VORBIREA DEŞARTA ESTE UŞA SPRE OSÂNDIRE ŞI CLEVETIRE

FARISEI

\r\n

Avem cea mai mare nevoie să ne stăpânim limbacum se cuvine și s-o înfrânăm. Limba e mișcată de inimă: cu ce este plină inima, aceea se și revarsă prin limbă. Pe de altă parte, acel simțământ care se revarsă prin limbă se întărește și se înrădăcinează în inimă. De aceea, limba este unul dintre marii părtași la zămlisirea obiceului nostru mândru.

\r\n

\r\nSimțămintele bune sunt tăcute. Revarsării prin cuvinte caută mai degrabă simțămintele iubitoare de sine, ca să exprime ceea ce ne măgulește iubirea de sine și ne poate pune, ni se pare nouă, în cea mai bună lumină. \r\nMulta vorbire vine, de cele mai multe ori, de la o anumită părere de sine mândră, potrivit căreia închipuindu-ne că suntem multștiutori și că părerea noastră despre lucrul cu pricina este cea mai mulțumitoare, încercăm o nevoie neînfrânată de a ne-o spune și a o întipări și în inimile celorlalți prin belșug de vorbe, cu repetări numeroase,făcându-li-se învățători nepoftiți și visând câteodată să aibă ca ucenici oameni mult mai pricepuți decât ei – și asta atunci când se vorbește despre lucruri care merită cât de cât luare-aminte. \r\nÎn ce mai mare parte însă, multa vorbire este totuna cu vorbirea deșartă, și atunci nu se găsesc cuvinte pentru a înfățișa pe deplin răul care vine din această proastă obișnuință. \r\nÎndeobște, multa vorbărie deschide porțile sufletului, prin care iese îndată din inimă căldura evlaviei, și cu atât mai mult vorbirea deșartă. Multa vorbire îi abate omului luarea-aminte de la el însuși, și în inimă, care în felul acesta ajunge să nu mai fie păzită, încep să se furișeze obișnuitele învoiri și pofte pătimașe – căteodată cu asemenea izbândă,încât atunci când se termină vorbirea deșartă, în inimă se află deja nu numai însoțirea cu gândul rău, ci și hotărârea de a săvârși patima cu fapta. \r\nVorbirea deșartă este ușă spre osândire și clevetiri, răspânditoare a veștilor și părerilor mincinoase, semănătoare a neînțelegerilor și vrajbelor. \r\nVorbirea deșartă înăbușă gustul pentru ostenelile minții și slujește mai totdeauna drept acoperire pentru lipsa unei cunoașteri temeinice. \r\nDupă multa vorbire, când aburul mulțumirii de sine trece, întotdeauna rămâne un anumit simțământ de tristețe și de rușine. Oare aceasta nu dovedește că sufletul, chiar fără voia sa, se simte atunci furat?

\r\n

Cuviosul Nicodim Aghioritul

\r\n

Cum să biruim mândria – Schiigumenul Sava – Editura Sofia – Bucuresti 2010

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *