterea. Pentru că am auzit ceea ce zice părintele Pimen şi ceilalţi Sfinţi Părinţi, că descîntătorii cei ce s-au obişnuit a descînta şerpii, ei nu înţeleg acele cuvinte pe care le grăiesc; iar şerpii, auzind puterea cuvintelor, le cunosc cu sfinţenie şi se îmblînzesc, dîndu-se în mîinile lor. Aşa facem şi noi. Măcar că nu înţelegem puterea cuvintelor dumnezeieştii Scripturi, însă, cînd le avem neîncetat în gurile noastre, auzindu-le diavolii se înfricoşează şi fug de la noi, nesuferind cuvintele Sfîntului Duh, care le-a grăit prin robii Săi, prooroci şi apostoli”.

Apropiindu-se vremea mutării lui la Dumnezeu, a zis uceni-cilor săi: „Să nu faceţi pentru mine acea pomenire, adică să puneţi masă şi să chemaţi fraţii la mîncare şi la băutură. Numai de aceasta să vă îngrijiţi, ca să se săvîrşească aducerea dumnezeieştilor jertfe, pentru păcătosul meu suflet”. Auzind acestea, ucenicii s-au tulburat şi au început a plînge. Iar el le-a zis: „Nu plîngeţi, fiilor, că încă n-a venit ceasul sfîrşitului meu, însă este aproape”. Deci, l-au întrebat ucenicii: „Părinte, cum te vom îngropa?” Iar el le-a zis: „Nu ştiţi oare, să mă legaţi de picioare cu o funie şi să mă aruncaţi în munte?”

După ce i s-a apropiat moartea, a început a se teme şi a plînge. Şi, văzîndu-l ucenicii plîngînd, l-au întrebat: „Oare şi tu te temi de moarte, părinte?” El a răspuns către dînşii: „Frica aceasta cu adevărat a fost în mine în toate zilele călugăriei mele, din ziua în care am luat asupra mea acest chip”. Şi a adormit Cuviosul părinte Arsenie, somnul cinstitei morţi, dîndu-şi sfîntul său suflet în mîinile Domnului, Căruia I-a slujit cu osîrdie. Auzind părintele Pimen, că s-a mutat părintele Arsenie, a lăcrimat şi a zis: „Fericit eşti, părinte Arsenie, că ai plîns în toate zilele vieţii tale! Pentru aceasta în veci te vei veseli; căci cel ce nu plînge aici de voie, va plînge acolo în munci fără de voie, dar fără nici un folos!”

Se povesteşte de Cuviosul Arsenie şi aceasta: că acesta era cuvîntul lui adeseori, zicînd către sine: „Arsenie, la ce ai venit aici? N-ai venit la odihnă, ci la osteneli; nu la lenevire, ci la nevoinţă. Deci, nevoieşte-te, osteneşte-te şi nu te lenevi”. Încă şi aceasta o spunea sfîntul: „De multe ori m-am căit de cuvîntul pe care îl grăiam, iar de tăcere, niciodată!”

Părintele Daniil povestea despre dînsul: „Niciodată nu voia să grăiască vreo întrebare din carte, măcar deşi putea, fiindcă ştia bine dumnezeiasca Scriptură; însă, tăcea, ca să nu se arate înţelept în cărţi. Nici nu scria vreo scrisoare la cineva, socotindu-se că este prost pentru Hristos şi neştiutor. Nici de slujba altarului nu se atingea, măcar că era sfinţit pentru aceasta, ci cu monahii cei nesfinţiţi se apropia la dumnezeieştile Taine; şi aceasta o făcea din smerenia sa cea mare. Iar cînd mergea în biserică la soborniceasca cîntare, se ducea după un stîlp, ca nici el să nu vadă pe cineva la faţă, dar nici faţa lui nimeni”.

Vederea lui era îngerească, ca şi a lui Iacov cel din Legea Veche; cu totul era cărunt, curat la trup şi uscat din înfrînarea cea mare şi barba mare pînă la brîu; iar perii de la ochi îi căzuseră din cauza plînsului din toate zilele; era înalt la stat şi gîrbov la bătrîneţe. El a avut un sfîrşit fericit, vieţuind în călugăreştile osteneli cincizeci de ani; cu postul şi cu rugăciunile plăcînd lui Dumnezeu. În schit a petrecut patruzeci de ani, zece ani la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon, în spatele cetăţii Memfis, iar trei ani a vieţuit în Canopolul Alexandriei. Întorcîndu-se iarăşi în Troghin a petrecut doi ani şi a adormit acolo întru Domnul, avînd vîrsta de o sută de ani şi mai bine. El a fost bărbat bun, plin de Duhul Sfînt şi de credinţă. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne învrednicim şi noi a cîştiga iertare de păcate şi viaţa veşnică de la Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

https://paginiortodoxe.tripod.com/