Slava deşartă este viciul ce atrage spre pieire sufletele care au reuşit să adune multe fapte bune. Atunci când sufletul s-a înveşmântat în haina virtuţilor, viciul slavei deşarte vine peste acesta ispitindu-l cu duhul mândriei şi deşertăciunii omeneşti şi totuşi „Unii care s-au ocupat în mod special şi au scris despre slava deşartă, obişnuiesc s-o deosebească de mândrie; de aceea şi spun că există opt gânduri rele care sunt cele dintâi şi mai mari. Grigorie teologul, precum şi alţii, nu vorbesc însă decât de şapte; lor înclin a mă alătura şi eu. Căci cine mai este mândru după ce a biruit slava deşartă? Numai atâta deosebire există între dânsele, câtă există între natura unui copil şi cea a unui bărbat, între grâu şi pâine. Cea dintâi este începutul, iar cea de a doua sfârşitul.“
Acest viciu este atât de pierzător de suflet încât sufletul crede că totul i se cuvine. După ce omul şi-a curăţat casa inimii îmbrăcând-o în hainele albe ale virtuţilor, după ce a adunat comori precum dragostea, prietenia, corectitudinea, milostenia, responsabilitatea etc. după ce a şters orice urmă de murdărie lăsată de microbul vicilor, atunci vine slava deşartă încercând să strice tot ceea ce a clădit acel suflet. Ca să putem înţelege mai bine acest aspect putem primi pildă de la natura înconjurătoare. Cât de frumos se împodobeşte floarea de mac! Când o priveşti e regina câmpiei; însă când vântul se porneşte vijelios îi rupe petalele firave ce şi le-a ţesut cu migală, aruncându-le pe pământ, însângerându-l. Aşa este şi cu sufletul omului. După ce îşi zideşte cu migală casa virtuţilor vine viciul slavei deşarte şi dărâmă din temelie totul, însângerându-l asemenea petalelor roşii de mac ce pătează pământul, aruncându-l în focul nestins al iadului. „Slava deşartă e după felul ei o schimbare a firii, strâmbare a năravurilor şi ferirea de defăimare. Luându-i în considerare proprietăţile, ea este risipitoare a ostenelilor, nimicire a sudorilor, vrăşmaşă care caută prin trădare să ne răpească comoara faptelor bune, fiică a necredinţei, înainte – mergătoare a mândriei, înecare a corabiei în port, furnică în aria inimii care, deşi mică, complotează mereu împotriva osteneliolor şi roadelor lucrate de virtuţile noastre. Furnica aşteaptă ca agricultorul să strângă grâul de pe câmp, precum şi slava deşartă aşteaptă să fie strânsă bogăţia noastră sufletească. Aceea se bucură la gândul că va putea fura seminţe, aceasta că ne va risipi virtuţile. Duhul deznădejdii se bucură văzând că se înmulţesc păcatele, iar duhul slavei deşarte că se înmulţesc virtuţile. Poarta celei dintâi este mulţimea rănilor, iar a celei de a doua bogăţia ostenelilor. Fii cu luare aminte şi vei afla această ticăloasă slavă deşartă înflorind până la marginea mormântului în haine, parfumuri, alaiuri, aromate şi altele.“
Pentru a nu lăsa slava deşartă să-ţi îngheţe flacăra faptelor bune trebuie să vieţuieşti sub acoperământul smereniei, să nu îţi atribui calităţi pe care fără binecuvântarea lui Dumnezeu nu le-ai fi dobândit niciodată, nici să răneşti sufletul plecând urechea la vorbele deşarte. „Oamenii superiori îndură insultele cu mărinimie şi cu bucurie, iar sfinţii şi cuvioşii trec pe lângă cei care-i laudă fără a suferi vreun rău.“
Cel smerit ştie că tot ceea ce a înflorit în viaţa lui este darul lui Dumnezeu, în timp ce acela ce este cuprins de viciul slavei deşarte nu mai judecă înţelept, în nebunia lui ajunge până acolo încât întoarce spatele lui Dumnezeu crezându-şi neputincioasa fire atât de puternică, atât de capabilă doar de fapte morale. Astfel de oameni ajung de multe ori până a nega existenţa lui Dumnezeu, atât de mult îi lucrează diavolul. Şi toată această ispită are ca punct de pornire viciul slavei deşarte.
Din moment ce omul a început să aducă primăvara în sufletul lui, virtuţile să înmugurească, să înflorească, să înmiresmeze totul în jur cu aromele bunătăţii, din acel moment a început o luptă spirituală. Dacă primăvara din suflet a legat roade ale facerii de bine va ceda locul verii. Atunci distrugătorul binelui îşi încearcă arma slavei deşarte pentru a aduce toamna în suflet, toamnă care să pustiască verdeaţa, să usuce florile, să otrăvească roadele, să vânture seminţele departe de grădina primăvăratică şi mai apoi împitrindu-l pentru a-l îngheţa în haina rece a iadului.
Sunt unii oameni care pentru a-şi feri sufletul de viciul slavei deşarte se mânie atunci când cei din jur îi respectă şi le mulţumeşte pentru binefacerile pe care le-au revărsat asupra aproapelui, ba mai mult îi respinge pe aceştia, îi ceartă şi îi alungă departe de sufletul lor, după ce chiar ei înşişi, prin faptele lor, i-au făcut pe ei să-i iubească, să-i respecte şi să-i preţuiască. Atunci ei schimbă viciul slavei deşarte cu viciul mâniei. Binele săvârşit în trecut asupra aproapelui devine pe urmă nesemnificativ în comparaţie cu răul pe care acesta îl vor săvârşi, căci vor distruge în sufletul celui căruia i-au întins o mână de ajutor zâmbetul de bucurie a unei prietenii adevărate.
Alţi oameni ce încearcă să fugă de viciul slavei deşarte se întristează şi plâng atunci când aproapele le mulţumeşte pentru ajutorul dăruit şi fug de acesta, îl ceartă, îi întorc spatele, comportându-se nebuneşte. Acest fel de oameni pentru a fugi de viciul slavei deşarte ajung să cadă în alt viciu, viciul tristeţii, al deznădejdii. „Am văzut pe unii care, plângând, se aprindeau de furie împotriva celor care le adresau laude; în felul acesta însă schimbau ca şi în târg o patimă cu alta.“
O altă ispitire ce este o ramură a slavei deşarte este dispreţul faţă de propria fiinţă. Trupul omului ar trebui să fie sălaş al Duhului Sfânt după îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, atunci cum am putea noi să-l dispreţuim? Apoi bine ştim că omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră […] Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.“ (Facere 1, 26-27). Sufletul omului este atâta de frumos, este lumină din lumina divină. Prin urmare omul este o fiinţă desăvârşită, atât prin sufletul, cât şi prin trupul său. Ne putem întreba atunci cum am putea îndrăzni să dispreţuim noi, corana creaţiei divine, pe însuşi omul şi asta doar de dragul de a fugi de viciul slavei deşarte. „Nu cel care se dispreţuieşte pe sine arată că este smerit – căci cum nu se va mândri pe sine prin această umilinţă? – ci acela care, insuflat fiind de către altul, nu-şi va împuţina iubirea sa faţă de dânsul.“
O altă faţă a viciului slavei deşarte este aceea prin care oamenii aflaţi în funcţii înalte, de îndrumători spirituali, profesori, conducători ai unei colectivităţi şi exemplele sunt nenumărate, încearcă să ascundă din cauza ruşinii unele greşeli de ochii oamenilor pe care îi are în grijă, pe motiv că nu doresc să fie pricină de poticnire, de ispitire. Ei însă mai mult greşesc. Dacă îşi recunosc greşelile şi se îndreaptă, oamenii vor înţelege că e omeneşte să ai anumite slăbiciuni ce pot să fie însă corectate şi astfel cu atât mai mult vor încerca la rândul lor să se îndrepte, după cum părintele Trandafir din nuvela Popa Tanda a scriitorului Ioan Slavici este o pildă a exemplului personal şi ei ar trebui să fie asemenea, nu să se ascundă în umbra greşelilor, căci o greşeală atrage după sine altele şi mai mari, alcătuind un lanţ atât de gros în jurul sufletului, încât acesta să nu mai poată să fie eliberat, ci ferecat în iadul fără ieşire. Acest fel de oameni ar fi mai bine să se îndrepte, recunoscând că au greşit, decât din mândrie sau de ruşine să trăiască cu două înfăţişări, una întunecată, cea din spatele trupului, iar alta mascată de lumina minciunii, cea din ochii oamenilor.
Pentru a cunoaşte mai bine un om trebuie să privim dincolo de trup, iar dincolo de trup este chipul fiinţei. „Nu-ţi ascunde ruşinea pe motiv că nu vrei să dai prilej de poticnire. Trebuie însă avut în vedere şi felul păcatului, căci nu este nevoie totdeauna de aceeaşi doctorie.“
Cel care vrea să se ferească de viciul slavei deşarte trebuie să fie conştient că nu din slăbiciunea firii lui a săvârşit fapte vrednice, ci Bunul Dumnezeu i-a ajutat lui şi doar aşa va birui acest viciu. Slava deşartă nu poate să fie biruită decât prin smerenie, la niciun caz prin adăugarea altor vicii cu scopul de a fugii de unul singur, căci acesta este doar înşelăciune. „Când cei care ne laudă sau mai degrabă ne înşeală vor începe să ne preamărească, să ne aducem repede aminte de mulţimea nelegiuirilor noastre şi vom afla că suntem nevrednici de tot ceea ce se spune sau se face în cinstea noastră.“
Există însă unii oameni care se cred foarte plăcuţi lui Dumnezeu, datorită faptului că li se împlinesc rugăciunile. Ei sunt cuprinşi în acestă gândire a lor de viciul slavei deşarte. Nimeni nu este puternic fără voia lui Dumnezeu. Acest lucru îl poate înţelege oricine a trecut printr-o astfel de încercare. Îmi amintesc că în urmă cu mulţi ani m-am rugat mult Bunului Dumnezeu pentru un credincios aflat la grea încercare. Atât de mult suflet am pus în toată rugăciunea şi Bunul Dumnezeu m-a ascultat şi l-a ajutat. După ce acesta a fost vindecat de supărarea luzi am cerut atâtea de la omul vindecat, am cerut lucruri peste puterile lui, încât acesta s-a îmbolnăvit şi mai grav. Atunci am înţeles că rugăciunea mea fără voia lui Dumnezeu este deşertăciune, iar acolo unde apare slava deşartă face mai mult rău decât a făcut bine cândva o rugăciune rostită odinioară din inimă curată şi smerită. „Sunt cu adevărat unii care se măresc în deşert şi ale căror dorinţe sunt ascultate de Dumnezeu, deoarece Domnul obişnuieşte să vină în întâmpinarea rugăciunilor şi cererilor, pentru ca nu cumva, dobândindu-le prin rugăciune, să-şi mai adauge la mândria lor.“
Viciul slavei deşarte bate în primul rând la porţile celor care au responsabilităţi, la porţile sufletelor care se bucură de bogăţiile acestei lumi şi bate atât de puternic încât aceştia îl primesc cu bucurie, ajungând să trăiască o viaţă dublă, o viaţă mascată de prefăcătorie. Ei una pozează în faţa oamenilor şi altceva sunt în spatele chipului.
Omul simplu este cel mai ferit de viciul slavei deşarte, prin sărăcia, simplitatea sa. El nu iasă din anonimat. „Oamenii simpli nu prea sunt cuprinşi de această otravă, căci slava deşartă este izgonitoare a simplităţii şi o prefăcătorie continuă.“
Totuşi ar fi bine să nu se înţeleagă că a fi om simplu, nu înseamnă neapărat să te şi mântuieşti, pentru că până şi în lucrurile simple se poate ascunde atât de multă slavă deşartă. Şi oamenii simpli se pot mări în cele mai de jos lucruri. E mai uşor însă să învingi slava deşartă din postura omului simplu, decât a celui cu multe responsabilităţi, dar şi omul cu multe responsabilităţi poate deveni un om simplu prin smerenie şi depărtarea de toată prefăcătoria.
Omul cu două feţe este omul căldicel despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos. El nu poate să fie niciodată un prieten adevărat. El se depărtează de toată corectitudinea, robit fiind de slava deşartă. „Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Toate acestea le auzeau şi fariseii, care erau iubitori de argint şi-L luau în bătaie de joc. Şi El le-a zis: Voi sunteţi cei ce vă faceţi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu.“ (Luca 16, 13-15)
Cu părere de rău trebuie să recunosc că acest lucru se întâmplă în jurul nostru la tot pasul. În faţa oamenilor mulţi pozează în mieluşei, ferindu-se doar de ce spune gura deşartă a lumii, iar în umbra trupului sunt lupi răpitori. „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor.“ (Luca 6, 1-5)
Ochii oamenilor nu sunt nici pe departe buni judecători. Dreptatea din licărirea lor de lumină e doar o faţă a deşertăciunii. Astăzi te văd sfânt, mâine din sfânt te văd un tâlhar, căci Mântuitorul Iisus Hristos din întunecimea minţii omeneşti robită de păcat a fost răstignit între doi tâlhari.Atunci pentru ce să trăim o viaţă sub întrebarea Ce spune lumea? Noi nu trebuie să ne preocupăm de gura deşartă a lumii, ci de ochiul cel drept a lui Dumnezeu, ochi ce vede şi cel mai îndepărtat gând al sufletului nostru.
Unii pentru a se arăta drepţi înaintea oamenilor calcă sufletele oamenilor simpli, dacă aceştia li se par pietre de poticneală în dorinţa lor de a cuceri acestă lume a deşertăciunii.
Dacă citim o carte doar aruncându-ne privirea pe pagini, nelecturând profunzimea fiecărui cuvânt, pierdem esenţa. Aşa este şi cu slava deşartă, dacă credem că am dobândit toate virtuţile şi ne batem cu pumnul în piept asemenea fariseului din pilda lui Iisus şi nu cunoaştem smerenia vameşului ne rătăcim în prăpastia acestei lumi deşarte şi pierdem esenţa vieţii pământeşti, scopul ei, mântuirea.
Noi trebuie să urmăm învăţăturile de credinţă, dar să nu copiem făţărnicia celor ce nu doresc altceva decât slava deşartă a oamenilor, căci ne vom pierde sufletul prin acest viciu. „Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac. Că leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte. Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc cicurii de pe poale. Şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi, în sinagogi, Şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi. Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi. Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri. Nici învăţători să nu vă numiţi, că Învăţătorul vostru este unul: Hristos.“ (Luca 23, 2-10)
Niciun om nu are priceperea necesară de a numi un lucru bun sau rău, niciodată nu ne dăm seama că unele lucruri pot părea în faţa lui Dumnezeu foarte bune, iar în faţa oamenilor neînsemnate sau unele lucruri rele să ni se pară bune. Din această cauză noi trebuie să ne punem toată credinţa în bunul Dumnezeu şi să-l luăm ca îndrumătorul nostru în orice moment, rugăciunea noastră să fie neîncetată. Fără bunul Dumnezeu ne vom pierde în slava deşartă a acestei lumi şi vom crede că facem lucruri bune în timp ce noi ne depărtăm de adevăr. De exemplu cineva construieşte un monument închinat lui Dumnezeu. Pentru a construi acest monument ca jertfă are nevoie de sprijinul oamenilor simpli, însă nu ţine cont de greutăţile acestora şi pune bir asupra lor crezând că aşa va aduce slavă lui Dumnezeu. Mai bine s-ar fi ocupat de sufletul acelor oameni şi în timp Dumnezeu i-ar fi învrednicit să ridice şi acel monument, însă în graba lor de a realiza ceva ce le sporeşte orgoliul au uitat de iubirea aproapelui şi de misiunea lor pe acest pământ, aceea de a călăuzi pe alţii şi nu de a produce sminteală. „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei şi îndoit decât voi. Vai vouă, călăuze oarbe, care ziceţi: […] Cel ce se va jura pe altar cu nimic nu este legat, dar cel ce se va jura pe darul ce este deasupra altarului este legat. Nebuni sau orbi! Ce este mai mare, darul sau altarul care sfinţeşte darul.“ (Luca 23, 13-19) Şi Împăratul Solomon a ridicat templul lui Dumnezeu, însă cu chibzuinţă şi în tot acest timp nu a uitat să grijească şi de nevoile fiecărui om cu înţelepciunea de care s-a învrednicit de la Dumnezeu, căci el nu a cerut aur, ci pricepere în a conduce şi ajuta aproapele, nu s-a gândit la partea materială care oricum nu a întârziat să apară, ci la cea spirituală. „Căci a răsărit soarele arzător şi a uscat iarba şi floarea ei a căzut şi frumuseţea feţei ei a pierit; tot aşa se va vesteji şi bogatul în alergăturile sale.“ (Iacov 1, 11)
Adevărata smerenie şi depărtare de slava deşartă se vede din faptele oamenilor „Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta din faptele mele, credinţa mea.“ (Iacov 2, 17-18). Omul cu inimă curată este milostiv, îşi iubeşte şi ajută aproapele, pune suflet, dăruire în tot ceea ce face, nu cere de la nimeni nimic, el este omul cre dăruieşte mereu neaşteptând în schimb nicio recompensă, căci „Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl, aceasta este: să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii.“(Iacov 1, 27)
www.religieionturnea.elzumina.ro
