Viaţa de creştin ortodox în America

\r\n

Credinţa, nădejde, dragoste… Aşa s-ar caracteriza, pe scurt, familia Dianei din America, o familie care a înţeles că, oriunde te-ai afla, dacă Îl cauţi din tot sufletul pe Hristos, Îl găseşti; a înţeles că numai dacă Îl pui pe Hristos pe primul loc în inima ta poţi avea totul, poţi avea acea fericire şi mulţumire sufletească despre care ne vorbesc Părinţii cu viaţă sfântă.

\r\n

\r\n

În povestea despre felul cum îşi creşte cei patru copii împreună cu soţul ei, Cristian, impresionează atât minunile pe care le-a trăit şi felul în care Domnul i-a purtat de grijă, cât şi vieţile oamenilor pe care i-a întâlnit, unele demne de a fi puse într-un „pateric” al mirenilor…

\r\n

 – Diana, foarte mulţi dintre noi avem impresia că America este echivalentul unei vieţi uşoare şi consumiste – şi totuşi există creştini ortodocşi şi aici care-şi trăiesc puternic credinţa, fără compromisuri. Cum ai caracteriza Ortodoxia din America?

\r\n

– E greu să faci o judecată generală… şi a vorbi despre americani în sine, ca şi categorie, este o greşeală, pentru că fiecare individ e creat de Dumnezeu cu darurile şi binecuvântările lui. Noi, de când ne-am mutat în America, am simţit în fiecare loc în care am mers bincuvântarea lui Dumnezeu şi am întâlnit oameni cu o credinţă vie – nu numai români! Aici, în America, Ortodoxia nu are graniţe: ruşi, români, greci, americani suntem toţi ortodocşi, suntem toţi fraţi, trăim întru Hristos. Am întâlnit familii minunate de americani convertiţi, care trăiesc cu foarte mare jertfă, îşi cresc copiii ca în primele secole – eu aşa ceva nu am văzut în România, deşi, e drept, ne-am mutat de foarte mulţi ani, acum cincisprezece ani. Sunt sigură că există şi în România, însă nu le cunosc eu. Aici, în America, am întâlnit astfel de familii. Una la care mă gândesc este o familie ca o mănăstire, în casa lor se simte harul Duhului Sfânt mai mult decât într-o mănăstire. Părintele nostru duhovnic ne-a mărturisit că şi el a simţit un asemenea har într-o familie cu zece copii, crescuţi exclusiv pentru mântuire.

\r\n

Aşa că e greu să judeci: oamenii care-L caută pe Dumnezeu cu adevărat se găsesc atât în România, cât şi în America. Cu siguranţă, aici sunt mult mai puţini, dar cei care sunt şi cu adevărat Îl caută pe Dumnezeu ajung la grade de trăire duhovnicească foarte înaltă.

\r\n

– Poţi să ne spui mai multe despre această familie cu zece copii? Cum au ajuns să-L cunoască pe Hristos?

\r\n

– Sunt mai multe familii la care mă gândesc. Una dintre ele, care are şapte copii – sunt americani convertiţi. Deja doi dintre copii au intrat în mănăstire: o fată este măicuţă la Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii” din Dunlap, iar sora ei mai mică a intrat şi ea soră în mănăstire. Băieţii sunt ca nişte trestii, se vede că duc o viaţă de rugăciune şi de post aspru. Mama este exact ca şi copiii, nu este nici o diferenţă între ea şi o măicuţă. Îi creşte cu produsele pe care le cultivă şi animalele pe care le cresc ei în curtea casei, îi învaţă să iubească munca și, mai mult, să se susţină din munca lor. Bineînţeles că folosesc şi mijloacele tehnice ale zilei de azi – deşi nu ştiu dacă au televizor –, deci nu trăiesc ca în secolul al 17-lea, însă muncesc în familie, se ajută unii pe alţii, au grijă de fraţii mai mici, sunt foarte responsabili, și se vede că în această familie este un duh deosebit.

\r\n

Iar cealaltă familie – despre care am zis că în casa lor se simte harul mai mult decât la Mănăstirea Sfântului Antonie din Arizona, unde este locul cel mai puternic duhovnicește din America – sunt o familie de greci cu zece copii. Mămica este atât de tânără, încât nici nu-ţi dai seama dacă sunt copiii sau mămica! Despre ei nu ştiu să spun prea multe, dar am auzit că într-adevăr au renunţat la tot şi s-au mutat în Arizona, unde este un loc arid, nu creşte nimic, nu plouă… E greu să trăieşti acolo, în deşert, dar ei au lăsat totul şi s-au dat în grija Domnului, trăind pe lângă mănăstire cu rugăciune, în rugăciune şi cu nădejdea mântuirii. Pentru ei nu mai contează nimic altceva decât mântuirea.

\r\n

„Ce înseamnă Ortodoxia, de fapt?…”

\r\n

– Care sunt bucuriile Americii? Dar pericolele ei cele mai mari?

\r\n

– Bucuriile? E greu de zis… Pentru românii care sunt plecaţi există dorul de ţară, deci orice bucurie pe care ai avea-o este umbrită de dorul de ţară. Ce căutăm noi aici, românii, cred că nici unul nu ştie la început. Aşa rânduieşte Dumnezeu pentru fiecare, şi bucuriile sunt amestecate cu tristeţi. Cât despre pericole, sunt aceleaşi care sunt şi în România dacă ajungi să consumi cultura zilelor noastre, dacă televizorul ajunge centrul vieţii de familie – exact aceleaşi pericole sunt aici ca şi în România.

\r\n

Aici, într-un fel, pe noi ne-a ajutat depărtarea de ţară să realizăm ce înseamnă Ortodoxia poate un pic mai bine decât în România, unde o luam, aşa, ca pe ceva „de-a gata”. Am fost crescuţi ca ortodocşi, în tradiţia ortodoxă, era „normal” să fim ortodocşi, însă nu cunoşteam Ortodoxia. Am început să o cunoaştem abia când am ajuns aici, fiind departe de ţară şi punându-ne problema: „De ce suntem noi ortodocşi? Ce înseamnă Ortodoxia, de fapt?”. Aş putea spune că noi am devenit ortodocşi aici, în America. Ştiu că sună ciudat. E adevărat că ne-am şi maturizat aici. Când ne-am mutat eram tineri şi nu cunoşteam prea multe. Era credinţa în care ne-am născut, normal, şi pe care o practicam, dar fără să ştim nimic despre profunzimea ei.

\r\n

– Şi ce înseamnă acum pentru voi Ortodoxia?

\r\n

– E greu de spus… În România percepeam credinţa ca pe ceva ce ne-a fost transmis de la bunici, mergeam din când în când la biserică, ne duceau bunicii să ne spovedim, să ne împărtăşim, însă nu cunoşteam… Aici, şi cu ajutorul mamei mele, am început să citim mai mult şi am înţeles că nu este suficient să spui că eşti ortodox, ci trebuie să trăieşti credinţa. Post, rugăciune… În fiecare moment al vieţii să te gândeşti la mântuire – asta înseamnă Ortodoxia.

\r\n

– Să ai „o stare de prezenţă continuă”, cum spunea Părintele Arsenie Papacioc…

\r\n

– Da! Şi să nu judeci, să fii smerit, să nu fii mândru… Aici, fiind şi amestecaţi cu tot felul de alte culturi, începi să realizezi cât de frumoasă e credinţa noastră, cât de vie! Mă uit la ceilalţi din jur, fără să-i judec, pentru că nu trebuie să-i judecăm: mulţi dintre ei nu ştiu ce înseamnă creştinismul, şi nu ştiu ce înseamnă creştinismul ortodox. Mulţi sunt sectari aici, mulţi sunt hinduşi, musulmani, dar chiar şi printre ei sunt oameni cu multă dragoste; şi ei, dacă ar şti, dacă ar înţelege credinţa ortodoxă, sunt sigură că mulţi s-ar putea întoarce cu tot sufletul la Hristos.

\r\n

– Care sunt locurile duhovniceşti care te impresionează cel mai mult în America şi de care te-ai folosit cel mai mult?

\r\n

– A binecuvântat Dumnezeu și pământul acesta american cu câteva locuri deosebite. În primul rând, centrul Ortodoxiei, universal recunoscut de ruşi, greci şi de toată suflarea ortodoxă, este Mănăstirea Sfântului Antonie din Florence, Arizona, unde este Părintele Efrem Filotheitul. Acolo merg toţi Părinţii când au nevoie de un sfat, când au nevoie de o rugăciune, când se apropie de sfârşitul vieţii şi au nevoie să se întărească… Acolo este centrul Ortodoxiei – şi, cu siguranţă, ne-am folosit şi noi foarte mult. Am mers de câteva ori, şi se simte harul Duhului Sfânt lucrând în permanenţă. Părinţii călugări au rânduială foarte strictă de post şi rugăciune, foarte greu de ţinut, sunt foarte nevoitori. Vremea e aspră, dar ei au reuşit să ridice Mănăstirea și grădinile care o înconjoară în mijlocul deșertului. Când te uiți în jur, zici că a coborât Raiul pe pământ! Iar când se lasă seara, Părinţii fac turul Mănăstirii, cu buzele rostesc Rugăciunea, şi se aude în continuu Rugăciunea lui Iisus şi se vede, se simte pe locul acela duhul rugăciunii lor. Se simte harul în aer, îl respiri… Este un loc minunat! În plus, pentru noi, ca femei, care nu avem acces la Muntele Athos, Mănăstirea este cu rânduială athonită, deci este un lucru deosebit să poţi, ca femeie, să calci într-un asemenea loc şi să-i vezi pe aceşti Părinţi călugări ca pe Hristos – pe chipurile lor, în trăirea lor, în mersul lor, în rugăciunile lor se vede Domnul nostru Iisus Hristos.

\r\n

Sfinţii Americii zilelor noastre

\r\n

– Cum este Părintele Efrem?

\r\n

– Părintele Efrem, slavă Domnului!, este, iată, în putere, cu multă dragoste, primitor, prezent la toate slujbele, la toate rugăciunile… Deşi înaintat în vârstă, Părintele ţine în mână fiecare detaliu, şi nu conduce numai Mănăstirea Sfântului Antonie, ci şi toate celelalte mănăstiri pe care le-a întemeiat, vreo nouăsprezece-douăzeci – toate sună şi întreabă şi cer binecuvântarea Părintelui Efrem pentru fiecare lucru important pe care-l fac. Şi Părintele este cu mintea trează, cu duhul rugăciunii, şi Părintele ştie, ştie… Pentru noi, românii, e mai greu să intrăm să comunicăm cu Părintele, pentru că nu vorbim limba greacă, dar Părintele vede şi ştie, şi pe cine-şi doreşte să intre cu adevărat la dânsul îl primeşte. Au fost situaţii în care români, pe neaşteptate, au intrat şi au vorbit cu Părintele – îşi doreau foarte mult şi s-a putut! Deci e minunat Părintele…

\r\n

– Şi alte locuri?

\r\n

– Cu siguranţă, la Sfântul Ioan Maximovici, la Catedrala Maicii Domnului din San Francisco, este iarăşi un loc de pelerinaj. Sfântul Ioan este mângâierea noastră cea mai mare, noi fiind aproape de San Francisco, şi Sfântul lucrează! La fel cum a lucrat în timpul vieţii, lucrează şi acum. Nu numai că sunt sfintele sale moaşte spre închinare şi se fac foarte multe minuni acolo, dar Sfântul Ioan atrage în zona aceasta multe, multe binecuvântari. Atâţia Părinţi, duhovnici mari vin din toată lumea să se închine la sfintele sale moaşte şi ţin prelegeri, fac slujbe – mulţi şi dintre Părinţii din România ne-au vizitat şi ne-am bucurat de prezenţa lor, Sfântul Ioan ni i-a adus aici pe toţi. E minunat cum lucrează Dumnezeu!

\r\n

Apoi, la Mănăstirea Sfântului Gherman al Alaskăi, la Platina, iarăşi este un loc unde Părinţii au o trăire extraordinară, un loc unde se trăieşte în condiţii foarte grele: acolo în continuare nu au apă caldă, nu au electricitate, însă duhul rugăciunii, dragostea pe care o arată pelerinilor, copiilor, tuturor celor care vin să viziteze mănăstirea este fără margini. Un duh de dragoste ca în Mănăstirea de la Platina e greu să găseşti în altă parte… Mâncarea, îmbrăcămintea extrem de simplă – ei mănâncă peşte de câteva ori pe an, dacă mănâncă! –, iar lucrarea lor cea mai importantă este „The Orthodox Word”, revista pe care o scot şi care este farul credinţei ortodoxe aici în America, adică cei mai mulţi ortodocşi şi convertiţi prin această revistă se hrănesc.

\r\n

Acolo la Platina este şi mormântul Cuviosului Serafim Rose, care a fost un model de trăire pentru cei din mănăstire şi pentru noi toţi, iar scrierile Părintelui pe foarte mulţi i-au luminat – dintre americani şi dintre cei care erau creştini baptişti, penticostali, evangheliști, mulți s-au întors la credinţa ortodoxă datorită scrierilor Părintelui Serafim.

\r\n

Mai este o mănăstire de maici cu hramul „Izvorul Tămăduirii” la Dunlap, aici, lângă noi, care nouă ne e foarte dragă, pentru că e un loc minunat şi pentru copii. Stareţa, Maica Marcela, este venită din Grecia de tânără – douăzeci de ani avea când a venit aici, Părintele Efrem a adus-o. Povestea Mănăstirii este incredibilă! Prin ce nevoinţă au trecut cele două măicuţe când au venit… Ani de zile nu au avut slujbă, nu aveau nici unde să doarmă, nu aveau un pat – şi au primit un ajutor extraordinar de la americani, care, deşi nu erau ortodocşi, au venit, au excavat dealul, au ridicat Mănăstirea, s-au convertit şi acum trăiesc pe lângă Mănăstire! Deci un loc minunat şi acolo…

\r\n

„Să poţi să fii un model viu pentru copiii tăi”

\r\n

– Tu şi Cristian aveţi patru copii. Ce vi se pare cel mai greu de dus în creşterea şi educarea lor?

\r\n

– Cel mai greu în creşterea şi în educarea copiilor mi se pare să te lupţi cu propriile patimi şi neputinţe. Asta este înfruntarea cea mai mare: să poţi să fii un model viu pentru ei, pentru că pe copii nu-i poţi minţi, copiilor nu poţi să le spui „Roagă-te!” dacă tu nu te rogi, nu poţi să le spui „Posteşte!” dacă tu nu posteşti. Deci tu trebuie să fii model pentru ei, şi dacă ei nu fac, înseamnă că nu au văzut modelul bun, modelul tău ca şi părinte – şi aici este durerea cea mare: că ne-am dori pentru ei poate mai mult, dar nu suntem noi în stare să facem mai mult.

\r\n

Ne trebuie răbdare, ne trebuie dragoste, rugăciune, să nu judecăm, să nu ne mândrim… Dacă văd lucrul acesta, la fel o să facă şi ei. Am observat că, dacă eu nu-l ascult pe Cristian, pe soţul meu, copiii imediat îmi spun: „Mamă, cum vrei tu să te ascultăm pe tine, dacă tu nu-l asculţi pe tata?”. Deci se vede imediat: pe copil nu poţi să-l minţi, el vede şi trăieşte din modelul părinţilor. Acuma sunt încă mititei, apoi, când o să fie mai mari, nu ştiu – dar acum asta este partea cea mai grea în educaţie: să ne luptăm şi să fim noi aşa cum ne-am dori să fie ei.

\r\n

– Suntem în perioada postului şi am înţeles că, deşi sunt mici, copiii voştri postesc. Cum fac ei faţă postului?

\r\n

– Este exact ce spuneam mai înainte: dacă ei văd că mama şi tata ţin post, că nu mâncă mâncare de frupt şi nu se pune pe masă mâncare de frupt, ei nici nu întreabă. Numai când sunt mici de tot e greu să-i ţii să nu mănânce deloc-deloc – să zicem, pe la doi-trei ani, dacă le e poftă, e greu să se controleze; însă noi, în zilele de post, nu punem mâncare de nepost pe masă –mâncarea de frupt rămâne în frigider, iar ei mănâncă ce li se pune pe masă. Aşa am reuşit, şi lor le place să ţină post, am observat că ei simt binecuvântarea postului. Pentru mine e un pic mai greu, că trebuie să le ofer mâncare variată, trebuie să mă gândesc să avem şi fructe, şi legume, şi proteine, deci trebuie să fiu atentă, nu pot să ţin copiii nemâncaţi, dar dacă au mâncare de post gătită, nu au nici o problemă, nu le este greu. Şi încet, încet, gradual… Când erau mititei le mai dădeam câte o cană de lapte, dar nu în timpul mesei – ce era pe masă, era de post; doar între mese dacă li se făcea poftă, să zic, mai mâncau un iaurt sau o cană de lapte, dar încet-încet s-au obişnuit.

\r\n

– Cum reușiți să vi-i faceţi prieteni pe copiii voştri?

\r\n

– Prieteni cu noi?!… Nu ştiu dacă e bine cum facem noi, însă le-am spus copiilor: „Noi suntem părinţii voştri, noi nu suntem prietenii voştri”. Suntem prieteni şi ne dorim să fim prieteni cu ei, dar ei trebuie să înţeleagă: mama şi tata sunt mama şi tata. Alţi prieteni îi au la şcoală, nu au nevoie să asculte de prieteni, însă de mama şi de tata trebuie să asculte.

\r\n

Conceptul acesta de prietenie între părinţi şi copii este ceva destul de nou, şi creează, cred, un pic de confuzie în mintea copilului – adică mama şi tata sunt prieteni, cumva nu mai e nevoie de respect, nu mai e nevoie de ascultare. Eu cred că e greşit. Noi suntem foarte prieteni cu copiii noştri, în sensul că le citim, ne jucăm cu ei când vor să se joace, mergem cu bicicleta, facem plimbări, suntem foarte apropiaţi de copiii noştri, însă ei ştiu că suntem părinţii lor şi trebuie să asculte de noi. Cred că într-o familie cu mulţi copii e foarte important copiii să ştie să asculte – de fapt, în orice familie e important copiii să asculte încă de mici de părinţi. Asta e partea cea mai grea: să păstrezi un echilibru între stricteţea care-i necesară să faci copilul să te asculte, şi blândeţea şi dragostea care să-l apropie.

\r\n

„Copiii trebuie să înveţe să aleagă între bine şi rău”

\r\n

– Cum îi feriţi de provocările lumii moderne? Foarte mulţi părinţi sunt frământaţi de această problemă…

\r\n

– Cred că lucruri care să-i îndepărteze de la credinţă şi tentaţii au existat în toate timpurile; acum, e drept, poate s-au mai înmulţit şi sunt mai grave. Încercăm, în primul rând, să nu-i lăsăm la televizor – şi nu suntem singurii, am observat asta şi în familii de americani neortodocşi şi necreştini: cei cărora le pasă de educaţia copiilor şi-şi iubesc copiii, şi cu adevărat se ocupă de ei, nu-şi lasă copiii la televizor să se uite ore întregi; televizorul este aşa, ceva ocazional, o dată la câteva luni, şi atunci doar un film cu animale sau ceva inocent – este un „eveniment de familie”, împreună ne uităm, discutăm… Niciodată copiii nu se uită singuri la televizor, nu există – sau televizorul să meargă fără să se uite nimeni la el! Am observat asta în România şi am fost un pic dezamăgiţi: mergeam să vizităm rude, nu-i mai văzusem de ani de zile şi, când ajungeam acolo, televizorul era aprins, iar noi ne uitam toţi la ştiri în loc să stăm de vorbă unii cu alţii!

\r\n

Deci televizorul nu-l au. Cât despre cărţi, încercăm să ne uităm ce citesc, pe cât se poate să filtrăm, şi acum am observat că au început şi ei să înţeleagă şi şi-au creat un filtru, şi singuri evită cărţile care sunt violente sau care le inspiră teamă.

\r\n

Nu putem să-i protejăm de tot ce există în jur, şi nici nu cred că este un lucru bun, pentru că ei, la un moment dat, o să ajungă să trăiască în lumea asta singuri. Dar până atunci trebuie foarte mult să le explici, să înţeleagă de ce nu-i bine, şi apoi vor putea să aleagă între bine şi rău în fiecare moment al vieţii lor – să înţeleagă, să vadă, şi singuri să aleagă.

\r\n

 Material realizat de Raluca Tănăseanu

\r\n

Articol publicat în numărul 71 (Decembrie 2014) al revistei Familia Ortodoxă

\r\n

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro/