ZGÂRCENIA, O BOALĂ SUFLETEASCĂ AMARĂ PRECUM MOARTEA

Sufletul omului a fost încercat de boala agonisirii încă din cele mai vechi timpuri sau dacă lecturăm cu atenţie prima carte a lui Moise, Facearea, încă din grădina Edenului. „Despre viţiul îmbuibării, al lăcomiei, se povesteşte în Vechiul Testament că atunci când Dumnezeu a făcut pe Adam şi Eva, i-a aşezat în rai ca să se bucure în libertate de bogăţii şi să facă ce vor vrea, numai să nu mănânce fructe din măr.“ Viermele lăcomiei l-a îndemnat pe om însă să mănânce şi din ce s-a dovedit după cum i-a şi avertizat Duzmnezeu, moartea lor.

\r\n

Al doilea mare viciu după cel al invidiei este zgârcenia. Dacă invidia, viciul opus iubirii nu părăseşte sufletul omului niciodată, indiferent de neputinţele trupeşti, neputinţe ce adeseori obligă omul să renunţe la nenumărate vicii, nici măcar pe patul morţii nu se depărtează de sufletul lui, zgârcenia este ca şi sora cea mai bună a acesteia, însoţeşte omul până atunci când e neputincios, până la ultima suflare, căci „Cel avar nu îmbătrâneşte niciodată şi cel invidios nu se odihneşte niciodată pe niciun fel de vreme.“

\r\n

Nuvela Hagi Tudose a scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea conturează chipul avarului. Avarul nici în pragul morţii nu renunţă la a se închina idolilor săi, banilor. Hagi Tudose, personajul principal al nuvelei, în vecinătatea morţii se temea să nu-l jefuiască cineva. Bolnav fiind nu vrea să audă de doctor, văzând servicile acestuia de dimensiuni hiperbolice: „- Oi fi bolnav, răspunse Leana. Să chem pe cineva. Lângă spiţărie e un doftor… – Să nu calce nimeni în casa mea! strigă Hagiul. Cât scrie doftorul pe hârtie nu plăteşti cu viaţa toată! Sunt sănătos, voinic, mai bine ca oricând!…“ Toată viaţa acest personaj a fost chinuit de viciul zgârceniei, copil fiind, dacă mama lui îi dădea un ban şi avea la el şi o bucată de pâine în geantă, punea banul bine, căci bucata de pâine îi era de ajuns, mai târziu, matur fiind, se hrănea gustând produse de pe la mesele negustorilor, se îmbrăca cu haine petecite şi se acoperea cu pături asemenea hainelor, cele bune păstrându-le în ladă, iar iarna fum nu se zărea de pe hornul casei lui. Avea şi o nepoată în grijă, pe Leana, nepoată ce o supunea aceloraşi rigori. Cu Dumnezeu a dorit să se pună bine printr-un pelerinaj, pe jos, pe la mănăstiri. Bătrâneţea venind cu neputinţele ei l-au făcut să răcească într-o iarnă friguroasă. Pentru prima dată în viaţa lui a luat un galben din agoniseală şi i-a dat nepoatei să cumpere lemne ca să facă foc şi o găină pentru o ciorbă, însă viciul zgârceniei l-a orbit atât de mult încât a considerat banii copiii lui, iar pe el, cel mai nevrednic părinte: „Hagiul îşi trânti capul pe o pernă de paie. Trupul lui, o flacără. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare fără fund. Şi se ducea adânc, adânc, tot mai adânc. Şi pe gât gustul aurului, sângelui viu al aurului! Nefericit părinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur! Când Leana intră în odaie, el se ridică în coate şi-i strigă: – Stinge focul… să dai cărbunii şi cenuşa înapoi!… Aruncă ciorba… şi să dai fulgii şi bucăţelele înapoi… Vreau banii pe jumătate, dacă nu toţi! Şi începu să plângă în hohote. – Ucigaş!… nebun!… nelegiuit!… în veci n-o să te saturi!“

\r\n

Moartea însă nu a reuşit să alunge nici măcar o clipă viciul zgârceniei din sufletul personajului, căci „Cu cât plouă mai mult, pe nisip, cu atât şi nisipul se întăreşte mai mult. Cu cât omul zgârcit are mai mult, cu atât întăreşte inima lui în avariţie.“ (Persano) „La toate lucrurile din lume se află şi un sfârşit, afară de avariţie, care nu se satură niciodată.“ (Sf. Grigorie)

\r\n

 „A doua zi, de dimineaţă, Leana, intrând în odaia Hagiului, îl găsi numai în cămaşe, în cămaşa sa petec de petec, trântit cu faţa în jos, pe aur, îngropat în galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii închişi.“ Şi după cum se spune într-un vechi proverb indian că  „Nu există pe Pământ un om mai darnic decât cel zgârcit, de vreme ce el lasă averea sa altora, fără ca măcar să se atingă de ea.“ şi averea personajului Hagi Tudose a rămas altora, însă nepoata aceastuia s-a gândit că ar fi corect să-i facă măcar o înmormântare fastuoasă: „Zece popi, archiereu, oranist, colivă, steagul Bisericii Troiţa, flori, lumânări, zăbranice. Leana, privind, zicea: – Ce frumuseţe! Bine de el! La capul lui mergea Leana; după ea, câţiva bătrâni, cu ctitorul la mijloc. Unul din bătrâni întrebă pe ctitor: – Ce bani a lăsat? – Un milion, răspunse ctitorul! – Cât face un milion? – Un milion? De zece ori câte o sută de mii. – Săracu Hagiu! – Dacă ar vedea el cum se cheltuieşte cu înmormântarea lui… – Ar muri! răspunse unul din bătrâni.“

\r\n

Toată agoniseala şi truda personajului Hagi Tudose pe această lume a fost zadarnică, totul a rămas altora, iar el a răbdat şi a mucit toată viaţa căci „După cum povara măgarului revine în folosul altuia iar pe el îl păgubeşte, tot astfel povara avariţiei ajunge în folosul altuia şi spre moartea avarului.“ (Pitagora)

\r\n

Din vechime, viciul acesta al zgârceniei a pierdut suflete. Grija lumească pentru traiul de zi cu zi l-a alimentat şi-l alimentează mereu. Omul nu se poate bucura de frumuseţea clipei, de fericirea unor momente poate unice ce apar în viaţa lui, căci el nu trăieşte prezentul, el mereu se adânceşte cu gândirea în trecut la ceea ce a făcut şi apoi îşi călăuzeşte gândirea spre viitor, ce va face mâine, cum va reuşi să facă faţă altor şi altor probleme, lăsând esenţa vieţii să treacă pe lângă el fără nicio valoare. Aşa a făcut şi bogatul căruia îi rodise ţarina din pilda Mântuitorului Iisus Hristos. „Voi strica jitniţile mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bogăţii strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?“(Luca12, 18-20) Acest bogat a adunat comori pământeşti, comori supuse deşertăciunii, fără să se îngrijească de sufletul său: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molile, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.“ (Matei 6, 19-20), „De aceea, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori de altceva faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi.“ (I Cor. 10, 31). „Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale“ (Luca 12, 15)

\r\n

Din cele mai vechi timpuri dorinţa de agoniseală a adus numai neajunsuri: vrajbă, războaie. Zgârcitul are senzaţia că bogăţia îi aduce nemurire, „Zgârciţii adună ca şi când ar trăi veşnic; risipitorii risipesc ca şi când ar trebui să moară. “ (Aristotel). Iubitorii de avuţii cred că viaţa aceasta supusă deşertăciunii este veşnică. „După cum spune Tulio, avariţia, care este opusul virtuţii generozităţii, constă în dorinţa excesivă de a avea, adică de a dobândi multe nedrepte şi drepte, de a reţine ceea ce îi este de trebuinţă şi de a lăsa lucrurile, pe care le are să se şi strice, înainte de a le dărui altuia.“

\r\n

Zgârcitul cu anevoie îşi poate mântui sufletul, deoarece sufletul lui este legat de cele materiale, de lucrurile supuse timpului acestei lumi: „Veniţi să ne desfătăm cu bunătăţile cele de acum şi de făpturi să ne folosim cu toată căldura tinereţii. Să avem din belşug vinuri scumpe şi miresme şi să nu lăsăm să treacă florile de primăvară. Să ne încununăm cu flori de trandafiri, până nu se vestejesc. Nimeni dintre noi să nu lipsească de la petrecerile noastre, să lăsăm pretutindeni semnele veseliei noastre, căci aceasta este partea noastră şi menirea noastră. Să asuprim pe cel sărac şi drept, să nu ne fie milă de văduvă şi de cărunteţile bătrânului încărcat de ani să nu ne ruşinăm.“ (Cartea Înţelepciunii lui Solomon 2, 6-10). Câtă înţelepciune se ascunde în cuvintele împăratului Solomon. Tinereţea este numită metaforic florile de primăvară, iar comorile trecătoare flori de trandafiri, însă florile se ofilesc şi mor, iar la fel ca ele şi omul şi toate lucrurile materiale din această lume. Cel ce nu înţelege că viaţa aceasta trecătoare nu are nicio valoare pe lângă adevărata veşnicie îşi omoară timpul cu deşertăciunea, iar cel ce nu crede în veşnicie a trăit degeaba pe acest pământ. Noi trebuie să fim cu grijă faţă de sufletul nostru, nelăsându-ne pradă plăcerilor acestei lumi pentru ca nu cumva sfârşitul să ne găsească nepregătiţi „Luaţi seama de voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste. (Luca 21, 34), fiindcă „ Despre viţiul îmbuibării se citeşte în cartea Suma păcatelor că toate relele vin din lăcomia îmbuibării, care îţi ia memoria, tulbură mintea, face înţelepciunea să slăbească, strică sângele, orbeşte ochii, debilitează spiritul, îmbată limba, împuţinează corpul. Şi toate celelalte infirmităţi provin din lăcomia îmbuibării […] şi scurtează viaţa.“

\r\n

Mântuitorul Iisus Hristos arată prin pilda tânărului bogat că cei ce sunt legaţi sufleteşte de lucrurile materiale ale vieţii acesteia nu se pot mântui: „Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea s-a întristat, căci era foarte bogat. Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei cu averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia Lui Dumnezeu.“ (Luca 18, 22-25)

\r\n

Bogatul din ce are îşi doreşte mai mult, nu este niciodată multumit, aşa cum invidiosul nu poate trăi fără a râvni la bunul aproapelui, de aceea „Avariţia se poate asemăna cu broasca râioasă sau vuza care trăieşte cu pământ şi de teamă că pământul se împuţinează, nu îndrăzneşte niciodată să-şi potolească foamea. Şi de aceea aceste broaşte sunt aşa de zbârcite.“, căci ce urâţeşte mai mult ca îmbuibarea sau ce aduce mai multă nelinişte ca gândul la câştiguri, agoniseli fără nicio limită. Avarul nici noaptea nu se odihneşte e cu gândul la comoara lui ce se teme să nu o piardă şi pe care doreşte să o sporească cu fiecare clipă. „În cartea viţiilor se consideră că: Nu e pe lume viţiu care să lucreze continuu, în afară de avariţie.“

\r\n

Zgârcenia este o boală a sufletului şi este atât de amară ca şi gustul morţii, căci cei ce suferă de această boală chiar dacă sunt conştienţi de faptul că sunt robii ei, nu se pot dezlipi de aceasta, astfel multă tărie de caracter, multă lepădare de sine şi asigurarea mântuirii au sufletele ce reuşesc să scape de acest vierme aşa cum odinioară a făcut Zaheu vameşul.

\r\n

Pr. Ion Turnea

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *