A douăzeci și una carte a Vechiului Testament: Ecclesiastul

Stimați vizitatori și cititori ai site-ului și paginii de facebook a Catedralei „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din mun. Chișinău!

Vă informăm cu drag despre lansarea online a cărții „Trepte de pătrundere în esența Sfintei Scripturi” a protoiereului Ioan Plămădeală în colaborare cu clericii bisericii sus-menționate.

În cele ce urmează, vă prezentăm cea de-a douăzeci și una carte a Vechiului Testament: Ecclesiastul.

 

Ecclesiastul

 

Introducere

 

În original acestă carte s-a numit „Kohelet”, acesta fiind un termen rar al limbii ebraice folosit în Biblie doar în cartea Ecclesiastul (Eccl. 1, 1). Termenul este un derivat de la „kahal” – a convoca o adunare, a aduna împreună. Sensul cel mai vechi şi cel mai cunoscut al termenului kohelet este acela de predicator sau cuvântător.

Traducerea grecească a Sfintei Scripturi, „Septuaginta”, folosește titlul: Ecclesiastes, de unde îl avem și în limba română.

Titlul în română ar trebui să fie: „Cel ce vorbește adunării”, dar traducătorul a preferat să lase titlul în limba greacă.

Fără îndoială, autorul cărții este împăratul Solomon, căci cel ce a scris cartea, se întitulează pe sine: „Fiul lui David, rege în Ierusalim” (Eccl. 1, 1).

Îl identifică ca autor pe Solomon descrierea plăcerilor vieții de tot felul: „Grăiam inimii mele: Vino să te ispitesc cu veselia şi să te fac să guşti plăcerea!… E nebunie! am zis despre râs. Şi despre veselie: La ce poate să folosească!… Am cugetat apoi în inima mea, să desfătez trupul meu cu vin – pe când cugetul meu umbla după înţelepciune şi cerceta nebunia…” (Eccl. 2, 1-3).

De asemenea, realizările mărețe și o viață în bogății fără asemănare: „Am început lucrări mari: am zidit case, am sădit vii, Am făcut grădini şi parcuri… Mi-am făcut iazuri… Am cumpărat robi şi roabe… asemenea şi turme de vite, şi oi fără de număr… Am strâns aur şi argint… Am fost mare şi am întrecut pe toţi cei ce au trăit înaintea mea în Ierusalim” (Eccl. 2, 4-9).

Solomon a scris această carte spre sfârșitul vieții, la bătrânețe, probabil în jurul anului 933 î. Hr.

Cartea Ecclesiastul este o istorie a unui suflet care s-a dezamăgit căutând fericirea.

Căutătorul din această carte a ajuns la capătul drumului, „cu mâinile goale”, sugerându-ne că acesta este rezultatul căutării fericirii printre lucrurile pământești.

Eccesiastul oferă creștinilor o șansă de a percepe lumea prin ochii unei persoane care, cu toate că este foarte înțeleaptă, încearcă, totuși, să găsească sens în lucrurile trecătoare, omenești.

Predicatorul a încercat practic toate formele de plăcere omenească, dar nici una nu i-a oferit sentimentul de împlinire sufletească.

În cele din urmă, predicatorul ajunge să accepte că credința în Dumnezeu este singura cale de a-ți găsi un rost pentru sine însuți. El acceptă ideea că viața este scurtă și fără Dumnezeu, ea nu are nici un sens.

Ecclesiastul îl sfătuie pe cititor să se concentreze asupra unui Dumnezeu veșnic în locul unei plăceri trecătoare. „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om. Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele” (Eccl. 12, 13-14).

I. Deșertăciunea modului de viață a omului

Cap. 1 – 3

Nestatornicia lucrurilor pământești. Zădărnicia plăcerilor lumești. Vremea tuturor lucrurilor. Deosebirea omului de animal

 

Ecclesiastul își începe povestirea sa cu următoarele cuvinte: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!” (Eccl. 1, 2).

La ce folosește truda și munca omului…? Se întrebă autorul. O generație trece, alta vine, ciclurile naturale ale pământului se repetă: „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare” (Eccl. 1, 9).

Solomon s-a străduit cu inima și cu mintea, zice el, să înțeleagă ce se întâmplă pe pământ, și a ajuns la concluzia că totul este: „deşertăciune şi vânare de vânt” (Eccl. 1, 14).

El și-a propus să caute și să cerceteze înțelepciunea legată de îndeletnicirile permanente ale oamenilor, dar a concluzionat că înțelepciunea și prostia, realizările și truda, toate acestea sunt „deșertăciune și goană după vânt”.

„Că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa” (Eccl. 1, 18).

De asemenea, au fost încercate de către autor toate plăcerile lumești: veselia, alcoolul, luxul, bogăția, băutura, mâncarea ș.a. Totodată, acesta a făcut lucruri mari: construcții, a plantat parcuri, a făcut grădini, bazine acvative și a adunat bogății nenumărate.

Cu toate acestea, Solomon a ajuns la concluzia că, în pofida faptului că un om mănâncă și bea, se veselește și devine rob al plăcerilor, toate acestea sunt deșertăciune și vânare de vânt.

El a ajuns chiar să urască viața: „am urât viaţa, căci rele sunt cele ce se fac sub soare” (Eccl. 2, 17).

Solomon se împacă cu gândul că înțelepciunea, știința și realizările nu au nici un rost, și în final, sunt deșertăciune și goană după vânt.

Pentru a realiza orice lucru, este un timp prielnic: să te naști sau să mori; să sădești sau să culegi; să rănești sau să tămăduiești; să dărâmi sau să construiești; să plângi sau să râzi; să arunci pietre sau să le strângi; să agonisești sau să risipești, să rupi sau să coși, să vorbești sau să taci, să iubești sau să urăști. Este vreme de război și este vreme de pace. „Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor” (Eccl. 3, 11).

Scopul lui Dumnezeu referitor la creația sa, este ca ea să se bucure de viață, și tot ce primește omul pentru a viețui sub soare, este de fapt darul lui Dumnezeu.

Aici, Solomon ajunge la gândul că omul și animalele au aceeași soartă. Și unul moare și altul moare, amândoi mergând în același loc. În pământ își au obârșia și tot în pământ se întorc.

De asemenea, pune la îndoială faptul că duhul de viață, pe care îl au amândoi, și omul și animalul, se sălășluiește în același loc sau în sălașuri diferite: „Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?” (Eccl. 3, 21).

Într-un final, ajunge la concluzia că omul nu întrece cu nimic animalul, căci totul este deșărtăciune.

II. Sfaturi bune pentru cei ce se tem de Dumnezeu

Cap. 4 – 7

Zădărnicia avuției. Folosul avuției. Deșertăciunea iubirii de avuție. Folosul înțelepciunii. Femeia rea este amărăciunea sufletului

 

Solomon îi consideră pe cei morți mai fericiți decât cei vii, deoarece ei s-au debarasat de toate asupririle și toate necazurile pământești. Dar mai fericiți decât unii și decât alții, el îi consideră pe cei care nici nu s-au născut, căci ei n-au văzut  „faptele cele rele care se săvârşesc sub soare” (Eccl. 4, 3).

Mai departe, autorul descrie unele lucruri deșarte și lipsite de sens. Totodată, el oferă următoarele sfaturi înțelepte: „Mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul… căci dacă unul cade, îl scoală tovarăşul lui” (Eccl. 4, 9-10), adăugând că „sfoara pusă în trei nu se rupe degrabă” (Eccl. 4, 12).

De asemenea, Solomon oferă sfaturi referitor la comportamentul care trebuie să-l aibă cei care vin la templul Domnului: „Ia seama la picioarele tale când te duci în templul Domnului. Dacă te apropii să asculţi este mai bine, decât să aduci jertfa nebunilor…” (Eccl. 4, 17).

„Nu te grăbi să deschizi gura ta… înaintea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este în ceruri, iar tu pe pământ; pentru aceasta să fie cuvintele tale puţine” (Eccl. 5, 1) – zice Solomon, adăugând că trebuie neapărat de împlinit făgăduința făcută lui Dumnezeu: „Mai bine să nu făgăduieşti decât să nu împlineşti ce ai făgăduit” (Eccl. 5, 4).

Când săracii sunt asupriți, aduți aminte că: „peste cel mare este unul mai mare, iar Cel Atotputernic veghează peste toţi” (Eccl. 5, 7).

Dulce este somnul celui ce muncește, dar bogăția nu-i permite bogatului să se odihnească și să doarmă. Totuși, acesta a venit pe lume gol, și când pleacă din ea, nu poate duce nimic cu el din toată truda lui.

Omul poate obține bogății și slavă și nimic să nu-i lipsească din ceea ce și-a dorit, dar ce folos ar avea din viața sa, chiar de ar trăi mii de ani, dacă nu va afla fericirea? „Căci cine ştie ce este de folos pentru om în viaţă, în vremea zilelor sale de nimicnicie pe care le trece asemenea unei umbre?” (Eccl. 6, 12).

Nimic din cele ce sunt „sub soare” nu-i vor fi omului de mare folos, căci nu-și va găsi fericirea în ele. Adevărata fericire este doar în comuniunea cu Dumnezeu, în Împărăția Tatălui Ceresc.

Solomon continuă cu unele constatări dobândite din experiența vieții sale: „Mai de preţ este un nume bun decât untdelemnul cel binemirositor şi ziua morţii decât ziua naşterii” (Eccl. 7, 1).

          „Mai bine este să mergi în casă de plâns, decât să te duci în casă de ospăţ, căci acolo se vede sfârşitul omului şi cine îl vede pune la inimă” (Eccl. 7, 2).

          „Mai bun este necazul decât râsul, căci întristarea feţei este bună pentru inimă” (Eccl. 7, 3).

          „Inima celor înţelepţi este în casa cea cu tânguire, iar inima celor nebuni în casa veseliei” (Eccl. 7, 4).

          „Mai degrabă să auzi certarea unui înţelept, decât să asculţi cântecul celor nebuni” (Eccl. 7, 5).

          „În zi de fericire fii bucuros, iar în zi de nenorocire gândeşte-te că Dumnezeu a făcut şi pe una şi pe cealaltă” (Eccl. 7, 14).

          Solomon se întreabă de ce a ajuns calea oamenilor plină de chin? Tot el spune că a cercetat știința și înțelepciunea, și a realizat că „răutatea este o nebunie, iar prostia este zănatică (smintită) răutate” (Eccl. 7, 25).

          „Şi am găsit femeia mai amară decât moartea, pentru că ea este o cursă, inima ei este un laţ şi mâinile ei sunt cătuşe. Cel ce este bun înaintea lui Dumnezeu scapă, iar păcătosul este prins” (Eccl. 7, 26).

          Autorul susține că pe acestea le-a aflat, dar mai există și altele pe care nu le-a aflat încă. Totuși, din cele aflate, Solomon concluzionează că: „Dumnezeu a făcut pe om drept, iar oamenii născocesc multe vicleşuguri” (Eccl. 7, 29).

III. Toți au același sfârșit

Cap. 8 – 9

Nestatornicia vieții. Cei buni și cei răi au aceeași soartă. Înțelepții disprețuiți

 

          Solomon îndeamnă supușii să asculte de suveranul lor, să i se supună, pentru că celui ce ascultă de rege și i se supune lui, nu i se va întâmpla nimic rău. Cel înțelept cunoaște timpul și legea, de aceea, el niciodată nu se va împotrivi lucrurilor care se întâmplă și care nu depind de el.

          Solomon afirmă că: „Din pricină că hotărârea pentru pedepsirea răutăţii nu este îndeplinită de îndată, pentru aceasta se umple de răutate inima oamenilor ca să facă rău” (Eccl. 8, 11).

          Totuși, cât nu-și va lungi zilele păcătosul – zice Solomon, fericirea nu va fi a lui, dar a acelora care se tem de Domnul și se smeresc în fața Lui.

          Ecclesiastul consideră că mai există o nedreptate care se petrece pe pământ, și anume, că „sunt drepţi cărora li se răsplăteşte ca după faptele celor nelegiuiţi şi sunt păcătoşi cărora li se răsplăteşte ca după faptele celor drepţi” (Eccl. 8, 14).

          Amara conștientizare că este imposibil să unești credința cu acele evenimente care îl urmăresc pe om tot parcursul vieții, îl face pe Ecclesiast să afirme „că omul nu poate să înţeleagă toate câte se fac sub soare, dar se osteneşte căutându-le, fără să le dea de rost” (Eccl. 8, 17).

          De aceea, omul trebuie să muncească și să se bucure de viață, dar să nu tindă să înțeleagă ceea ce este de neînțeles pentru mintea omenească.

          Cercetând mai profund soarta drepților, Eccesiastul conștientizează că omul trebuie să se mulțumească cu acele lucruri care îi sunt accesibile în viață și să nu alerge după himere (iluzii).

          Drepții, ca și înțelepții, sunt în mâna lui Dumnezeu împreună cu toate faptele lor. Toți au aceeași soartă: dreptul și păcătosul, cel bun și cel rău, cel curat și cel necurat: „Este un mare rău în tot ceea ce se face sub soare, căci toţi au aceeaşi soartă… şi se duc în acelaşi loc cu cei morţi” (Eccl. 9, 3).

          Cei vii sunt conștienți că vor muri, dar cei morți nu conștientizează nimic, de aceea: „Tot ceea ce mâna ta prinde să săvârşească, fă cu hotărâre, căci în locuinţa morţilor în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici ştiinţă, nici înţelepciune” (Eccl. 9, 10).

          Solomon susține că deseori se întâmplă lucruri imprevizibile. De exemplu, nu cei care merită și sunt demni sunt promovați, dar sunt cocoțați în „vârful piramidei” oameni care nici pe departe nu le este locul acolo.

          În acest sens, Ecclesiastul afirmă că: „Mai bună este înţelepciunea decât puterea; dar înţelepciunea celui sărac este urgisită, şi cuvintele lui nu sunt luate în seamă… Înţelepciunea este mai de preţ decât armele de luptă; dar o singură greşeală nimiceşte mult bine” (Eccl. 9, 16:18).

 

 

IV. Înțelepciunea și obligațiile omului

Cap. 10 – 12

Urmările nedreptății omenești și ale trândăviei. Aducerea aminte de moarte și de judecată. Vârsta bătrâneții și sfârșitul vieții

 

          Ecclesiastul rostește multe proverbe referitoare la înțelepciunea practică și spune că „o muscă moartă strică amestecul de untdelemn… puţină nebunie strică preţul la multă înţelepciune” (Eccl. 10, 1). Adică, nu doar un păcătos poate distruge multe lucruri bune, dar și o faptă proastă poate întoarce de pe calea cea dreaptă pe om.

          Solomon consideră că a mai depistat un rău, o nedreptate „sub soare”, și anume: „Nebunul este ridicat la dregătorii înalte, iar cei vrednici stau în locuri de jos” (Eccl. 10, 6).

          Autorul adresează oamenilor următoarele cuvinte: „Dacă o unealtă s-a tocit şi nu a fost ascuţită, trebuie să îndoim puterile… Dacă şarpele muşcă înainte de a fi descântat, atunci descântătorul nu are nici un folos” (Eccl. 10, 10-11). Adică, orice lucru trebuie făcut la timpul lui, căci dacă scapi momentul, acel lucru poate să nu-ți mai fie de folos, ba dimpotrivă, chiar dăunător.

          De asemenea, și trândăvia are urmări nefaste pentru viața omului: „Din pricina lenei, grinzile casei se lasă, iar când stai cu mâinile în sân, apa picură în casă” (Eccl. 10, 18).

          Nu blestema și nu defăima nici chiar pe ascuns, căci până la urmă, tot vei fi depistat.

          Ulterior, Predicatorul îndeamnă pe om ca în prezent să se îngrijească de viitor: „căci nu ştii ce nenorocire se poate întâmpla în ţară” (Eccl. 11, 2).

          Chiar dacă omul ar trăi mulți ani și s-ar bucura de toate, „să-şi aducă aminte de zilele cele din întuneric, căci multe vor fi” (Eccl. 11, 8).

          Omul este îndemnat să se bucure de zilele tinereții lui și inima să se veselească mergând pe calea pe care i-o arată ochii „dar să ştii că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa” (Eccl. 11, 9).

          În cele ce urmează, Predicatorul Solomon dă un îndemn general, ca o concluzie, la toate despre care s-au scris în cartea Ecclesiastul, zicând: „Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte şi să se apropie anii despre care vei zice: N-am nici o plăcere de ei …” (Eccl. 12, 1).

          Cu alte cuvinte, omului ajuns la bătrânețe nu-i rămâne decât să se întoarcă în țărâna pământului, ceea ce confirmă cuvintele autorului: „Toate sunt deşertăciuni!” (Eccl. 12, 8).

          Solomon a stăruit asupra faptului ca poporul să aibă cunoștințe și înțelepciune, deoarece „Cuvintele celor înţelepţi sunt ca boldurile de îmboldit dobitoacele” (Eccl. 12, 11), care stimulează la lucruri drepte.

          Însă, referitor la înțelepciunea lumească, Predicatorul avertizează că „scrisul de cărţi este fără sfârşit, iar învăţătura multă este oboseală pentru trup” (Eccl. 12, 12).

          În cele din urmă, Ecclesiastul ajunge la un grandios punct culminant, făcând un rezumat la tot ce s-a scris în această carte referitor la deșertăciune și înțelepciune: „Iată pe scurt; tot ceea ce ai auzit aceasta este: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om. Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele” (Eccl. 12, 13-14).

 

 

Rezumat la Cartea Ecclesiastul

 

          Cartea Ecclesiastul conține numeroase mărgăritare ale înțelepciunii divine. Solomon nu include printre numeroasele realizări pe care le numește deșertăciuni, construcția Templului din Ierusalim, și nici închinarea sinceră adusă lui Dumnezeu.

          De asemenea, el nu prezintă darul dumnezeiesc al vieții drept deșertăciune, ci spune că acest dar i-a fost dat omului să se bucure și să înfăptuiască binele: „Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale. Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu” (Eccl. 3, 12-13).

          Conform autorului, lucrurile și îndeletnicirile chinuitoare nu sunt de la Dumnezeu. Un tată poate agonisi bogății pentru fiul său, dar o nenorocire ar putea distruge totul, iar fiului său nu i-ar rămâne nimic. Mai bine ar fi să-i lase o moștenire spirituală, rezistentă la orice, căci nenorocirea îi lovește pe toți bogații lumii, iar când mor, pleacă cu mâinile goale: „Şi dacă bogăţia se pierde dintr-o întâmplare nenorocită şi el are un copil, acestuia nu-i rămâne nimic în mină. Precum a ieşit din pântecele maicii sale, gol se va duce, aşa cum a venit…” (Eccl. 5, 13-14).

          Ecclesiastul îi oferă cititorului ocazia de a înțelege sentimentul de pustietate sufletească și disperarea cu care se confruntă cei ce nu Îl cunosc pe Dumnezeu.

          Cei ce nu au o credință mântuitoare în Domnul Iisus Hristos, se confruntă cu o viață care, în cele din urmă, se va încheia fără de nici un folos.

          Dacă nu există mântuire, și respectiv, nici Dumnezeu, atunci nu numai că nu există nici un rost în viață, ci nu există nici scop și nici sens de a o trăi.

          Lumea de „sub soare” despărțită de Dumnezeu este lipsită de orice perspectivă, fiind crudă, rea, nedreaptă, de scurtă durată și cu totul fără sens.

          Doar cu Hristos viața este numai o umbră a fericirii care va veni, într-un cer care este accesibil doar prin El: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6).

Cugetări la Cartea Ecclesiastul

 

          Ca să stabilim de la început caracterul acestei cărți, trebuie să spunem că ea este o carte canonică a Sfintei Scripturi și că autorul ei a fost „inspirat” să o scrie.

          Nu trebuie să mergem în afara Sfintei Scripturi ca să aflăm cum gândește lumea. Dumnezeu a vrut ca să ne întâlnim cu gândirea celor fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Mai mult decât atât, El a vrut să fim în stare să ne confruntăm cu ea.

          Ecclesiastul ne așează înainte tot ceea ce mintea umană a reușit să afle în căutările ei după fericire și după sensul real al existenței. Argumentele folosite în această carte nu sunt argumentele lui Dumnezeu, ci argumentele minții umane.

          Aceasta explică pe deplin apariția unor pasaje care sunt într-un contrast flagrant cu tot restul scrierilor sfinte. De exemplu: „Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra” (Eccl. 1, 15),

„Nimic nu este mai bun pentru om decât să mănânce şi să bea şi să-şi desfăteze sufletul cu mulţumirea din munca sa. Şi am văzut că şi aceasta vine numai din mâna lui Dumnezeu” (Eccl. 2, 24),

„Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti” (Eccl. 3, 3),

„Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace” (Eccl. 3, 8),

„Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viată, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune! Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc” (Eccl. 3, 19-20),

„Şi am ridicat în slăvi veselia, căci nu este nimic mai bun pentru om sub soare, decât să mănânce, să bea şi să se veselească. Numai de l-ar întovărăşi la lucrul lui în tot timpul vieţii pe care Dumnezeu i-o dă sub soare!” (Eccl. 8, 15).

          Solomon își descrie experiențele vieții lui în căutarea după sens și valoare. Pentru început, el nu neagă, ci neglijează pur și simplu dimensiunea metafizică (care depășeste gândirea umană), și-și direcționează căutările înspre lumea științei (Eccl. 1, 4-11), înspre lumea filosofiei (1, 12-18), înspre lumea senzuală a plăcerilor: petreceri (Eccl. 2, 1), băutură (Eccl. 2, 3), realizări materiale mărețe (2, 4-7), bogăție, muzică și femei (2, 8).

          El încearcă rând pe rând: materialismul (Eccl. 2, 12-26), fatalismul (predestinare) (Ecl. 3, 1-15), deismul (credință în existența unei ființe supreme, care a creat lumea, dar care nu intervine în ordinea naturii) (Ecl. 3:1-4), religia naturii (credința că mediul care ne înconjoară este îmbibat cu spirite sacre) (Ecl. 5, 1-8), avariția (zgârcenie, lăcomie) (5, 9-6:12) și chiar moralitatea (7, 1-11:8). Toate acestea se dovedesc însă în final: „Deșertăciune a deșertăciunilor, o deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune și goană după vânt!” (Ecl. 1, 2:14).

          Cuvântul care caracterizează întreaga carte este „deșertăciune”. Scopul nedeclarat al cărții este acela de a demonstra zădărnicia căutării fericirii în domeniul existenței vremelnice.

          Fericirea nu poate fi găsită dacă este căutată ca un scop în sine, pentru că ea nici nu există ca ceva de sine stătător. Fericirea este o stare care însoțește o anumită atitudine, iar atitudinea aceasta este împlinirea voinței veșnice a lui Dumnezeu.

          Este important că Ecclesiastul leagă apelul său pentru considerarea responsabilităților față de Dumnezeu de vârsta tinereții. Cine vrea să trăiască fericit, este bine să nu repete căutările inutile ale Ecclesiastului și să înceapă din tinerețe să intre în „dimensiunea” ascultării de Dumnezeu.

Cele mai cunoscute si mai citate versete sunt:

„Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!” (Eccl. 1, 2).

„Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” (Eccl. 3, 1).

„Sfoara pusă în trei nu se rupe degrabă” (Eccl. 4, 12).

„Aruncă pâinea ta pe apă, căci o vei afla după multe zile” (Eccl. 11, 1).

„Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte şi să se apropie anii despre care vei zice: N-am nici o plăcere de ei …” (Eccl. 12, 1).

„Iată pe scurt; tot ceea ce ai auzit aceasta este: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om” (Eccl. 12, 13).

          Trei afirmații se evidențiază din conținutul cărții:

1. Când observi viața umană cu ciclurile ei aparent lipsite de semnificație: „Un neam trece şi altul vine… Soarele răsare, soarele apune… Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple… Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună… Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi… Nu ne aducem aminte despre cei ce au fost înainte, şi tot aşa despre cei ce vor veni pe urmă” (Eccl. 1, 4-11) și cu paradoxurile ei inexplicabile: „…este câte un drept, care piere întru dreptatea lui, şi este câte un nelegiuit care trăieşte mereu în răutatea lui” (Eccl. 7, 15), ajungi neapărat la convingerea că totul este lipsit de sens și de semnificație, deoarece este imposibil să găsești în toate măcar un singur scop în jurul căruia să-ți organizezi existența.

2. Cu toate acestea, îți dai seama că este bine ca viața să fie trăită din plin, căci este un dar pe care ți l-a făcut Dumnezeu: „Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale. Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu” (Eccl. 3, 12-13), numai că trebuie să o trăiești cu grijă știind că…

3. …vei da socoteală Făcătorului tău în ziua în care te va chema la judecată: „Şi am gândit în inima mea: Dumnezeu va judeca pe cel drept ca şi pe cel nelegiuit, căci este vreme pentru orice punere la cale şi pentru orice faptă” (Eccl. 3, 17), „Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele” (Eccl. 12, 14).

          Cartea ilustrează o bogată gamă de sentimente pe care le traversează omul în viață. Predominant însă, ea se centrează pe deșertăciunea celor condamnați să-și petrecă existența în intervalul dintre naștere și moarte, ignorând existența lui Dumnezeu.

          Dacă realitatea vieții este redusă doar la o scurtă evoluție între naștere și moarte, plină de suferințe și nedreptăți, presărată cu bucurii fără sens și tăiată nemilos și fără speranță de moartea inevitabilă, atunci ea este o deșertăciune, o deșertăciune și iar deșertăciune. ,,Totul este deşertăciune şi vânare de vânt” (Eccl. 1, 14).

          Dacă realitatea vieții este redusă doar la spațiu, la experiențele ,,de sub soare”, lipsită de orice fel de punct de referință de deasupra și de „dincolo de soare”, ea este tot o deșertăciune a deșertăciunilor, o goană către nicăieri.

          Singurul care poate da vieții sensul necesar este Dumnezeu, pentru că numai El poate completa existența noastră cu cele necesare pentru mântuire.

          Dumnezeu adaugă timpului dimensiunea veșniciei și tot El dă spațiului dimensiuni care depășesc mintea omenească. Iată de ce ,,frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” (Pilde 1, 7), pentru că ea trebuie să înceapă cu recunoașterea realității lui Dumnezeu.