\r\n
Ce alcătuire minunată este în trupul femeii! Odată cu zămislirea ei, din pântece, poartă în ea sămânţa dăruitoare de neamuri. Trupul ei, atât de perfect lutuit, pe zi ce trece, cu maturizarea lui, se transformă în vas al procreării, al împreună-lucrării cu Dumnezeu, al dăruirii şi al unei jertfiri permanente, al unui sacrificiu care devine însăşi raţiunea şi firea mamei de mai târziu.
\r\n
\r\n
Pe măsură ce anii trec, fiecare os al ei, fiecare bucăţică de carne, coapsele ei, tot trupul se pregăteşte încă de când şi ea era în pântece doar o adiere de viaţă, spre a da viaţă, spre a zidi un neam întreg – neamul ei, prin care îşi va continua la rându-i trăirea şi în care va pune povestea neamului din care vine. Inima capătă un dor, mintea se subţiază, trupul se pregăteşte, fiinţa cere o nouă viaţă – şi, cu fiecare viaţă pe care o va accepta spre naştere, femeia prinde viaţă, dar nu o viaţă constrânsă de timp, ci una veşnică; ea îşi asigură continuitatea în neam, se adânceşte în Viaţă, iar Viaţa nu este nimeni altul decât Dumnezeu.
\r\n
Acceptarea jertfirii trupului ei, acceptarea renunţării la ea este însăşi calea către fericire. Se face o ardere-de-tot bineplăcută lui Dumnezeu, căci întreaga ei existenţă va fi o liturghisire, o Liturghie închinată Creatorului. Încă de când i se vesteşte că viaţă nouă a încolţit în trupu-i, încă de când cu fiinţa-i întreagă cade în smerenie în faţa Ziditorului şi consimte împreuna-lucrare, odată cu învoirea ei se face tămâie înălţată spre Cer, miros de bună-mireasmă, altar aducător de jertfă. Cu bucăţica de viaţă nouă din pântece va merge, ca fiică ascultătoare, a-şi aşeza pântecele spre a primi binecuvântările Tatălui şi a-l face lăcaş de odihnă pentru Sfântul Dumnezeu.
\r\n
Nu e loc de împotrivire, căci fiecare împotrivire va crea hăuri de nefericire, colţuri de tulburare, care nu numai că vor sugruma inima, ci şi sufletul întreg, ca o disipare în neant, ceva care nu va fi niciodată complet, ca un zid spart într-o cetate – căci ea nu ar refuza doar o viaţă, ci un ocean de vieţi care s-ar succede din pântece în pântece. Avem impresia că acel cordon ombilical se taie la naştere. Da, însă doar partea văzută – cea nevăzută continuă din neam în neam, începe de la primul om şi se termină la ultimul, începe de la Dumnezeu şi se termină la Dumnezeu, e fără de început şi fără de sfârşit.
\r\n
Întreruperea, ruperea acestui cordon devine strigătul unui neam întreg, e o prăpastie în mijlocul drumului – oricât ai încerca să o acoperi, ai ocoli-o, nu vei putea să o astupi nicicum. Căci nu ar striga numai neamul ce ar fi venit, ci tot neamul trecut, care trece din pântece în pântece. Este un întreg, este o multitudine de persoane într-un întreg, este un Om, un Dumnezeu într-o multitudine de persoane, un Chip într-un ocean de vieţi, neamuri formate din persoane ce alcătuiesc un întreg – care nu poate trăi decât în Dumnezeu şi prin Dumnezeu.
\r\n
Cordonul ombilical al neamurilor din Dumnezeu vine şi se întoarce la Dumnezeu; prin acest cordon curge viaţă, curge nemurire, curge veşnicie, fericirea şi odihna veşnică. Orice nod, orice întrerupere va cauza disfuncţii de transmitere a Vieţii, o comunicare întreruptă, defectuoasă, ca şi umbra de fericire care ar urma acestei întreruperi.
\r\n
„A exista înseamnă a suferi”, spunea poetul nostru Mihai Eminescu. Şi ce frumos se potriveşte femeii, mamei! Ea există doar în sacrificiul zămislirii neamurilor. În ochii pruncului născut din acceptare, în adâncimea lor se simte bucuria strămoşilor şi a neamurilor ce vor veni. În ei, mama îşi află trecutul şi viitorul. Şi cât se topeşte sufletul mamei când ochişorii aceia mici, cu adâncul lor, o privesc, o îmbrăţişează! Câtă putere îi dau, câtă dedicare, câtă fericire! Trece uşor şi peste neajunsuri, şi peste neiubirea altora, peste toate. Puterea ei de a trăi este doar prin sacrificiul consimţit. Ea există, ea respiră şi trăieşte doar atât cât, de pe altarul dăruirii, se ridică ca o jertfă bine-plăcută lui Dumnezeu.
\r\n
Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro/