A douăzeci și doua carte a Vechiului Testament: Cântarea Cântărilor

Stimați vizitatori și cititori ai site-ului și paginii de facebook a Catedralei „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din mun. Chișinău!

Vă informăm cu drag despre lansarea online a cărții „Trepte de pătrundere în esența Sfintei Scripturi” a protoiereului Ioan Plămădeală în colaborare cu clericii bisericii sus-menționate.

În cele ce urmează, vă prezentăm cea de-a douăzeci și doua carte a Vechiului Testament: Cântarea Cântărilor.

Cântarea cântărilor

 

Introducere

 

Cântarea cântărilor este o odă a iubirii care ridică dragostea dintre bărbat și femeie la nivelul stabilit inițial de Creator.

Culmea iubirii este reciprocitatea de sentimente și retrăiri dintre un soț și o soție în cadrul sfânt al familiei.

În limba ebraică, greacă și latină, cartea poartă același nume, respectiv: „Shir Hashiram”, „Asma Asmaton” și „Canticum Canticorum” care se traduc toate în românește prin „Cântarea Cântarilor”.

Referitor la autorul cărții, textul însuși ne spune că acesta este împăratul Solomon. Numele lui apare de șase ori în conținutul ei (Cânt. C. 1,4;  3,7:9:11;  8,11-12).

Se presupune că Solomon a scris acest cântec cel mai probabil în tinerețe, în timpul primilor ani de domnie. Acest lucru ar plasa data compunerii undeva în jurul anului 965 î.Hr.

Cartea constă din mai multe dialoguri, iar personajele care vorbesc, se schimbă în continuu. Acestea sunt: Solomon – păstorul, Sulamita – fata pe care o iubea păstorul, frații fetei, doamnele de la curte – fiicele Ierusalimului și femeile din Ierusalim – fiicele Sionului (Cânt. C. 1, 5-7;  3, 5:11).

Drama se desfășoară în apropierea Sunemului, unde își așezase Solomon tabăra cu toată suita lui.

Cartea dezvoltă o temă emoțională: iubirea unei fete simple, de la țară, din localitatea Sunem, pentru un „păstor”.

Putem împărți această carte în trei secțiuni:

Curtarea (1,1 – 3,5);

Nunta (3,6 – 5,1);

Căsnicia (5,2 – 8,14).

Cântarea începe înainte de căsătorie, o vreme în care viitoarea mireasă tânjește după logodnicul ei și îi așteaptă cu nerăbdare dezmierdările. Împăratul laudă frumusețea Sulamitei, încurajând-o că este frumoasă la înfățișare. Urmează primul vis al eroinei principale.

În noaptea nunții, mirele laudă din nou frumusețea miresei sale. Dumnezeu binecuvântează unirea lor.

Pe măsură ce căsnicia lor se maturizează, cei doi soți trec printr-un timp dificil. Urmează cel de-al doilea vis al Sulamitei. Lucrurile au un final fericit, iubiții se reunesc și se împacă.

 

I. Curtarea

Cap. 1 – 3,5

Sulamita în tabăra lui Solomon. Apare în scenă păstorul iubit. Fetei i se face dor de păstorul ei

 

Sulamita apare în corturile regale, unde fusese adusă de rege, însă aceasta este nerăbdătoare să-l vadă pe „păstorul ei iubit”.

Cu inima plină de dorul lui, ea vorbește ca și cum acesta ar fi prezent. „Fiicele Ierusalimului”, adică doamnele de la curte, care îl așteaptă pe rege, o privesc curioase din cauza culorii închise a pielii sale. Sulamita le spune că este arsă de soare fiindcă păzește viile fraților ei.

Apoi, ea îi vorbește iubitului ei de parcă ar fi liberă, și îl întreabă unde poate să-l găsească. Doamnele de la curte o îndeamnă să plece și să-și pască turma pe lângă corturile păstorilor.

Ulterior, apare în scenă Solomon. Acesta nu vrea să o lase pe Sulamita să plece. Îi laudă frumusețea și îi promite că o va împodobi cu „lănţişoare aurite, cu picături şi crestături de argint” (Cânt. C. 1, 10).

Fata îi respinge avansurile, spunându-i că iubitul ei este singurul pe care îl iubește.

Iubitul Sulamitei pătrunde în tabăra lui Solomon. El o încurajează și o asigură pe fată de iubirea lui. Sulamita dorește să fie cu el și să locuiască împreună pe câmpuri și în păduri.

Sulamita este o fată modestă: „Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele” (Cânt. C. 2, 1).

Pe de altă parte, păstorul, iubitul ei, o consideră fără asemănare, și spune: „Cum este crinul între spini, aşa este draga mea între fete” (Cânt. C. 2, 2).

Fiind despărțită din nou de iubitul ei, Sulamita arată că dintre toți tinerii, numai pe el îl iubește. În acest sens, ea le pune pe toate fiicele Ierusalimului să jure că nu vor încerca să trezească în ea o iubire nedorită pentru altcineva.

Ea își amintește de timpul când păstorul răspundea la chemarea ei și o invita să meargă primăvara pe coline. Îl vede urcându-se pe munți, săltând de fericire și strigând: „Scoală, draga mea, şi vino!” (Cânt. C. 2, 10).

Însă, frații ei, care se îndoiau de seriozitatea ei, au trimis-o să păzească viile de vulpi. Ea declară: „Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui” (Cânt. C. 2, 16).

În cele ce urmează, Sulamita descrie șederea ei forțată în tabăra lui Solomon. În timpul nopții, fiind în pat, i se face dor de păstorul ei. Le amintește din nou fiicelor Ierusalimului de jurământul lor, că nu vor încerca să trezească în ea o iubire nedorită.

Solomon revine la Ierusalim cu strălucire regală, iar poporul admiră alaiul său: „Ieşiţi, fetele Sionului, priviţi pe Solomon încoronat, cum a lui maică l-a încununat, în ziua sărbătoririi nunţii lui, în ziua bucuriei inimii lui!” (Cânt. C. 3, 11).

 

II. Nunta

Cap. 3,6 – 5,1

Sulamita la Ierusalim

 

În aceste momente critice pentru Sulamita, păstorul ei iubit nu o părăsește. El merge în urma iubitei sale, care este acoperită cu un văl și reușește să-i vorbească. O încurajează cu cuvinte pline de căldură și de dragoste. Ea îi spune că vrea să devină liberă și să părăsească orașul. Atunci, el fiind emoționat la culme, îi zice: „Cât de frumoasă eşti tu, draga mea, şi fără nici o pată” (Cânt. C. 4, 7).

O simplă privire a fetei face ca inima împăratului să-i bată cu putere. Cuvintele ei de dragoste sunt mai dulci și mai plăcute decât mierea, decât miresmele Libanului, iar pielea, ca un paradis de rodii.

Fata îl invită pe păstorul ei să intre în „grădina ei”, iar el acceptă.

III. Căsnicia

Cap. 5,2 – 8

Visul Sulamitei. Ultimele avansuri ale lui Solomon. Sulamita se întoarce

 

Femeile prietenoase din Ierusalim îi încurajează pe aceștia, spunându-le: „Mâncaţi şi beţi, prieteni, fiţi beţi de dragoste, iubiţii mei!” (Cânt. C. 5, 1).

În cele ce urmează, Sulamita le povestește doamnelor de la curte visul pe care îl avuse: „Cineva bătea la ușă. Era iubitul ei care o ruga să-i permită să intre. Ea era culcată. În cele din urmă, s-a sculat și a deschis ușa, dar el dispăruse în noapte. A plecat în căutarea lui, dar nu l-a găsit. Străjerii s-au purtat urât cu ea”.

Sulamita le cere doamnelor de la curte să jure că, dacă îl vor vedea pe iubitul ei, să-i transmită că ea este bolnavă… de dragoste.

Doamnele de la curte o întreabă cu ce se deosebește iubitul ei de alți bărbați: „Ce are iubitul tău mai mult ca alţii, o tu, cea mai frumoasă-ntre femei?” (Cânt. C. 5, 9).

Fata îi face o descriere emoționantă, spunându-le că este „alb şi rumen, şi între zeci de mii este întâiul” (Cânt. C. 5, 10), și contunuă să-i descrie: capul, părul, ochii, obrajii, buzele, mâinile, gura etc. încheind: „şi totul este în el fermecător” (Cânt. C. 5, 16).

Femeile de la curte o întreabă pe Sulamita unde a plecat iubitul ei, ca să-l caute și ele împreună cu ea. Ea le spune că s-a dus să pască turma prin grădini, și printre crini să-și pască iezii.

Regele Solomon se apropie de Sulamita și îi spune din nou că este cea mai frumoasă, mai fermecătoare decât „şaizeci de regine şi optzeci de concubine” (Cânt. C. 6, 8), pe care le avea regele la acel timp.

„Dar ea e numai una, porumbiţa mea, curata mea… Fetele când au văzut-o, laude i-au înălţat, iar reginele şi concubinele osanale i-au cântat. Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zarea străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă…” (Cânt. C. 6, 9-10).

Sulamita se afla în acel loc numai pentru că munca pe care trebuia să o facă, o adusese în apropierea taberei lui.

Solomon profită de acest moment pentru a-i spune că este frumoasă din tălpile picioarelor până în creștetul capului: „Cât de frumoasă eşti şi atrăgătoare, prin drăgălăşia ta, iubito!” (Cânt. C. 7, 7).

Însă, fata nu cedează în fața cuvintelor lui măgulitoare. Plină de curaj, ea își declară iubirea față de păstorul ei, căruia îi declară: „Eu sunt a lui, a celui drag. El dorul meu îl poartă. Hai, iubitul meu, la câmp, hai la țară să petrecem!” (Cânt. C. 7, 11-12).

Sulamita continuă să-și exprime atașamentul și dragostea față de iubitul ei păstor. Pentru a treia oară le amintește fiicelor Ierusalimului de jurămâtul lor, că nu vor încerca să trezească în ea iubirea împotriva voinței ei.

Solomon o lasă să plece acasă. Frații ei au zărit-o apropiindu-se, dar Sulamita nu venea singură: „Cine se înalţă din pustiu, sprijinită de-al său drag?” (Cânt. C. 8, 5). Ea își amintește că l-a întâlnit sub un măr și își declară iubirea neclintită față de el.

În continuare, sunt amintite niște remărci făcute mai înainte de frații ei, care îi purtau de grijă: „Avem o mică surioară, care sâni nu are încă. Ce-am face cu sora noastră, când ea ar fi peţită?” (Cânt. C. 8, 8). Acum, frații fetei trebuie să-și dea consințământul referitor la căsătoria ei.

Ea se mulțumește cu via ei, deoarece îl iubește numai pe cel care îi este drag, iar regele Solomon, să rămână cu bogățiile lui!

În cele din urmă, devotamentul pe care îl cere iubirea a triumfat și a adus-o pe Sulamita pe aripile glorioaselor culmi ale unirii cu păstorul ei iubit.

Rezumat la Cartea Cântarea Cântărilor

Împăratul Solomon avea o vie în ţinutul muntos al lui Efraim, pe coasta Baal-Hamon, cam la 80 km de Ierusalim.

El a lăsat via în îngrijirea unor arendaşi care erau de fapt o familie constituită din mama, doi fii, şi două fete: Sulamita şi încă o soră mai mică a ei.           Sulamită era un fel de „cenuşăreasă” a familiei, foarte frumoasă, dar nebăgată în seamă de nimeni.

Fraţii ei o tratau cu toată asprimea punând-o la munci grele, aşa că ea nu şi-a putut păstra şi îngriji prea mult frumuseţea chipului. Era pusă să curețe via şi să pună capcane pentru vulpile care stricau via. Uneori era trimisă să pască oile. Viaţa sub razele arzătoare ale soarelui o făcuse să aibă pielea complet negricioasă.

Într-o zi, un chipeş străin s-a apropiat de via păzită de arendaşi şi a stat de vorbă cu Sulamita, care se afla în vie. Era împăratul Solomon, care nu a vrut să-și descopere adevărata identitate, prezentându-se drept un păstor.

Sub privirile lui pline de admiraţie şi la auzul vorbelor lui „dulci ca mierea”, Sulamita a simţit pentru prima dată necaz pentru înfăţişarea ei neîngrijită.   Crezând cu adevărat că este un cioban pribegind cu oile, ea l-a întrebat despre turma lui. El i-a răspuns doar în termeni generali, continuând să-i vorbească asemeni unui îndrăgostit şi să-i promită daruri ca semn al dragostei lui sincere.

Pe scurt, străinul i-a cucerit inima fetei şi a plecat promiţându-i că va reveni în curând.

În lipsa lui, imaginaţia ei s-a aprins de dor. A început să-l viseze noaptea, nădăjduind în fiecare dimineaţă ca el va veni împreună cu zorile.

Într-un sfârşit, el s-a întors aşa cum promisese, de data aceasta cu toată splendoarea sa împărătească şi a luat-o de soţie.

Lumea noastră este nelămurită în privința căsătoriei. Caracterul predominant al divorțurilor și încercările moderne de a redefini căsătoria sunt într-un dezacord vădit cu Cântarea Cântărilor. Căsătoria, spune autorul biblic, trebuie celebrată, trăită cu bucurie și respectată. Carte ne pune la dispoziție câteva indicații pentru întărirea căsniciei noastre:

  1. Acordă-i partenerului tău de căsnicie atenția de care are nevoie. Fă-ți timp să-l cunoști cu adevărat.

  1. Încurajarea și motivarea constructivă, dar nu critica, sunt un element vital pentru o relație de succes.

  1. Bucurați-vă unul de celălalt. Fiți înțelepți și răbdători unul cu celălalt. Bucurați-vă de darul dragostei în căsnicie oferit de Dumnezeu.

  1. Fă orice este necesar pentru a-ți reasigura partenerul de devotamentul tău. Lucrați asupra dificultăților împreună și nu considerați divorțul ca fiind o soluție. Dumnezeu dorește ca voi amândoi să trăiți într-o dragoste reciprocă, plină de pace și înțelegere până la sfârșit.

Simbolisme:

 

Unii comentatori biblici văd în Cântarea Cântărilor o reprezentare simbolică exactă a lui Hristos și a Bisericii Sale.

Domnul Iisus Hristos este văzut în persoana împăratului, în timp ce Biserica este reprezentată de Sulamita.

Deși credem că această carte trebuie înțeleasă în mod literar ca o portretizare a căsătoriei, sunt unele elemente care prefigurează Biserica și relația cu Capul ei, Domnul nostru Iisus Hristos.

În capitolul 2 vers. 4, cartea descrie experiența fiecărui credincios care este căutat și adus la Domnul, în Biserica Lui.

Versetul 16 din capitolul 2 spune: „Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El printre crini îşi paşte mieii”. Aceasta este imaginea Păstorului cel Bun, care Își cunoaște oile Sale – credincioșii – și Își dă viața pentru noi (Ioan 10,11).           Datorită Lui, noi nu mai suntem pătați de păcat, „petele” noastre fiind curățate cu sângele Său (Cânt. C. 4, 7; Efeseni 5, 27).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.