A douăzeci și treia carte a Vechiului Testament: Isaia

Stimați vizitatori și cititori ai site-ului și paginii de facebook a Catedralei „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din mun. Chișinău!

Vă informăm cu drag despre lansarea online a cărții „Trepte de pătrundere în esența Sfintei Scripturi” a protoiereului Ioan Plămădeală în colaborare cu clericii bisericii sus-menționate.

În cele ce urmează, vă prezentăm cea de-a douăzeci și treia carte a Vechiului Testament: Isaia.

 

Isaia

Introducere

Proorocul Isaia este considerat cel mai mare prooroc al Vechiului Testament. Numele lui înseamnă „Dumnezeu mântuiește”.

Isaia s-a născut în Ierusalim și a fost fiul lui Amos, fratele lui Amasia, regele lui Iuda. A profețit sub regii Ozia (808-739 î.Hr), Ioatam (740-736 î.Hr), Ahaz (736-716 î.Hr), Iezechia (716-687 î.Hr) și Manase (687-642 î.Hr.).

Potrivit tradiției iudaice, proorocul Isaia a trăit până în vremea regelui Manase. Deoarece acest rege era închinător la idoli, Isaia s-a ridicat împotriva obiceiurilor sale păgâne. Pentru aceasta, în anul 680 î.Hr., regele Manase, cu toate că-i era ginere, a poruncit ca Isaia să fie scos afară din cetate și tăiat în două cu fierestrăul: „Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi” (Evrei 11, 37)

Cartea proorocului Isaia este inclusă atât în Biblia ebraică cât și în Sfânta Scriptură, în Vechiul Testament. Această carte este prima din scrierile proorocilor numiți „mari”.

Autorul cărții este proorocul Isaia (1,1), care a trăit în Ierusalim cu șapte secole înainte de Hristos.

Sfântul Prooroc Isaia este numit și „Evanghelistul Vechiului Testament”, deoarece el rostește cele mai multe profeții mesianice.

Conform părerilor a mai multor cercetători biblici, Cartea Isaia a fost scrisă între anii 701-681 î.Hr.

Cartea lui Isaia este prima dintre cărțile profetice ale Vechiului Testament și una dintre cele 39 de cărți canonice veterotestamentare.

Cartea are două părți principale:

1. Cap. 1 – 35 cuprinzând cuvântări adresate contemporanilor
2. Cap. 40 – 66 unde se vorbește despre mântuirea drepților

          Un adaos istoric îl găsim în cap. 36 – 39

Cuvântările și profețiile cuprinse în prima parte a cărții sunt rostite de prooroc în diferite timpuri și împrejurări (mustrări aspre), iar partea a doua cuprinde, în special, profeții de mântuire și îndemnuri profetice.

Deși sunt rostite multe amenințări, scopul principal al cărții este unul consolator. Judecata lui Israel și a celorlalte popoare avea menirea de a mântui pe cei care se pocăiesc și se întorc la Dumnezeu cu credință.

O noutate în mijlocul poporului ales este și profeția care spune că popoarele păgâne nu vor fi nimicite, iar cei care se vor întoarce la Dumnezeu, din rândurile lor se vor bucura de viața veșnică în împărăția Tatălui Ceresc.

Cartea proorocului Isaia oglindește simetric Sfânta Scriptură. Ea are 66 de capitole, exact câte cărți sunt și în Biblie. Ea se împarte în două părți cu exact același număr de capitole câte sunt și în cărțile celor două testamente:

• 39 de cărți canonice pentru Vechiul Testament
• 27 de cărți pentru Noul Testament.

Primele 39 de capitole ale cărții lui Isaia se ocupă, ca și Vechiul Testament, mai mult cu Legea, neascultarea si pedeapsa.

Ultimele 27 de capitole vorbesc, ca și Noul Testament, mai mult despre har, mântuire, schimbare si slavă.

Partea întâi

 

Proorociile mâniei dumnezeiești (avertizări adresate contemporanilor)

Cap. 1 – 35

 

Acest conținut îl împărțim în felul următor:

I. Prima secțiune (cap. 1 – 6): Mesajul lui Isaia referitor la Iuda și Ierusalim

II. A doua secțiune (cap. 7 – 12): Amenințarea unor invazii din partea dușmanilor și promisiunea de eliberare

III. A treia secțiune (cap. 13 – 14): Pronunțarea judecății împotriva Babilonului

IV. A patra secțiune (cap. 15 – 23): Pustiire la nivel internațional

V. A cincea secțiune (cap. 24 – 27): Judecata lui Dumnezeu și salvarea poporului de către El

VI. A șasea secțiune (cap. 28 – 35): Mânia lui Dumnezeu și binecuvântările Sale

 

 

 

 I. Mesajul lui Isaia referitor la Iuda și Ierusalim

Cap. 1 – 6

Proorocia lui Isaia despre adevăratele jertfe. Proorocie despre Iuda și Ierusalim. Pedeapsa mândriei și a podoabelor deșarte. Bune prevestiri. Via neroditoare. Slava Domnului

 

Această secțiune începe cu vedenia pe care a văzut-o Isaia despre Iuda și Ierusalim. Domnul zice că poporul lui Israel a fost atât de mult ajutat, protejat și îndrumat, dar, cu toate acestea, fiii lui Israel s-au întors de la Domnul: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte…” (Isaia 1, 3).

De atâtea ori au fost pedepsiți, „…tot capul vă este numai răni” (Isaia 1, 5), țara fiind pustiită, orașele arse și distruse, dar acest popor mereu s-a răzvrătit, zice Domnul.

Totuși, ca să nu ajungă această țară ca Sodoma și Gomora, Dumnezeu a lăsat o rămășiță din acest popor.

Domnul continuă: „Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre… Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse?… Nu mai aduceţi daruri zadarnice!” (Isaia 1, 11-13).

Toate rânduielile, sărbătorile, adunările și rugăciunile voastre îmi sunt dezgustătoare, zice Domnul, fiindcă nu încetați să faceți rău.

„Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!… De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca…” (Isaia 1, 17: 19-20).

Dumnezeu s-a săturat să vadă mânjite de sânge mâinile voastre, pe care le ridicați la rugăciune.

În vremurile de pe urmă, Ierusalimul se va înălța foarte tare și vor veni multe popoare aici ca să se instruiască, să învețe Legea și să fie judecați conform ei. Dar, poporul lui Israel nu umblă în lumina Domnului. Pământul s-a umplut de magi și vrăjitori, de bogății și idoli, iar fiii lui Israel se închină lor.

Pedeapsa divină nu se va lăsa mult așteptată. „Intraţi în crăpăturile stâncilor şi ascundeţi-vă în pulbere, din pricina fricii de Dumnezeu…” (Isaia 2, 10).

Căci va veni ziua când El se va ridica împotriva celui mândru și semeț, și-i va pogorâ pe cei înalți și pe cei ce se află sus. Se va ridica Domnul și toți idolii vor pieri, și cei de argint și cei de aur, pe care omul i-a făcut pentru închinare. Toți vor fi părăsiți ca să devină sălaș șobolanilor și liliecilor, „iar el (omul) va intra în crăpăturile stâncilor şi în prăpăstiile munţilor, de frica Domnului şi de strălucirea slavei Lui, când va veni El ca să lovească pământul” (Isaia 2, 21).

Iudeii sunt sfătuiți să nu nădăjduiască în ajutorul omenesc, căci nu are nici o putere.

Proorocul explică nenorocirile care se vor abate asupra lui Iuda. Va scădea partea materială, vor începe lipsurile și sărăcia. Din cauza lipsei de conducători buni, poporul va cădea în nelegiuiri și desfrâu. Nimeni nu va avea dorința de a se ocupa de lucruri bune, spre folosul comunității. Declinul va începe, pentru că la cârma statului ajung conducători tineri, fără experiență (spre exemplu, Manase devine rege la vârsta de doisprezece ani).

În rezultat, „Ierusalimul va ajunge dărâmătură şi Iuda este gata să cadă, căci limba lor şi gândurile lor sunt împotriva Domnului…” (Isaia 3, 8).

Nelegiuiții nici nu încercă să-și ascundă păcatele, ba dimpotrivă, le vădesc.

„Poporul meu este asuprit de nişte copii, şi femeile domnesc peste el” (Isaia 3, 12). Conducătorii duc poporul în rătăcire și îl abat de la calea cea dreaptă.        Domnul va judeca pe poporul Său „Pentru că fiicele Sionului sunt atât de mândre şi umblă cu capul pe sus şi cu priviri obraznice, cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor, Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor” (Isaia 3, 16-17).

Acestea, prin modul lor de viață și comportamentul lor obraznic, au trezit mânia lui Dumnezeu. De aceea, Domnul le va lipsi de podoabele lor și le va însemna cu pecetea rușinii. Multe dintre ele vor rămâne nemăritate din pricina lipsei bărbaților, care vor pieri în războaie.

În rezultat, multe femei vor rămâne fără bărbați, iar acest lucru, la iudei, era considerat o rușine. De aceea, Legea lui Moise permitea unui bărbat să aibă mai multe femei.

După furtună apare soarele. Așa se întâmplă și cu Ierusalimul, care trăia în păcat și fărădelege.

Se va abate aupra lui mânia lui Dumnezeu, care va curăți poporul de murdăria păcatului. După care, Ierusalimul va deveni un oraș nou, curat, lipsit de lucrurile urâcioase care se întâmplase mai devreme în el.

Domnul va fi alături, pe muntele Sionului, arătându-și prezența prin nor, fum și foc, și Slava Lui îi va acoperi pe toți.

În cele ce urmează, proorocul Isaia vorbește despre Dumnezeu, care a sădit via Sa, adică poporul Israel. L-a sădit într-un loc deosebit de bun și i-a oferit toate cele necesare pentru o viață prosperă. Dar, cu părere de rău, această vie nu a adus roadă bună și plăcută, ci una rea și urâtă.

Iuda și Israel produc strugurii nelegiuirii, cu toate că au fost plantate ca o viță-de-vie aleasă. Pentru ei, binele este rău și răul bine, deoarece se consideră înțelepți în ochii lor. „De aceea, mânia Domnului s-a aprins împotriva poporului Său! El întinde mâna Sa spre el, îl loveşte şi munţii se clatină. Cadavrele lor sunt ca gunoiul pe cale…” (Isaia 5, 25).

Pentru aceasta, Dumnezeu va chema un popor puternic, de departe (asirienii), gata de luptă, care va lovi poporul lui Israel, și va fi „întuneric şi strâmtorare; lumina se va întuneca întocmai ca o noapte, fără să se mai ivească zorile!” (Isaia 5, 30).

„Am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ…” (Isaia 6, 1), zice Isaia. Odată cu această viziune, Dumnezeu i-a încredințat proorocului următoarea misiune: „Du-te şi spune poporului acestuia: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea” (Isaia 6, 9).

Din cauza învârtoșării inimii, poporul și-a astupat urechile, și-a închis ochii, ca nu cumva să audă, să vadă și să se întoarcă la Dumnezeu, ca să fie vindecați.

Proorocul a întrebat: „Până când, Doamne!”, iar Domnul i-a răspuns: „Până când cetăţile vor fi pustiite şi vor rămâne fără locuitori, şi casele fără oameni şi pământul pustiu” (Isaia 6, 11).

 

II. Amenințarea unor invazii din partea dușmanilor și promisiunea de eliberare

Cap. 7 – 12

Soarta lui Iuda și Efraim. Nașterea lui Emanuel din Fecioară. Surparea împărăției Siriei și a lui Israel. Vremea lui Mesia. Nașterea, numele și împărăția lui Mesia. Pedeapsa nedreptății. Pieirea Asirienilor. Puterea lui Mesia. Cântare de mulțumire

 

În zilele regelui Ahaz, regele lui Iuda, Siria și Israelul au făcut o alianță ca să lovească regatul lui Iuda și să-l cotropească.

Dumnezeu trimite pe Isaia și pe cei doi feciori ai săi ca semne profetice, pentru a-l încuraja pe Ahaz, ca să nu se teamă „din pricina acestor doi tăciuni care fumegă” (Isaia 7, 4), adică de regele Siriei și al Israelului.

În acest fel, Domnul arată că alianța încheiată între Siria și Israel împotriva lui Iuda, va eșua.

Efraim, care a luat parte la această alianță pentru a pustii regatul Iuda, el însuși va fi pustiit: „Mai sunt încă şaizeci şi cinci de ani şi Efraim va pieri din rândul popoarelor” (Isaia 7, 8).

Vorbindu-i lui Ahaz despre toate acestea, Isaia îl îndeamnă să ceară un semn de la Dumnezeu spre confirmarea spuselor lui.

După ce Ahaz refuză, profetul îi zice: „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel (care înseamnă „Cu noi este Dumnezeu”)” (Isaia 7, 14).

Doar că „înainte ca fiul acesta să ştie să dea la o parte răul şi să aleagă binele, pământul… va fi pustiit. Domnul va aduce peste tine, peste poporul tău… vremuri care n-au mai venit de când Efraim s-a desfăcut de Iuda; va aduce pe regele Asiriei” (Isaia 7, 16-17). Și va chema în ziua aceea și „muştele care se află la capătul Nilului – fluviul Egiptului” (Isaia 7, 18), adică oastea egipteană.

În cele din urmă, va rămâne pământul pustiu, plin de spini și bălării, printre care vor umbla animalele sălbatice.

După o perioadă care a trecut de la întâlnirea lui Isaia cu regele Ahaz, Dumnezeu i-a descoperit proorocului alte lucruri care trebuiau să se întâmple.

Proorocul Isaia trebuia să scrie pe o scândură mare expresia: „Maher-Șalal-Haș-Baz”, care înseamnă: grabnic-pradă-apropiat-jaf, și să-și numească fiul său cu acest nume straniu.

Acest lucru proorocea căderea grabnică a împărățiilor Siriei și Israelului, dar și devastarea Damascului și a Samariei. Profeția avea să se întâmple peste un an și jumate, când fiul născut de proorociță (soția lui Isaia), numit Maher-Șalal-Haș-Baz, va pronunța cuvintele „tată și mamă”.

Urmau să vină timpuri grele și peste Iuda. Totuși, iudeii vor supraviețui, fiindcă cu ei Este Dumnezeu.

Proorocul spune că pământul lui Iuda îi aparține lui Emanuel, pentru a-i încuraja pe iudeii speriați de proorociile lui, iar Domnul nu va permite pieirea lor.

După toate încercările și greutățile, „noaptea va fi alungată!” (Isaia 8, 22) și „…nu va mai fi întuneric pentru ţara care era în nevoie” (Isaia 8, 23).

După timpurile grele care aveau să se abată peste Iuda, asupra poporului lui Dumnezeu avea să strălucească o lumină mare: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare… căci Prunc s-a născut nouă… şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar” (Isaia 9, 1:5-6).

Ulterior, proorocul trece de la descrierea fericirii, ce avea să vină odată cu Nașterea lui Mesia, la prezentul necăjit.

Regatele Israel și Iuda își meritau pedepsele care urmau să fie vărsate de Dumnezeu asupra lor.

Mânia Domnului se va abate asupra lor și vor începe neînțelegeri și altercații interne. „…Pământul va fi ca un jăratic, iar poporul va ajunge pradă focului. Nimeni nu va cruţa pe vecinul său. Jefui-vor la dreapta şi vor rămâne flămânzi; la stânga vor mânca şi nu se vor sătura” (Isaia 9, 18-19).

Semințiile poporului lui Dumnezeu se vor învrăjbi între ele: „Manase pe Efraim, Efraim pe Manase, şi amândoi sunt împotriva lui Iuda. Pe lângă toate acestea, mânia Lui nu se va potoli…” (Isaia 9, 20).

Pe de altă parte, judecătorii lui Israel, prin hotărârile și pedepsele aplicate, încălcau legile dreptății dumnezeiești, atârnându-se fără milă și dreptate față de văduve și orfani. Pe acești răufăcători îi așteptau robia și moartea: „O, Asirie, varga mâniei Mele şi toiagul urgiei Mele!” (Isaia 10, 5).

După ce avea să folosească această nuia împotriva unui neam fără de lege, Dumnezeu avea să pedepsească și Asiria cu poporul ei nerușinat: „Şi când Domnul va sfârşi tot lucrul Lui în muntele Sionului şi în Ierusalim, atunci va pedepsi pe regele Asiriei pentru graiul cel mândru din inima lui şi pentru semeţia privirilor lui… De aceea Domnul Dumnezeu Savaot va trimite prăpădul în această voinică oştire asiriană şi sănătatea lor o vor mistui frigurile ca un pârjol” (Isaia 10, 12:16).

Apoi, Isaia afirmă că „…lumina lui Israel se va face foc şi Sfântul său, o flacără şi va arde şi va mistui spinii şi bălăriile uscate” (Isaia 10, 17) de pe pământul pustiit, și „O rămăşiţă din Iacov se va întoarce la Dumnezeul cel puternic” (Isaia 10, 21).

La rândul său, Asiria va fi pedepsită cum au fost pedepsiți cândva egiptenii, și „În vremea aceea va ridica povara de pe umerii tăi şi jugul de pe grumajii tăi” (Isaia 10, 27).

„O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei (tatăl lui David) şi un Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu” (Isaia 11, 1-2).

Acest „Lăstar” va domni cu dreptate și, datorită Lui, toată creația se va bucura. Judecata Lui va fi dreaptă și nu se va face nici un rău și nici o stricăciune. „Că tot pământul este plin de cunoştinţa şi de temerea de Dumnezeu, precum marea este umplută de ape! Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei, va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă” (Isaia 11, 9-10).

Odată cu acest Lăstar, care va sluji drept steag pentru popoare, un drum mare va ieși din Asiria pentru rămășița poporului, care se va întoarce din robia Asiriei „precum s-a întâmplat altădată cu Israel, în ziua când el a ieşit din Egipt” (Isaia 11, 16).

Rămășița poporului lui Israel, care va reveni în patria sa din robie, Îl va preaslăvi pe Izbăvitorul său în cântări de mulțumire.

Isaia pune această cântare de laudă și mulțumire în conștiința generațiilor viitoare ale poporului lui Israel. „Şi tu vei zice în ziua aceea: Lăuda-Te-voi, Doamne, că deşi pornit împotriva mea, mânia Ta s-a întors de la mine şi m-ai miluit” (Isaia 12, 1).

În ziua aceea, cu bucurie se va scoate apă din izvoarele mântuirii și se vor intona cântări de slăvire lui Dumnezeu: „Cântaţi în strune pe Domnul, căci El a făcut fapte strălucite!… Săltaţi şi vă veseliţi locuitori ai Sionului, căci mare este în mijlocul vostru Sfântul lui Israel!” (Isaia 12, 5-6).

 

III. Pronunțarea judecății împotriva Babilonului

Cap. 13 – 14

Vedenia lui Isaia. Proorocie împotriva Babilonului

 

În cele ce urmrază, Isaia proorocește soarta Babilonului. El privește dincolo de zilele Asiriei, până în perioada de apogeu a Babilonului.

Ascultați! Se aude zgomotul unui popor foarte numeros, auziți această zarvă de împărății, de neamuri și popoare adunate. „Domnul Savaot cercetează oştirea gata de luptă” (Isaia 13, 4). Vine o zi de întuneric pentru Babilon. Vine Ziua Domnului, aprigă și plină de de mânie, ca „să pustiască pământul şi să stârpească pe păcătoşi de pe el” (Isaia 13, 9).

Proorocul afirmă că toți vor fi cuprinși de spaimă și durere. Fețele lor se vor aprinde și vor fi roșii ca flacăra, iar inimile se vor topi de frică.

Mezii vor distruge fără milă Babilonul – „podoaba împărățiilor”, care va deveni ca Sodoma și Gomora, pe care Dumnezeu le-a nimicit.

Acesta va deveni un loc pustiu, nelocuit de nimeni, unde „numai animale sălbatice se vor sălăşlui… şi bufniţele vor locui prin case… Şacalii vor urla în palatele lor şi lupii în casele lor de petrece” (Isaia 13, 21-22).

Isaia avertizază că această zi este aproape și nu se va lăsa mult așteptată.

Odată cu căderea Babilonului, profetul leagă și întoarcerea lui Israel din robie. Păgânii vor întoarce pe israeliți acasă, care la rândul lor, vor robi pe asupritorii lor: „Ei vor duce în robie pe cei care i-au dus în robie şi vor stăpâni peste apăsătorii lor” (Isaia 14, 2).

Poporul eliberat va cânta cântecul de ocară împotriva regelui Babilonului, la care, cu bucurie, se vor alătura și alte popoare eliberate de sub jugul babilonian.

Chiparoșii și cedrii Libanului se bucură de căderea acestui tiran. Iadul se bucură și se grăbește întru întâmpinarea lui. Viermii se întind sub el ca un așternut și tot viermii, vor fi acoperemântul lui.

„Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri!” (Isaia 14, 12) (Sfinţii Părinţi au văzut în acest text şi o analogie cu căderea lui satan (Lucifer), despre care Mântuitorul spunea: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10, 18)).

Într-un sfârșit, după cum proorocește Isaia, va fi nimicită toată dinastia regelui Babilonului și tot ce a rămas din această împărăție păgână.

Apoi, proorocul își îndreaptă atenția asupra țării Filistenilor. Pe aceștia, Isaia îi îndeamnă să nu se veselescă, „fiindcă a fost zdrobit toiagul care te lovea. Căci din rădăcina şarpelui va ieşi o viperă” (Isaia 14, 29).

Aici, Isaia se referă, probabil, la regii asirieni Sargon al II-lea (722-705), care lovește de două ori pe filisteni (721 și 720), și pe fiul său, Sanherib (705-681), numit și draconul zburător, care a nimicit mulți aristocrați filisteni pentru neascultare și pe mulți i-a exilat din țara lor.

Isaia își încheie proorocia cu vești proaste pentru filisteni: „Voi face să moară de foame neamul tău, iar pe cei ce vor rămâne din tine îi voi ucide” (Isaia 14, 30).

 

 

 

 

IV. Pustiire la nivel internațional

Cap. 15 – 23

Proorocie împotriva lui Moab. Rele prevestiri pentru Moab. Proorocie pentru Damasc. Pustiirea pământului. Proorocie pentru Egipt. Egiptenii și Etiopienii vor fi robiți. Proorocie pentru pustiirea malurilor mării. Proorocie pentru Ierusalim. Proorocie pentru Tir

 

În continuare, proorocul Isaia își îndreaptă atenția spre Moab, aflat la sud-est de Marea Moartă. În revelațiile sale, care i le arată Dumnezeu, Isaia vede pe mândrul popor moabitean într-o stare jalnică.

Dinspre nord, asupra Moabului năvălesc dușmanii (asirienii) care devastează orașele și pârjolesc pământurile bogate și înfloritoare ale moabiților, semănând moarte peste tot. Se aud strigătele și vaietele de jale și durere ale moabiților, de la un capăt până la celălalt al țării lor.

Chiar și ostașii moabiți au căzut în disperare. Cete de moabiteni fug din ținuturile lor, căutând scăpare în cetățile din sudul țării, iar alții trec hotarul, în țara lui Edom.

Proorocul enumeră orașele Moabului și ceea ce se întâmplă cu ele, conform importanței lor economice și strategice.

„Ţipetele au făcut înconjurul Moabului, vaietele sale au ajuns până la Eglaim, jeluirea lui până la Beer-Elim, că apele Dimonului sunt pline de sânge!” (Isaia 15, 8).

Aflându-se în spaimă și disperare în fața invaziei asiriene, moabiții se adresează după ajutor către regele lui Iuda. Cu capul plecat și plini de smerenie, ei roagă să li se ofere adăpost, pentru că vor fi nevoiți să-și părăsească țara vremelnic.

După spusele proorocului, sfătuitorii regelui lui Iuda au considerat că este imposibil de a-i acorda ajutor acestui popor trădător și viclean, care, în aceste clipe grele cere ajutor, dar imediat după ce va trece primejdia, iarăși îi va trăda.

Rămas singur în fața dușmanului, Moabul va fi răpus de aceștia.

Profetul vede cum pământurile mănoase ale Moabului sunt pârjolite și îl doare sufletul, cu toate că moabiții erau dușmani de moarte cu israeliții.

Isaia își încheie proorocia despre Moab cu indicarea datei exacte, când acesta va fi lovit de către Domnul: „Peste trei ani, socotiţi ca anii unui simbriaş, mărirea Moabului se va micşora cu vuiet mare şi va rămâne mică şi slabă, fără nici o putere” (Isaia 16, 14).

Ulterior, Isaia proorocește căderea regatelor Siriei și Israelului, care făcuseră alianță împotriva lui Iuda. „Damascul este scos din numărul cetăţilor şi a rămas o grămadă de ruine” (Isaia 17, 1).

Se întâmplă, deci, același lucru, ca și cu regatul Israel: „Tot aşa va fi cu rămăşiţa Siriei şi cu mărirea ei, precum a fost cu fiii lui Israel” (Isaia 17, 3).

Proorocul spune că vor rămâne din sirieni și israeliți, rămășițe asemenea acelora care rămân pe câmp după strângerea roadelor.

Cauzele pieirii regatului Israel sunt, în primul rând, întoarcerea de la Dumnezeul cel Adevărat, și în al doilea rând, închinarea la idoli.

Isaia aude deja zgomotul oștirii asiriene, care a pornit asupra lui Israel. Totodată, acesta încearcă să calmeze regatul lui Iuda, profețind că Dumnezeu va nimici această oștire, odată ce va porni asupra Ierusalimului.

În cele ce urmrază, proorocul Isaia vorbește despre țara amenințată, care se află dincolo de râurile Etiopiei. Aceste râuri sunt: Nil, Astap și Astabor; Etiopia fiind țara care se întinde după aceste fluvii.

Presimțind primejdia iminentă, etiopienii trimit soli la regatul lui Iuda, pentru a propune formarea unei alianțe, pentru a zădărnici năvălirea asirienilor.

Însă, Isaia îi sfătuie pe conaționalii săi să trimită solii etiopienilor înapoi.

Asirienii vor smeri acest popor puternic, „neam de statură înaltă şi cu pielea lucie” (Isaia 18, 2). La rândul lor, asirienii vor fi loviți și ei de Dumnezeu la apogeul puterii lor militare.

Anume acest lucru îi va face pe etiopieni să recunoască puterea Dumnezeului cel Adevărat: „În vremea aceea, se vor aduce daruri de la neamul de statură înaltă şi cu pielea lucie… către locul numelui Domnului Savaot, muntele Sionului” (Isaia 18, 7).

 

Adeseori, în lupta cu asirienii, regii lui Israel și ai lui Iuda cereau ajutor de la Egipt. În acest sens, proorocul le sugerează conaționalilor săi despre roadele nefaste ale prieteniei cu egiptenii.

Prin pronia lui Dumnezeu, și Egiptului îi va reveni să bea din cupa înjosirilor.

În Egipt, urmau să înceapă neplăceri și altercații interne. Cu toate că, pentru a opri răul, egiptenii se vor adresa vrăjitorilor și idolilor, aceștia cu nimic nu-i vor ajuta.

Slăbit fiind de aceste confruntări interne, întreg Egiptul va cădea în mâna unui stăpânitor crud. Degrabă, și hrănitorul Egiptului, râul Nil, se va usca, și odată cu acesta, se vor vesteji industria, pescuitul, agricultura și toate celelalte ramuri economice.

De asemenea, toate păturile sociale vor fi în declin. Preoțimea și înțelepții poporului își vor pierde înțelepciunea, iar sfaturile lor vor fi spre rătăcire, dar nu spre izbândă.

Trecând prin multe încercări, egiptenii vor ajunge la concluzia că toate necazurile care s-au abătut asupra lor, sunt de la Dumnezeul cel Adevărat, și vor începe să se închine Lui (amintim că Egiptul este „patria” monahismului creștin).

Acest exemplu al egiptenilor, va face și alte popoare să procedeze la fel. Conform proorociei lui Isaia, și Asiria va crede în Domnul, iar cele trei țări: Egiptul, Asiria și Israel vor forma o alianță întreită cu credința în Dumnezeul cel Adevărat. „Binecuvântat să fie poporul Meu, Egiptul şi Asiria, lucrul mâinilor Mele şi Israel, moştenirea Mea!” (Isaia 19, 25), zice Domnul Savaot.

În anul în care asirienii au cucerit orașul filistean Așdod, Domnul i-a poruncit lui Isaia: „Du-te şi dezbracă sacul de pe coapsele tale şi descalţă încălţămintele tale” (Isaia 20, 2).

Proorocul a procedat după porunca lui Dumnezeu, mergând gol și deculț. Trei ani a îndeplinit Isaia această ascultare ca semn de prevestire pentru egipteni și etiopieni, că mulți dintre ei vor fi duși în robia asiriană goi și desculț. „Şi cei care se bizuiau pe Etiopia şi erau mândri cu Egiptul vor fi cuprinşi de teamă şi de ruşine” (Isaia 20, 5).

Multe dintre popoarele care priveau cu speranță spre puterea și măreția Egiptului și a Etiopiei, atunci când faraonul Seti, în alianță cu regele etiopian Tirgac, obținuse multe victorii și doreau să ridice întreaga națiune împotriva Asiriei, au rămas dezamăgite: „Iată pe cine ne bizuim, către care vrem să fugim să căutăm ajutor şi scăpare dinaintea regelui Asiriei! Şi acum cum vom scăpa?” (Isaia 20, 6).

În continuare, Isaia proorocește despre căderea Babilonului, soarta lui Edom și a Arabiei.

El vede o furtună mare care se îndreaptă spre pustiul de la malul mării, spre Babilon. Această furtună simbolizează oștirile madianiților și elamiților care vor ataca Babilonul. Astfel, ei vor pune capăt asupririi popoarelor de către babilonieni.

Năpasta care se abate asupra Babilonului este atât de grea, încât și proorocului îi este milă de ei.

Proorocia se încheie cu o exclamare de bucurie, pentru faptul că poporul lui Israel s-a eliberat din robie.

Isaia îi vestește lui Edom, că el, încă mult timp nu va vedea lumina libertății de sub jugul tiranului străin, probabil al asirienilor.

La rândul ei, Arabia va suferi în urma năvălirilor asiriene. Caravanele arabe din Dedan, să se ascundă în desișul pădurii.

Isaia susține că peste un an, strălucirea fiilor lui Chedar (trib nomad descendent din Ismael) îi va părăsi.

Isaia proorocește și Ierusalimului judecată aspră din partea lui Dumnezeu.

În revelația sa, profetul spune că nu are cine să apere orașul, oastea iudeilor fiind distrusă, iar dușmanii atacă zidurile cetății lui David. Locuitorii Ierusalimului încearcă să organizeze defensiva orașului fără să apeleze la ajutorul Domnului. Alți iudei deznădăjduiți și înfricoșați petrec timpul în desfrâu și beții.

Acest lucru, Dumnezeu nu-l va ierta iudeilor: „Acest păcat nu vă va fi iertat nici până la moarte…” (Isaia 22, 14).

În această proorocie, un loc aparte îl ocupă mai-marele palatului regelui Iezechia, Șebna. Isaia îi spune acestuia că va fi dus în Mesopotamia, în robie. În locul lui, va fi numit un bărbat cu frică de Dumnezeu, Eliachim, care va fi un sprijin pentru rege și pentru familia sa. „El va fi tată pentru cei ce locuiesc în Ierusalim şi pentru casa lui Iuda” (Isaia 22, 21).

Isaia proorocește și despre Tir (capitala Feniciei, o veche civilizație, situată de-a lungul coastei Libanului). El spune că în direcția lui plutesc corăbiile din depărtata colonie feniciană, Tarsis. Dar, de pe malul Mării Mediterane, acestea sunt preîntâmpinate că Tirul nu mai există.

Acest oraș-port avea o importanță foarte strategică pe plan mondial. Aici, aveau loc importuri și exporturi de mărfuri în întreaga lume antică.

De aceea, toată lumea este neplăcut surprinsă când află de căderea Tirului, dar, în deosebi, fenicienii, care sunt nevoiți să-și caute adăpost în țări străine.

Totuși, cine a smerit și a supus Tirul cel măreț? „Domnul Savaot a hotărât aceasta, ca să veştejească mândria a tot ce străluceşte, să smerească pe toţi cei mari ai pământului” (Isaia 23, 9).

În acest sens, babilonienii (haldeii) au fost bici în mâna lui Dumnezeu, pentru pedepsirea Tirului.

Timp de șaptezeci de ani, Tirul își pierde importanța politică și economică pe plan mondial.

„Şi după cei şaptezeci de ani, Domnul va cerceta iarăşi cetatea Tirului şi ea va reîncepe să primească preţul desfrâului ei… Dar tot câştigul, toate foloasele ei vor fi afierosite Domnului şi nu vor fi adunate, nici puse la păstrare” (Isaia 23, 17-18) (aici se are în vedere că Tirul va deveni un centru creștin, al doilea după Ierusalim (Fapte, 21, 3-4)).

 

 

 V. Judecata lui Dumnezeu și salvarea poporului de către El

Cap. 24 – 27

Pustiirea lui Iuda. Cântare de mulțumire. Cântarea celor răscumpărați. Înainte-vestire pentru așezarea poporului lui Dumnezeu

 

Proorocul Isaia vede cum Dumnezeu pustiește pământul și săvârșește judecata Sa dreaptă asupra tuturor oamenilor, pentru că lumea a călcat în picioare poruncile Sale și s-a spurcat cu păcate grele.

Pe pământ s-a sfârșit orice veselie, iar cei rămași, văzând orașele lor pustii, nu pot face altceva decât să plângă.

Strugurii din care se putea de făcut un vin bun, se pierd fără de nici un folos. Nimeni nu vrea să se mai ocupe de nimic. „În cetate au rămas numai dărâmături, porţi sfărâmate şi stricate” (Isaia 24, 12).

Acei care au scăpat de această urgie fugind și ascunzîndu-se pe insulele din mare, din depărtare vor privi tabloul pustiirii pământului și vor slăvi pe Dumnezeu pentru judecata Sa cea dreaptă, cântând: „Slavă celui drept!… Vai de cei fără de lege, care lucrează, depărtându-se de lege!” (Isaia 24, 16).

Judecata Domnului, care a început sus în ceruri, cu toată puterea va lovi și regii pământului. Aceștia vor fi pedepsiți, iar Domnul Savaot Își va așeza tronul Său pe muntele Sionului.

„Luna va fi roşie, iar soarele va pierde din lumina lui, căci Domnul Savaot va fi rege şi slava Lui va străluci înaintea bătrânilor în muntele Sionului şi în Ierusalim!” (Isaia 24, 23) (verset care prevestește și semnele sfârșitului lumii – Apocalipsa).

 

În cele ce urmează, proorocul Isaia Îl slăvește pe Dumnezeu pentru că El a demonstrat încă o dată că ceea ce este imposibil pentru oameni, este foarte ușor de realizat pentru El.

Isaia a proorocit pieirea celor mai puternice și înfloritoare țări, iar capitalele acestor state, vor deveni niște ruini.

Văzând acest lucru, chiar și dușmanii Domnului s-au înspăimântat și s-au închinat Lui.

Pentru poporul lui fidel, Domnul S-a făcut scut și adăpost, nimicind vrăjmașii acestuia.

Muntele Sion va deveni locul comunicării tuturor popoarelor cu Dumnezeu. Aici, Domnul va chema omenirea la Marea Cină, care va fi pentru aleșii Săi. De asemenea, va înlătura vălul și albeața de pe ochii tuturor neamurilor.

„El va înlătura moartea pe vecie! Şi Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe toate feţele… Şi se va zice în ziua aceea: Iată Dumnezeul nostru în Care nădăjduiam ca să fim mântuiţi. Iată Domnul, în Care am nădăjduit, să ne bucurăm şi să ne veselim de mântuirea Lui” (Isaia 25, 8-9) (aceste versete se referă și la viața veșnică, care ne-o va dărui Mâtuitorul, prin Învierea Sa).

Ridicând pe aleșii Săi, în același timp, Domnul va nimici pe dușmanii Bisericii Sale, care aici, sunt subînțeleși prin Moab, vechiul dușman al lui Israel: „Moabul însă va fi călcat în picioare pe locul lui, ca nişte paie în groapa cu gunoi” (Isaia 25, 10).

Obștea binecredincioasă va începe să cânte în pământul lui Iuda o cântare nouă, prin care vor preaslăvi lucrările Domnului. Acest popor are un oraș puternic, în care pot intra doar drepții, orașele nelegiuiților fiind distruse.

Obștea aleasă a drepților salvați își manifestă sincer atașarea sa față de Domnul, care pedepsește oamenii cu scopul de a-i îndruma pe calea cea dreaptă. Cu părere de rău, nelegiuiții nu au înțeles scopul pedepselor, de aceea au și pierit.

Nici la cei morți nu a dispărut nădejdea de a se mântui. Ei Îl caută pe Dumnezeu, înălțându-și rugăciunile lor către El. Aceștia depun stăruință și efort precum „femeia însărcinată şi gata să nască prunc, care se zvârcoleşte şi strigă în durerea ei” (Isaia 26, 17).

Totuși, speranța morților nu este zadarnică: „Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (Isaia 26, 17) (aici iarăși vedem o prevestire a învierii morților).

Pământul va întoarce la viață trupurile drepților, dar totodată, se vor descoperi și sângeroasele crime, îngropate în adâncimile sale.

Ulterior, Isaia prezintă statele puternice ale lumii sub chipul leviatanului (monstru acvatic), care vor fi răpuse de judecata lui Dumnezeu. În ziua aceea, israeliții vor aduce Domnului o cântare de slăvire, în care vor recunoaște că El s-a atârnat față de poporul Său cu mai multă milostivire decât față de popoarele păgâne.

Dacă aceste puteri dușmănoase vor încerca iarăși să-i pricinuiască vreun rău lui Israel, ele vor fi șterse de pe fața pământului.

În viitor, Israelul se va bucura de liniște și bunăstare.

În viziunea proorocului, apare din nou conturul unei puteri periculoase mondiale, care își are centrul într-un oraș mare. Apoi, vede că acest oraș este pustiit și arată ca un copac uscat.

Totuși, Israel se va întoarce la Ierusalim din robie și va locui liniștit acolo: „…şi voi veţi fi culeşi unul câte unul, feciori ai lui Israel!… şi cei care se pierduseră în pământul Asiriei şi cei ce se risipiseră în ţara Egiptului vor veni şi se vor închina Domnului, în muntele cel sfânt, în Ierusalim” (Isaia 27, 12-13).

 

 

 

VI. Mânia lui Dumnezeu și binecuvântările Sale

Cap. 28 – 35

Proorocie împotriva lui Efraim. Amenințări și mângâieri. Proorocie împotriva Ierusalimului. Amenințări asupra lui Iuda. Dumnezeu va izbăvi pe Israel. Făgăduință pentru timpuri fericite. Izbăvirea făgăduită poporului lui Dumnezeu. Proorocie împotriva lui Edom. Profeție despre starea de fericire

 

Vai de Samaria, cununa mândriei bețivilor din Efraim, căci se apropie nimicirea ei. Dumnezeu va trimite asupra ei un dușman puternic, care va distruge tot în calea sa, ca un vârtej, ca o apă mare care se revarsă peste tot. „Și va fi călcată în picioare cununa cea îngâmfată a bețivilor din Efraim” (Isaia 28, 5).

Totuși, rămășiței din regatul lui Iuda, Dumnezeu îi va acorda susținerea Sa. Pe judecătorii din Iuda îi va lumina cu duhul dreptății, iar conducătorilor oștirii, le va da bărbăție și vitejie.

Din păcate, în timpul domniei regelui Iezechia, toate căpeteniile iudeilor s-au desfătat în beții, ca și cei din Samaria. Ei nu doresc să-l asculte pe Isaia și iau în derâdere proorociile lui. Din această cauză, asupra lor vor năvăli dușmanii, plătind foarte scump pentru necredința lor.

Iudeii au refuzat să asculte de prooroc, nădăjduind că se vor salva prin deșteptăciunea lor. Isaia, însă, îi avertizează că unica scăpare este la Dumnezeu: „Și aceasta vine de la Domnul Savaot. Minunat este sfatul Lui și mare purtarea Lui de grijă!” (Isaia 28, 5).

Ierusalimului îi este sortit un viitor jalnic. Cetatea va suferi toate grozăviile asediului, dar nu va fi cucerită de dușmani. Aceștia vor dispărea repede, așa cum au apărut.

Locuitorii Ierusalimului sunt indiferenți față de cuvintele profetului cu privire la viitorul lor. Din cauza surzeniei duhovnicești, aceștia nu sunt în stare să audă și să perceapă cele spuse de Isaia: „orice descoperire este pentru voi ca graiurile dintr-o carte pecetluită” (Isaia 29, 11).

Ignorând cuvintele proorocului, căpeteniile poporului și ceilalți iudei, considerau că ei sunt cei care Îl cinstesc pe Dumnezeu. Isaia descoperă fățărnicia acestei cinstiri și îi preîntâmpină că Domnul îi va rușina, demascându-le mândria și înțelepciunea lor falsă: „Înţelepciunea celor înţelepţi se va pierde şi isteţimea celor isteţi va pieri” (Isaia 29, 14).

De asemenea, Dumnezeu va lovi pe asirienii mândri și va înălța pe Iuda. Domnul își va revărsa bunăvoința Sa și îi va ridica pe cei înjosiți, iar pe răufăcători și mincinoși îi va nimici.

Referitor la viitorul poporului, Isaia afirmă că: „De aici încolo, nu se va mai ruşina Iacov şi faţa lui nu se va mai îngălbeni…. sfinţi-vor numele Meu, vor chema sfânt pe Sfântul lui Iacov şi se vor teme de Dumnezeul lui Israel” (Isaia 29, 22-23).

În continuare, proorocul îi mustră pe conaționalii săi, căci ei nu respectă voia Domnului, căutând ajutor la egipteni dar nu la Dumnezeul lui Israel.

Îi anunță că Egiptul nu va face nici o mișcare pentru a-i ajuta, iar de la această alianță cu ei, nu vor avea nici un folos, ci numai înjosire, „Căci ajutorul Egiptului este deşertăciune şi nimic, pentru aceea l-am numit Rahab cel adormit” (Isaia 30, 7).

Urmează proorocia despre „fiarele de la miazăzi”, unde iudeii „duc pe măgari avuţiile lor şi pe cămile comorile lor, către un popor care nu le foloseşte la nimic” (Isaia 30, 6).

Această proorocie, Isaia trebuia să o scrie pe o tablă și să o treacă într-o carte „ca să fie pentru mai târziu mărturie veşnică” (Isaia 30, 8).

Explicând cele comunicate, profetul afirmă că iudeii sunt un popor orgolios și încăpățânat, astfel, ignorând descoperirile lui Dumnezeu făcute prin prooroci. Iudeii nu vor să asculte adevărul, dar le place numai minciuna și lingușeala. Anume din această cauză se va abate asupra lor groaznica pedeapsă divină.

În pofida alianței lor cu Egiptul, pe iudei îi așteaptă o mare și grea înfrângere.

Întoarcerea iudeilor de la Dumnezeu este la fel de periculoasă precum o crăpătură la casa de piatră.

Până la urmă, însă, Dumnezeu se va milostivi din nou spre Iuda, după ce se va pocăi și se va îndrepta, și prin suferințele sale, își va răscumpăra vina sa față de Domnul.

Într-un sfârșit, iudeii vor triumfa. Pe dușmanii lor, Dumnezeu îi va pedepsi foarte aspru, iar pentru cel mai înflăcărat dușman al lui Iuda – regele Asiriei – „Un jertfelnic de multă vreme este pregătit, hotărât pentru Moloh (zeu păgân care era asociat cu un anumit tip de jertfe, sacrificarea copiilor de către părinți)” (Isaia 30, 33).

Cu toate că în acele momente de restriște conducătorii lui Iuda își vor pune nădejdea în ajutorul egiptenilor, Domnul va zădărnici planurile lor, pedepsind conducătorii regatului, dar și pe iudei, pentru necredința lor în Dumnezeu. „Vai de cei ce se coboară în Egipt după ajutor… Egipteanul este om, nu Dumnezeu, caii lui sunt carne şi nu duh. Când Domnul Îşi va întinde mâna Lui, ocrotitorul se va împiedica şi ocrotitul va cădea, iar amândoi împreună vor pieri” (Isaia 31, 1:3).

Pe de altă parte, nici un dușman, nici chiar Asiria nu va prezenta vreun pericol pentru Ierusalim, atunci când Domnul va coborâ pe Sion ca să-i ajute pe iudeii care s-au pocăit de greșelile lor. Atunci, toți vrăjmașii iudeilor se vor împrăștia de spaimă, și sabia lui Dumnezeu îi va nimici.

„Şi Asiria va cădea în sabie care nu este omenească, va fi nimicită nu de sabia unui muritor” (Isaia 31, 8).

În continuare, Isaia vorbește despre domnia unui rege drept și bun, iar acest lucru va coincide cu căderea Asiriei.

Sub domnia acestui rege, toți conducătorii poporului, indiferent de funcția ocupată, vor păzi dreptatea și adevărul, muncind spre binele țării.

Cine nu înțelege acum descoperirile lui Dumnezeu, atunci vor înțelege și vor explica și altora. Atunci, va lua sfârșit cinstirea oamenilor de nimic, iar bunătatea va fi apreciată după merit.

Proorocul se adresează și femeilor fără griji, de neam înalt, ale lui Iuda, prezentându-le tabloul pustiirii Iudeii, în special al Ierusalimului.

Țara lui Iuda se va afla în această stare deplorabilă până când de sus nu se va pogorâ un Duh, care va înnoi viața poporului. Atunci în toată Iudea se va instaura pacea și bunăstarea.

În jurul anului 701 î.Hr., după biruința asupra Egiptului, asirienii s-au apropiat de Ierusalim. Regele Iezechia trimisese daruri scumpe asirienilor, dar până la urmă, aceștia își încalcă promisiunile.

Referitor la această trădare, Isaia le prevestește pieirea: „Vai ţie, pustiitorule, care n-ai fost pustiit şi ţie, jefuitorule, care n-ai fost încă jefuit. Când vei sfârşi de pustiit, vei fi pustiit, când vei fi jefuit din destul, vei fi jefuit şi tu” (Isaia 33, 1).

Proorocul Isaia îi spune poporului lui Dumnezeu despre eliberarea de sub jugul lui Asur (Asiria), exprimându-și speranța în apropiata înnoire a locuitorilor Ierusalimului.

La momentul acela, starea Ierusalimului era deplorabilă, dar Dumnezeu promite pedeapsă grea pentru dușmanii care au adus orașul în această stare.

Judecata Domnului asupra asirienilor va fi atât de groaznică, încât, văzând aceasta, se vor înspăimânta și păcătoșii din Ierusalim.

Isaia îi încurajează pe cei drepți, spunându-le că peste ei nu se va revărsa focul mâniei dumnezeiești, iar Domnul va susține și va proteja Ierusalimul.           „Domnul este Judecătorul nostru, Domnul este Căpetenia noastră, Domnul este Împăratul nostru, El ne va izbăvi!… Poporul… va dobândi iertarea păcatelor ” (Isaia 33, 22:24).

În continuare, proorocul Isaia vorbește despre sfârșitul lumii și prezintă acest tablou prin pedeapsa unui petic de pământ, unde trăiau edomiții (Edom).

Toate popoarele să asculte profeția despre Judecată, care se va săvârși asupra întregii lumi. Nu doar popoarele vor fi nimicite, dar și cerul va suferi în urma acestui foc al groaznicei Judecăți.

„Că Domnul este mâniat asupra popoarelor, cu urgie împotriva oştirii lor. El le nimiceşte şi le dă la junghiere… Toată oştirea cerului se va topi… şi… va cădea cum cad frunzele de viţă şi cele de smochin” (Isaia 34, 2:4).

Din cer, judecata lui Dumnezeu se pogoară iarăși pe pământ și îl lovește pe Edom ca pe unul din cei mai aprigi dușmani ai lui Israel.

Ca rezultat, edomiții vor fi nimiciți și țara lor va fi pustiită, fiind locuită doar de animalele sălbatice, târâtoare și păsări de pradă.

Apoi, Isaia prezintă altă parte a judecății divine asupra lumii – răscumpărarea definitivă a lui Israel și întoarcerea lui din pribegie în patria sa.

Sfârșind cu prima parte a proorociilor sale, Isaia, prezintă un tablou al prefacerii pustiului uscat într-o priveliște frumoasă și înfloritoare. Atunci, vor lua sfârșit toate suferințele omenești.

Prin acest loc plăcut, se va așterne un drum pentru aleșii lui Dumnezeu spre pământul natal, iar aceștia se vor întoarce în pace și bucurie în Sion.

 „Acolo va fi cale curată şi cale sfântă se va chema şi nu va trece pe acolo nimeni necurat şi nici nu va fi acolo cale întinată. Chiar şi cei fără de minte vor merge pe dânsa şi nu se vor rătăci” (Isaia 35, 8).

„Şi vor veni în Sion în chiote de bucurie şi veselia cea veşnică va încununa capul lor” (Isaia 35, 10).

Scurtă incursiune istorică

Cap. 36 – 39

Năvălirea lui Sanherib în Iuda. Amenințările lui Rabșache. Rugăciunea lui Iezechia. Izbăvirea Ierusalimului. Boala și vindecarea lui Iezechia. Rugăciunea lui. Iezecchia arată vistieriile sale solilor din Babilon. Pedeapsa lui

 

În anul al paisprezecelea al domniei regelui Iezechia, Asiria a pornit cu război asupra lui Iuda și a cucerit multe cetăți.

Sanherib, regele Asiriei,  a trimis la Ierusalim o parte din oastea sa, sub conducerea lui Rabșache. Acesta din urmă, fiind un cunoscător al limbii ebraice, a adresat o serie de întrebări batjocoritoare în această limbă (ebraică), în auzul poporului, care stătea pe zidurile orașului.

Rabșache îi întreabă în cine și-au pus nădejdea: „…ţi-ai pus nădejdea în Egipt; ai luat ca ocrotitor această trestie frântă…” (Isaia 36, 6). Sau v-ați pus nădejdea în Dumnezeul vostru? Să nu vă înșele regele Iezechia că Domnul vostru vă va salva zicând: „Domnul ne va scăpa! Oare dumnezeii neamurilor au scăpat fiecare ţara lui din mâna regelui Asiriei?” (Isaia 36, 18).

„Care din toţi dumnezeii ţărilor acestora au scăpat ţara lor din mâna mea, ca Domnul Dumnezeul vostru să elibereze Ierusalimul din mâna mea?” (Isaia 36, 20).

Solii trimiși de regele Iezechia (Eliachim, administratorul casei regale, Șebna, scriitorul și Ioah, cronicarul) să-i întâmpine pe asirieni, îl rugau pe Rabșache să vorbească în limba aramaică ca să nu audă poporul de pe ziduri aceste vorbe batjocoritoare.

Rabșache a refuzat, continuându-și amenințările și batjocora în limba ebraică. Poporul de pe ziduri a tăcut și nu a răspuns nimic, „pentru că era porunca regelui care spunea: Să nu-i răspundeţi!” (Isaia 36, 21).

Iezechia s-a întristat mult când a primit vestea rea de la solii săi. Regele trimite pe Eliachim și pe Șebna, împreună cu câțiva preoți bătrâni, la proorocul Isaia.

Ajunși la prooroc, aceștia i-au povestit despre batjocora care a făcut-o Rabșache asirianul împotriva Dumnezeului celui viu. Isaia le-a răspuns: „Nu te teme de cuvintele pângăritoare pe care le-ai auzit din partea slujitorilor regelui Asiriei. Iată, voi pune în el un astfel de duh, că va primi o veste şi se va întoarce în ţara lui şi acolo va cădea în ascuţişul sabiei” (Isaia 37, 6-7) – așa grăiește Domnul Dumnezeu.

Aflând Sanherib că regele Etiopiei, Tirhaca, pornise cu război împotriva lui, trimite iarăși soli la regele Iezechia, cu o scrisoare, în care încerca să-l convingă să capituleze.

După ce a citit scrisoarea, Iezechia a intrat în Templul Domnului și s-a rugat: „Doamne Savaot, Dumnezeul lui Israel… izbăveşte-ne din mâna lui ca să ştie toate împărăţiile pământului că Tu singur eşti Domnul nostru!” (Isaia 37, 6-7).

Prin intermediul proorocului Isaia, Dumnezeu a răspuns că îi va pune asirianului „belciug în nări” și îl va întoarce înapoi, pe drumul care venise. În noaptea aceea, un înger al Domnului a ucis 150 de mii de asirieni.

Sanherib, fiind înspăimântat, a ridicat tabăra și a făcut în grabă mare cale întoarsă. Oprindu-se la Ninive, acesta a fost ucis chiar de proprii săi feciori, pe când se închina în templul său păgân.

În zilele acelea, regele Iezechia s-a îmbolnăvit grav și era pe moarte. A venit la el proorocul Isaia și i-a comunicat hotărârea Domnului referitor la el: „Pune rânduială în casa ta, că nu vei mai trăi, ci vei muri” (Isaia 38, 1).

Atunci, Iezechia s-a rugat lui Dumnezeu, plângând amarnic. Dumnezeu îl trimite pe Isaia să-l anunțe pe Iezechia: „Ascultat-am rugăciunea ta, văzut-am lacrimile tale, iată voi adăuga la viaţa ta încă cincisprezece ani” (Isaia 38, 5).

Ca semn că regele Iezechia avea să se vindece, Dumnezeu a făcut ca umbra soarelui să dispară în mod miraculos.

În semn de recunoștință, Iezechia a compus un psalm (rugăciune) de laudă la adresa lui Dumnezeu. La începutul acestei cântări de mulțumire, regele descrie suferința lui în timpul bolii, după care vorbește despre măreața minune pe care a făcut-o cu el Domnul. La sfârșit, promite că Îl va preaslăvi pe Dumnezeu în toate zilele vieții sale.

„Domnul să ne mântuiască şi vom cânta din harpă în toate zilele vieţii noastre înaintea templului Domnului!” (Isaia 38, 20).

Regele Babilonului, Merodac-Baladan, a trimis o delegație cu daruri la regele Iezechia, ca să-l felicite cu însănătoșirea sa. Fiind măgulit de această onoare, Iezechia a avut imprudența de a le arăta acestor soli, tezaurul regal.

Drept urmare, Isaia a proorocit că va veni ziua când tot ce se afla în palatul regal, avea să fie dus în Babilon: „…tot ceea ce au agonisit părinţii tăi până astăzi va fi dus în Babilon şi nu va rămâne nimic, aşa zice Domnul” (Isaia 39, 6).

De asemenea, chiar și fiii regelui vor fi duși în robie, devenind eunuci la curtea regelui din Babilon.

Iezechia s-a bucurat că aceste lucruri nu se vor întâmpla în timpul domniei sale: „Va fi pace şi linişte în timpul vieţii mele!” (Isaia 39, 8).

Partea a doua

 

Proorociile mângâierii (despre mântuirea drepților)

Cap. 40 – 66

 

Acest conținut îl împărțim în felul următor:

VII. A șaptea secțiune (cap. 40 – 44): Dumnezeu își mângâie poporul

VIII. A opta secțiune (cap. 45 – 48): Răzbunare asupra Babilonului

IX. A noua secțiune (cap. 49 – 59): Mângâierea Sionului

X. A zecea secțiune (cap. 60 – 64): Dumnezeu înfrumusețează cetatea Sionului

XI. A unsprezecea secțiune (cap. 65 – 66): Ceruri noi și pământ nou

 

 

 

VII. Dumnezeu își mângâie poporul

Cap. 40 – 44

Proorocie despre Înaintemergătorul. Puterea lui Dumnezeu și deșertăciunea slujirii la idoli. Proorocie despre Mesia. Anunțarea unei noi împărății. Pedeapsa neascultării. Deosebirea între Adevăratul Dumnezeu și idoli. Împlinirea prezicerilor

 

„Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu” (Isaia 40, 1). Cuvântul „mângâiați”, cu care începe această parte, exprimă foarte bine ideea dezvoltată în capitolele ce urmează.

Repetarea cuvântului „mângâiați”, conform particularităților limbii ebraice, arată importanța deosebită a acestui lucru, a dumnezeieștii mângâieri.

Un glas strigă în pustiu: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru” (Isaia 40, 3).

Există vești bune pentru locuitorii Sionului, căci Domnul Dumnezeu, vine cu putere și biruință „şi rodul izbânzii merge înaintea Lui” (Isaia 40, 10).

Dumnezeu își păstorește turma Sa ca un Păstor Bun și „pe miei îi va purta la sânul Său…” (Isaia 40, 11). Din înălțimea cerurilor, El privește toate marginile pământului. Cu cine sau cu ce poate fi asemănat Dumnezeu, în ce privește măreția Sa? „Cu cine veţi asemăna voi pe Cel Preaputernic şi unde veţi găsi altul asemenea Lui?” (Isaia 40, 18).

Isaia vorbește cu ironie despre nimicnicia chipurilor făcute de mână – idoli, pe când unii nelegiuiți încercau să-L înlocuiască pe Dumnezeu cel Adevărat cu aceștia: „Cu cine Mă asemănaţi voi ca să-i fiu asemenea? Ridicaţi ochii în sus şi priviţi: Cine le-a zidit pe toate acestea?” (Isaia 40, 25-26).

Domnul, Care a făcut marginile pământului, a Cărui înțelepciune este nemărginită, Care dă putere celor osteniți, și totuși, unii ar putea să se clatine. „Dar cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului” (Isaia 40, 31).

În continuare, proorocul vorbește despre măreția, puterea, slava lui Dumnezeu și proprietățile Lui, care sunt cea mai importantă bază pentru mângâierea lui Israel.

„Dar tu, Israele, sluga Mea, Iacove, pe care te-am ales, sămânţa lui Avraam… Nu te teme, că Eu sunt cu tine, nu privi cu îngrijorare, că Eu sunt Dumnezeul tău” (Isaia 41, 8:10).

Isaia accentuează și dezvoltă ideea că poporul Israel este protejat de dușmanii săi și chiar va triumfa asupra lor. Profetul îi dă speranța poporului, care acum se află în condiții grele, că va primi ușurare și prosperitate. „Ca să vadă şi să-şi dea seama, să cerceteze şi să priceapă cu toţii că mâna Domnului a făcut acestea şi că Sfântul lui Israel le-a zidit!” (Isaia 41, 20).

Vin timpurile când păgânii vor fi chemați la judecată, împreună cu idolii lor. „Drept aceea, toţi sunt nimic, lucrările lor deşertăciune, idolii lor sunt vânare de vânt!” (Isaia 41, 29).

Proorocia anterioară a cuvântului lui Dumnezeu, vorbește în deosebi despre Judecata Domnului asupra popoarelor, inclusiv și a poporului Israel.

Proorocia nouă, care începe cu capitolul 42, vorbește cu preponderență despre Identitatea lui Dumnezeu, care se va revărsa după judecata Domnului asupra întregii omeniri.

Mila lui Dumnezeu se va revărsa asupra lumii prin intermediul și cu suportul „Robului lui Dumnezeu”: „Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea” (Isaia 42, 1). Acesta va lumina neamurile, va deschide ochii celor orbi, va scoate din temniță pe cei robiți.

Toate neamurile sunt chemate să mulțumească Domnului pentru binecuvântarea și mila pe care El le va revărsa asupra lor.

Cu toate că acest eveniment este încă destul de îndepărtat, profetul vorbește despre el ca despre un fapt deja împlinit. „Să preaslăvească pe Domnul şi lauda Lui s-o vestească în depărtatele ostroave” (Isaia 42, 12).

Isaia avertizează din nou că mânia divină se va abate asupra dușmanilor, care vor fi aspru pedepsiți.

Poporul lui Dumnezeu, care a avut mult de suferit, a fost pedepsit pentru păcatele lui: „El a vărsat asupra lor iuţimea mâniei Lui şi furiile războiului. Văpaia i-a cuprins şi n-au priceput; arşi au fost şi n-au luat seama” (Isaia 42, 25).

Imediat după anunțarea pedepsirii aspre a poporului Israel, proorocul Isaia îl mângâie pe acesta, ca popor ales al lui Dumnezeu, deoarece robia babiloniană iminentă și nenorocirile proorocite puteau să-l ducă pe Israel la deznădejde și disperare.

„Şi acum aşa zice Domnul, Ziditorul tău, Iacove, şi Creatorul tău, Israele: Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat şi te-am chemat pe nume, al Meu eşti! Dacă tu vei trece prin ape, Eu sunt cu tine şi în valuri tu nu vei fi înecat. Dacă vei trece prin foc, nu vei fi ars şi flăcările nu te vor mistui” (Isaia 43, 1-2).

Pe Israel nu îl așteaptă înjosire și umilință, ci mărire și lărgirea peste toată lumea.

În continuare, se vorbește despre judecata lui Dumnezeu asupra popoarelor și asupra lui Dumnezeu și despre robia babilonică.

Haldeii vor fi nimiciți și robii vor fi eliberați. Se fac niște paralele cu eliberararea lui Israel din robia egipteană și cu pierirea lui Faraon, împreună cu oastea sa, în Marea Roșie.

Cu toate acestea, pentru Israel, toate lecțiile istoriei dispar fără urmă, de aceea zice Domnul: „Iată că Eu fac un lucru nou, el dă muguri; nu-l vedeţi voi oare? Croi-voi în deşert o cale, în loc uscat izvoare de apă… Poporul pe care l-am făcut pentru Mine, ca să Mă preaslăvească întru laude” (Isaia 43, 19:21).

Acest popor îl va înlocui pe Israel, care s-a dovedit a fi un popor nedemn de a se numi „popor ales”.

Se amintesc lui Israel nelegiuirile săvârșite și lepădările de Dumnezeu. Cu toate că Domnul este gata să-l ierte pe Israel, dar prin faptele sale, acesta rămâne indiferent față de Domnul.

„Adu-Mi aminte ca să judecăm împreună, fă tu însuţi socoteala ca să te dezvinovăţeşti: Tatăl tău dintâi a păcătuit şi urmaşii tăi şi-au bătut joc de Mine; Căpeteniile tale au pângărit altarul Meu. Pentru aceasta am dat pe Iacov pierzării şi pe Israel spre bătaie de joc!” (Isaia 43, 26-28).

Ulterior, întâlnim unele adresări care vin în constrast cu cele spuse anterior.

În cap. 43, Israelul a fost învinuit și respins de Dumnezeu. Totuși, această adresare nu se referă la tot Israelul, dar la acea parte a sa, bună, aleasă, care a păstrat legea, credința, frica de Dumnezeu și care a intrat în sânul Bisericii noutestamentare a Domnului Iisus Hristos.

Pe aceștia, proorocul îi mângâie și îi încurajează: „Nu te teme, sluga Mea Iacov şi tu Israele, pe care te-am ales” (Isaia 44, 2). Peste aceștia pe care i-a ales, Domnul va vărsa Duhul Său și binecuvântarea Sa. Așa și s-a întâmplat în ziua Cincizecimii, când s-a pogorât Duhul Sfânt peste cei mai vrednici și mai buni reprezentanți ai lui Israel – Sf. Apostoli.

Proorocia continuă tot cu acei aleși ai Domnului care „vor odrăsli ca iarba pe malul pâraielor şi ca pajiştile de-a lungul apelor curgătoare!” (Isaia 44, 4).

De asemenea, Isaia dezvoltă ideea diferenței dintre idolii făcuți de mâna omenească și Dumnezeul cel Adevărat. Toți făcătorii de idoli, meșteșugarul, ferarul, lemnarul „nu sunt nimic şi cele mai alese lucrări ale lor nu slujesc la nimic” (Isaia 44, 9).

În capitolul 44, se evidențiază două teme de bază:

• Măreția, puterea, bunătatea și mila mântuitoare ale Domnului Dumnezeului lui Israel
• Agitația, îngâmfarea și nimicnicia idolilor în legătură cu iresponsabilitatea și prostia a celor care se închină lor

Dumnezeu este Acela care zidește, păzește, izbăvește, întărește, răscumpără, împlinește, mântuiește și tot El, Domnul, zădărniceșce, rușinează, risipește, nimicește. Adică, Dumnezeu pentru fiecare aplică un atribut al Său, după meritul persoanei.

„Eu sunt Domnul, Care a zidit lumea; singur am făcut cerurile, Eu am întărit pământul, şi cine Mi-a fost într-ajutor?” (Isaia 44, 24).

Împlinirea proorociilor se vede chiar din cele spuse de Domnul: „Şi am zis despre Cirus: El este păstorul Meu, el va împlini toate voile Mele. Şi despre Ierusalim am zis: Să fie rezidit şi templul să fie ridicat din temelii!” (Isaia 44, 28). Ierusalimul a fost rezidit, iar Templul – înnoit din temelii.

VIII. Răzbunare asupra Babilonului

Cap. 45 – 48

Profeție despre Cirus. Mântuirea de la Dumnezeu vestită poporului Său. Babilonul cade; Israel izbăvit de Domnul. Proorocie pentru căderea Babilonului. Purtarea de grijă a lui Dumnzeu pentru Israel

 

În continuare, Dumnezeu îl alege pe Cirus să cucerească Babilonul, promițându-i susținerea Sa: „Pentru sluga Mea Iacov şi pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume şi un nume de cinste i-am dat fără ca tu să Mă ştii” (Isaia 45, 4).

Dumnezeu se adresează unui păgân (Cirus) și îi încredințează îndeplinirea misiunii sale, de a elibera pe Israel din robia babilonică. Păgânul Cirus a îndeplinit cu cinste această misiune, fără să-L cunoască pe Dumnezeul cel Adevărat. În acest sens, Domnul zice: „Ca să se ştie de la răsărit şi până la apus că nu este nimic afară de Mine! Eu sunt Domnul şi nimeni altul!” (Isaia 45, 6).

Proorocul vorbește despre rușinarea păgânilor, care văzând minunatele biruințe obținute de Cirus, ar fi trebuit să se dezică de idolii lor și să se închine Dumnezeului lui Israel. Altă cale nu există nici pentru neamuri (păgâni), nici pentru fiii lui Israel. „Numai în Domnul este dreptatea şi virtutea! Către Dânsul vor veni şi înfruntaţi vor fi cei ce sunt întărâtaţi împotriva Lui. Întru Domnul se vor îndrepta şi va fi preaslăvită toată seminţia lui Israel!” (Isaia 45, 24-25). (Cirus al II-lea cel Mare, rege el Persiei, anii de domnie 559-529 î.Hr.)

Victoriile obținute de Cirus lovesc puternic și pe idolii Babilonului, cei mai cunoscuți dintre ei fiind Bel și Nebo. Capitolul 46 începe cu această cădere: „Bel se prăbuşeşte, Nebo este răsturnat, chipurile lor aşezate pe vite şi pe dobitoace… Idolii cad, se prăbuşesc laolaltă, nu pot să izbăvească pe cei care îi poartă; ei înşişi sunt duşi în robie” (Isaia 46, 1-2).

Prăbușirea „dumnezeilor” Babilonului îi acordă posibilitatea lui Isaia ca, încă o dată în plus, să menționeze incomparabila superioritate a Dumnezeului lui Israel, față de nimicnicia idolilor păgîni: „Cu cine Mă veţi pune alături şi Mă veţi face egal, cu cine Mă veţi asemăna, ca să fim deopotrivă?” (Isaia 46, 5).

Profetul cheamă toți păcătoșii să-și reamintească de vremurile străvechi și să conștientizeze încă o dată că Dumnezeu mereu își îndeplinește planul Său: „Planul Meu va dăinui şi toată voia Mea o voi face!… Am vorbit, voi împlini; am hotărât, voi înfăptui!” (Isaia 46, 10-11).

Isaia încheie adresându-se către acei la care s-a împietrit atât de mult inima, încât cuvintele proorocilor ajung foarte greu la urechile lor: „Ascultaţi-Mă voi, oameni cu inima împietrită, voi cei care staţi departe de mântuirea voastră!” (Isaia 46, 12). Proorocul spune că mântuirea lui Dumnezeu pentru poporul Său este deja aproape, referindu-se la eliberarea din robia Babilonului.

În cele ce urmează, se descrie simțământul de rușine și umilință care avea să-l suporte Babilonul în urma cotropirii de către Cirus. Acest oraș, în vechime, era asemănat cu o fecioară de neam înalt, fiică de împărat. „Coboară-te şi şezi în ţărână, fecioară, fiica Babilonului, stai pe pământ fără tron…” (Isaia 47, 1).

De asemenea, este descris, cu lux de amănunte, înjosirea Babilonului și a întregii națiuni: „Învârteşte la râşniţă şi macină făină… Goliciunea ta să se descopere, să se vadă ruşinea ta” (Isaia 47, 2-3). Babilonul, din suveran s-a prefăcut în rob.

În continuare, proorocul vorbește despre cauzele căderii Babilonului, ele fiind două:

1. Adresarea fără milă a babilonienilor față de evrei.
2. Trufia și mândria fără margini a babilonienilor, moștenită, posibil, de la strămoșii lor, care au dorit să înalțe Turnul Babel, ca să ajungă la Dumnezeu.

Sfârșitul se abate asupra Babilonului pe neașteptate, găsindu-l înfricoșat și lipsit de ajutor. Nici idolii, nici vrăjitorii, nici sfătuitorii la care au apelat mereu babilonienii, nu pot acum să-i izbăvească de nenorocirea abătută asupra lor: „Iată-i ca pleava pe care o mistuie focul, aşa vor ajunge ei şi de puterea flăcărilor viaţa lor nu vor putea s-o scape… Aşa se va întâmpla cu aceia pe care te-ai ostenit să-i întrebi şi cu care ai făcut negoţ din vremea tinereţii tale. Fiecare va pleca la ale sale şi nimeni nu va fi să te scape” (Isaia 47, 14-15).

Proorocul Isaia se adresează iudeilor, cărora le-a fost vestit din vremuri străvechi cele ce aveau să se întâmple: „Cei din casa lui Iacov, care purtaţi numele lui Israel, voi cei ieşiţi din sămânţa lui Iuda… vă lăudaţi cu Dumnezeul lui Israel, dar nu întru credincioşie şi dreptate” (Isaia 48, 1).

Totuși, cuvintele Domnului nu ajungeau la urechile iudeilor și nu-și atingeau scopul lor. În pofida acestui lucru, ele nu-și pierdeau din actualitate, pentru că într-un final, când Israel va fi judecat de Dumnezeu, nu va putea spune că nu a știut.

Isaia explică din ce cauză, care la prima vedere pare neclară, Dumnezeu se mai milostivește spre împietritul și răzvrătitul Israel, care, după faptele sale, trebuie nimicit.

Dumnezeu, întotdeauna a salvat pe poporul Său, de aceea, și de data aceasta îl va izbăvi. „Pentru numele Meu, Îmi opresc mânia şi pentru slava Mea o potolesc, ca să nu te nimicesc” (Isaia 48, 9).

Urmează o adresare solemnă către Israel: „Apropiaţi-vă de Mine şi ascultaţi acestea: De la început Eu n-am grăit întru ascuns, de când se întâmplă aceste lucruri Eu sunt de faţă. Şi acum, Domnul Dumnezeu mă trimite cu Duhul Său!” (Isaia 48, 16).

(Toată această adresare, după majoritatea comentatorilor biblici, îi aparține „Robului lui Dumnezeu”, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, din numele Căruia și vorbește aici proorocul).

Până la urmă, Israel este eliberat: „Ieşiţi din Babilon, fugiţi din Caldeea cu cântece de veselie! Vestiţi, faceţi cunoscută ştirea, duceţi-o până la marginile pământului! Ziceţi: Domnul răscumpără pe sluga Sa Iacov” (Isaia 48, 20).

 

 

IX. Mângâierea Sionului

Cap. 49 – 59

Slujitorul Domnului este Lumina neamurilor. Mesia biruitor. Făgăduințe pentru cei credincioși. Făgăduințe de izbăvire și întemeierea Ierusalimului. Patimile, moartea și preaslăvirea lui Mesia. Slava noului Ierusalim. Sfătuire pentru primirea mântuirii. Toate popoarele vor fi chemate la mântuire. Mustrarea necredinței lui Israel. Postul cel adevărat. Nelegiuirile lui Israel. Făgăduința Mântuitorului

 

Începe proorocia cu chemarea spre o atenție deosebită, deoarece profetul se adresează nu doar poporului ales, ci și altor popoare: „Ascultaţi, ostroave, luaţi aminte, popoare depărtate!” (Isaia 49, 1).

În continuare, se vorbește despre „Sluga Domnului”, prin care se va preaslăvi Dumnezeu. Dându-L pe Slujitorul Său ca lumină a popoarelor, Dumnezeu le spune celor aflați în întuneric: „Veniţi la lumină!” și celor robiți „Ieșiți!” (Isaia 49, 9).

De asemenea, se accentuează roadele slujirii mesianice ale Slujitorului Domnului. Cei spre care se va milostivi „Sluga Domnului” – Mesia, nu le va mai fi nici foame și nici sete. Toată lumea, cerul și pământul, întreg universul va sălta de bucurie că Domnul S-a milostivit și a mângâiat pe poporul Său.

Sionul zicea: „Domnul m-a părăsit şi Stăpânul meu m-a uitat!” (Isaia 49, 14). Sionul va fi mângâiat, iar toate popoarele se vor îndrepta spre Sion, aducându-și fiii și fiicele.

Sionul, care avea rolul unei văduve fără de copii, se arată acum ca o mireasă cu mulți urmași, cărora le va fi strâmt lângă mama lor, iar ea se va mira de unde așa familie numeroasă, în pofida singurătății ei.

(Acest pasaj se referă la Biserica lui Hristos, care în Noul Testament este asemănată și numită „Mireasa lui Hristos”).

Profeția se încheie cu cuvintele : „Eu Mă voi război cu potrivnicii tăi şi pe fiii tăi Eu îi voi scăpa!” (Isaia 49, 25), adică, puterea satanei asupra lumii păcătoase, va fi nimicită prin sângele Izbăvitorului.

La început, Isaia spune că vina pentru părăsirea lui Israel de către Dumnezeu o poartă însuși Israel: „Pentru ce când veneam nu găseam pe nimeni şi când strigam nimeni nu răspundea?” (Isaia 50, 2).

În continuare, proorocul vorbește despre „Ucenicul Domnului”, care a primit de la Dumnezeu un dar minunat de înțelepciune și convingere, pe care îl va îndrepta spre ajutorul tuturor acelor care luptă pentru dreptate socială, morală și religioasă. Toate cuvintele și faptele „Slugii Domnului”, nu sunt roadele propriei imaginații, dar ale revelației divine.

Isaia vorbește despre „Patima cea de bună voie” a Slujitorului Domnului: „Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii mei spre pălmuiri, şi fata Mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor” (Isaia 50, 6).

Sluga Domnului nu a comis nici o faptă de care ar trebui să se rușineze, iar Dumnezeu îi este ajutor și sprijin în misiunea Sa mesianică.

Proorocia se încheie cu chemarea spre ascultare a glasului „Slugii Domnului” și cu următoarea încurajare: „Cel care umblă în întuneric şi fără lumină să nădăjduiască întru numele Domnului şi să se bizuie pe Dumnezeul lui!” (Isaia 50, 10).

De asemenea, și cei potrivnici sunt avertizați: „Voi toţi, care aprindeţi focul şi pregătiţi săgeţi arzătoare… pe patul durerii veţi fi culcaţi!” (Isaia 50, 11).

Urmează o adresare către fiii cei drepți ai lui Israel și o mângâiere bazată pe izvoarele istoriei poporului iudeu.

Este prezentat cuplul dintre Avraam și Sara, care erau deja înaintați în vârstă și care după legile naturii, nu mai puteau avea copii. Aceștia pierduseră orice speranță de a mai avea urmași, dar, prin pronia lui Dumnezeu, au dat naștere unui întreg popor – poporul lui Israel.

La fel și Sionul, cu ajutorul lui Dumnezeu, din pustia care este acum, se va preface într-o grădină frumoasă și într-un rai înfloritor. Bucurie și veselie va fi acolo, în grădina Domnului.

Următoarea adresare este către poporul ales al lui Dumnezeu, iar mai exact către reprezentanții cei mai vrednici ai acestui popor.

Argumentul principal al adresării este minunata arătare a „Dreptății Domnului”, care, în viitorul apropiat, va fi izvorul luminii și mântuirii pentru toți cei care vor crede în ea, și care va rămâne în veci. „Dreptatea Mea este aproape, vine mântuirea Mea… mântuirea Mea va dăinui în veac şi în veac şi dreptatea Mea nu va avea sfârşit” (Isaia 51, 5-6).

Adresarea a treia a proorocului Isaia este către acei care au auzit și au primit „Dreptatea Domnului”, dar n-au urmat-o din cauza fricii și rușinii. Așa a procedat cea mai mare parte a lui Israel, care L-au respins pe Mesia.

În continuare, din numele tuturor celor înjosiți și prigoniți, proorocul înalță un strigăt de ajutor către Dumnezeu. Sunt mustrați cei slabi de fire și cei orbi duhovnicește, cărora le este frică de judecata lumească, uitând de Atotputernicia lui Dumnezeu și pierzându-și nădejdea în El.

De asemenea, profetul se adresează Ierusalimului, care a băut cupa mâniei dumnezeiești pentru păcatele locuitorilor lui. Prin copiii Ierusalimului, proorocul îi are în vedere pe conducătorii și căpeteniile poporului, despre care Mântuitorului spune: „Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Matei 23, 13).

Isaia încheie cu o mângâiere: „Iată Eu iau din mâna ta paharul ameţelii, cupa mâniei Mele, şi tu nu o vei mai bea!” (Isaia 51, 22), și cu o avertizare, că această cupă a mâniei Domnului va fi pusă în mâna dușmanilor lui Israel, pe care vor fi nevoiți să o bea pentru fărădelegile lor.

În cele ce urmează, se vorbește în deosebi despre restabilirea Ierusalimului. Sionul este asemănat cu o fiică robită, îmbrăcată în zdrențe și încătușată în lanțuri. Acestei femei umilite și batjocorite, proorocul îi prezice o schimbare radicală. Va fi îmbrăcată în straie de sărbătoare, se va ridica biruitoare și va nimici toate urmele robiei.

Poporul iudeu – nici în trecut, nici în prezent – zice profetul, nu a fost în stare să păstreze o unitate, o credință adevărată și o stabilitate morală, el supraviețuind exclusiv datorită purtării de grijă a lui Dumnezeu.

Se descrie marea bucurie la vederea tabloului ridicării Ierusalimului din ruine. Vine „trimisul” care vestește pacea și dă de știre vestea cea bună și mântuirea. Toată lumea exclamă de bucurie „că ei văd cu ochii când Domnul Se întoarce în Sion” (Isaia 52, 8).

De asemenea, este înălțat un imn solemn Domnului, pentru marea bucurie dăruită poporului. Chiar și pietrele ruinelor și dărâmăturile Ierusalimului înalță acest imn de slavă Domnului – Izbăvitor, după cum spusese mai târziu Mântuitorul, că și „pietrele vor striga” (Luca 19, 40).

Continuându-și profețiile, Isaia ne vorbește despre Cel care va suferi și va muri pentru păcatele oamenilor. El este disprețuit, neglijat și ocolit de oameni. Poartă durerile noastre pe care le-a luat asupra Sa „Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu” (Isaia 53, 4). El a fost străpuns pentru fărădelegile noastre, dar „prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Chinuit a fost fără să poarte nicio vină, lăsând să cadă asupra Lui fărădelegile noastre, a tuturor.

Umilindu-se și supunându-se pedepsei aplicate pentru noi, „ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7).

„Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui!” (Isaia 53, 8).

Proorocul încheie prin cuvintele Domnului, arătând care a fost scopul suferințelor și patimilor „Slugii domnului”: „Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa. Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, ca răsplată că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa” (Isaia 53, 11-12).

Ca Stăpân și Creator a tot și a toate, Dumnezeu îndeamnă cetatea Sionului să se veselească și să strige de bucurie, pentru că fiind stearpă, acum a devenit roditoare: „…tu te vei lăţi la dreapta şi la stânga şi seminţia ta va cuceri neamurile şi cetăţile cele pustiite le va umple de oameni” (Isaia 54, 3).

De asemenea, este îndemnată să nu se teamă și să nu se rușineze, căci va uita și frica și rușinea care au trecut.

„Căci bărbatul tău este Făcătorul tău, şi numele Lui: Domnul Savaot şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel… Ca pe o femeie părăsită şi cu inima întristată te cheamă Domnul… O clipă te-am părăsit, dar cu mari îndurări te iau lângă Mine” (Isaia 54, 5-7).

Deși este năpăstuită și bătută de vânt și furtună, ea va deveni o cetate cu temelii de safir, cu ziduri de rubin și cu porți din pietre scumpe. Copiii ei vor fi cu Domnul și vor fi fericiți, căci vor fi învățați de Dumnezeu.

Nimeni nu va izbuti în luptă împotriva ei, nici un fel de armă nu va avea efect, iar orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ei, va fi osândită.

„Aceasta este moştenirea slugilor Domnului şi dreptatea care vine de la Mine, zice Domnul” (Isaia 54, 17).

Ca și în alte cazuri, Isaia își începe următoarea proorocie cu o adresare către cei vizați în aceată profeție. Le sugerează celor care cheltuie bani pe mâncare și băutură, că de fapt nu aceasta este hrana cea adevărată. „Ascultaţi-Mă pe Mine şi veţi mânca cele bune şi întru bunătăţi se va desfăta sufletul vostru. Luaţi aminte cu urechile voastre şi mergeţi pe căile Mele” (Isaia 55, 2-3).

Dacă vor urma căile Domnului, El îi va răsplăti pe dânșii: „Voi face cu voi legământ veşnic, dându-vă îndurările Mele cele făgăduite lui David” (Isaia 55, 3).

Dumnezeu va da un conducător și stăpânitor, care va face mărturie pentru neamuri. Cei răi și vicleni sunt sfătuiți să părăsească obiceiurile lor, și să se întoarcă spre Domnul. Vor fi chemate popoare pe care Israel nu le-a cunoscut, și nici ele pe Israel, și vor alerga spre Sfântul lui Israel.

Gândurile și căile Domnului sunt la infinit altele decât ale oamenilor, ca și cugetele care sunt mult mai înalte și depărtate, așa cum e cerul de pământ. La fel și Cuvântul care iese din gura Domnului, își va îndeplini cu siguranță rostul său. „A Domnului fi-va slava, spre veşnică şi nepieritoare pomenire” (Isaia 55, 13).

În cele ce urmează, proorocul Isaia ne vorbește despre apariția Bisericii Creștine și despre condițiile necesare pentru a deveni membru al ei.

În primul rând, trebuie păstrate cu sfințenie idealurile teocrației: „Păziţi dreptatea şi faceţi lucruri drepte” (Isaia 56, 1), adică legea Domnului trebuie respectată și îndeplinită întru toate.

De asemenea, se lărgesc hotarele Bisericii vechitestamentare, primindu-i în Împărăția lui Mesia și pe cei cărora mai înainte intrarea le era interzisă.

Acum, le este permisă intrarea, cu condiția îndeplinirii cerințelor necesare de a fi membru al Împărăției lui Mesia. „Pe aceştia îi voi aduce în muntele cel sfânt al Meu şi îi voi bucura în locaşul Meu de rugăciune… La cei adunaţi voi mai aduna şi alţii!” (Isaia 56, 7-8).

Mulți dintre fiii lui Israel vor rămâne în afara acestei Biserici noutestamentare, din pricina lenei, indiferenței și orbirii duhovnicești. O mare parte din vină  o poartă conducătorii poporului, care „umblă în căile lor şi se silesc pentru câştigul lor” (Isaia 56, 11).

Mai departe, proorocul îi mustră cu asprime pe fiii lui Israel, descoperindu-le păcatele și fărădelegile săvârșite de ei. Descoperă adevărul și despre cei care făceau de ochii lumii, pretinsele lucruri bune.

„Dar voi, feciori de vrăjitoare, neam de stricaţi şi desfrânaţi… De cine vă bateţi joc?… Nu sunteţi voi copii păcătoşi, neam de mincinoşi? Ardeţi de poftă pe lângă idolii de sub orice copac verde şi jertfiţi pe fii în albia râurilor şi în peşteri” (Isaia 57, 3-5).

Profetul le înfățișează iudeilor întregul tablou al alunecărilor spre alte credințe și „dumnezei” pe parcursul istoriei: „Eu îţi voi face ştiută dreptatea ta, căci lucrurile tale nu slujesc la nimic” (Isaia 57, 12).

Se proorocește despre Israelul duhovnicesc, cu alte cuvinte, despre Biserica lui Hristos, în care, treptat, vor intra și cei apropiați (evreii) și cei de departe (neamurile). „Pace, pace celor de aproape şi celor de departe, zice Domnul, şi Eu îl voi tămădui” (Isaia 57, 19).

Poporul lui Israel, în special după robia babilonică, se străduia să respecte Legea lui Moise. De aceea, el sincer se întreba din ce cauză este învinuit și pedepsit. „Pentru că ei voiesc să ştie căile Mele ca un popor care făptuieşte dreptatea şi de la legea Dumnezeului său nu se abate” (Isaia 58, 2).

Iudeii aveau o părere greșită despre mijloacele prin care se dobândește mântuirea. Ei erau de părerea că dacă omul a îndeplinit un punct sau două din lege, acesta trebuia să fie îndreptățit, putând chiar să ceară acest lucru de la Dumnezeu.

În continuare, proorocul descrie falsitatea și formalismul ce se referă la post. „Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte?” (Isaia 58, 3). La aceste afirmații, Isaia răspunde aspru: „Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său?” (Isaia 58, 4-5).

De aici, înțelegem că un post trupesc fără elementul duhovnicesc, nu are nici un rost. Postul adevărat, zice Isaia, este acel care promovează dreptatea, dragostea și milostenia. Scopul principal al postului este lupta cu păcatul și ajutorarea celor mai necăjiți ca noi.

În continuare, se vorbește despre roadele adevăratului post: „Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu” (Isaia 58, 8).

Proorocul face o paralelă între efectul pe care îl are apa asupra pământului uscat și însetat: „…vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată” (Isaia 58, 11), și ca grădina Edenului, umezită de multe râuri.

Isaia încheie explicând importanța zilei de odihnă, promițându-le răsplată celor ce o cinstesc ca zi sfântă: „Atunci vei afla desfătarea ta în Domnul” (Isaia 58, 14).

Ca și în capitolul precedent, în cele ce urmează, se pune accent pe răspunsul la întrebarea evreilor: De ce Dumnezeu nu-i îndreptățește și nu-i izbăvește, dar dimpotrivă, îi pedepsește, cu toate că ei păzesc Legea lui Moise? Se auzeau și unele voci ale fiilor lui Israel, încrezători în sine, mândri și trufași, care se întrebau: Nu cumva pricina se găsește în Însuși Dumnezeu?

Ca să nu permită nici un gând spre îndreptățirea acestor afirmații, profetul începe de la ideea că nu Dumnezeu este vinovat de cele ce se întâmplă, ci însăși fiii lui Israel: „Nelegiuirile voastre au pus despărţire intre voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele voastre L-au făcut să-Şi ascundă faţa ca să nu vă audă” (Isaia 59, 2).

Isaia descrie cu lux de amănunte fărădelegile poporului care L-au îndepărtat pe Dumnezeu de la ei: „Pentru că mâinile voastre sunt întinate cu sânge… Clocesc ouă de şarpe şi urzesc pânză de păianjen… Picioarele lor aleargă spre rău, grabnice să verse sânge nevinovat… Nu cunosc drumul păcii şi pe urmele lor nu este nici o dreptate” (Isaia 59, 3:5:7:8).

Roadele acestor fărădelegi sunt: îndepărtarea judecății și lipsa dreptății, pierderea luminii și venirea întunericului, evreii fiind comparați cu orbul sau chiar cu cel mort între cei vii.

Este așteptată judecata dar ea nu vine, mântuirea fiind departe: „Că păcatele noastre s-au înmulţit înaintea Ta şi nelegiuirile sunt mărturie împotriva noastră” (Isaia 59, 12), „Adevărul nu mai este şi cel ce se dă la o parte din calea răutăţii este sfărâmat” (Isaia 59, 15).

Văzând trimful păcatului și lipsa dreptății, Dumnezeu S-a mâniat pe poporul Său, căci nu este nimeni să mijlocească pentru fiii lui Israel. „Atunci braţul Lui I-a venit în ajutor, şi dreptatea Sa a fost sprijinul Său” (Isaia 59, 16).

Acest „Sprijin” – Trimisul lui Dumnezeu – se războiește cu toți dușmanii lui Israel, iar Domnul Va triumfa asupra tuturor vrăjmașilor, atât a celor dintre iudei, cât și dintre păgâni.

În încheiere, de la o formă mai camuflată, Isaia trece deschis la proorocia despre Mesia și Noul Testament: „Pentru Sion El va veni ca un Mântuitor…” (Isaia 59, 20) și Duhul Domnului se va odihni asupra Lui și cuvintele Domnului rostite de El, să nu dispară din gura urmașilor în vecii vecilor.

 

 X. Dumnezeu înfrumusețează cetatea Sionului

Cap. 60 – 64

Slava poporului lui Dumnezeu. Vestirea mântuirii prin Mesia. Venirea mântuirii. Ziua izbânzii. Rugăciunea poporului

 

Proorocul Isaia se adresează Noului Ierusalim, adică Bisericii noutestamentare, Bisericii Creștine, care vine cu lumina ca să risipească întunericul care acoperă pământul, și bezna care întunecă popoarele: „Și slava Lui străluceşte peste tine. Şi vor umbla regi întru lumina ta şi neamuri întru strălucirea ta” (Isaia 60, 2-3).

Această lumină are proprietăți care îi face pe toți să se apropie de ea. Se vor îndrepta spre ea fii și fiice, caravane încărcate cu aur, tămâie și multe alte daruri și bogății vor veni la Sion – Noul Ierusalim, fiind închinate pentru Sfântul lui Israel.

Porțile vor fi mereu deschise, zi și noapte, ca să fie aduse aici bogățiile lumii. Se subînțelege lărgirea și creșterea Bisericii Creștine la care aderă noi membri împreună cu bogățiile lor.

În viitor, Sionul va prospera din punct de vedere spiritual, dar și material. Se proorocește Sionului – Noului Ierusalim glorie veșnică: „Domnul va fi pentru tine lumină veşnică şi zilele întristării tale se vor sfârşi. În poporul tău vor fi numai drepţi şi vor stăpâni ţara pentru totdeauna… Cel mai mic va fi cât o mie, cel mai neînsemnat va fi cât un neam puternic: Eu, Domnul, am hotărât acestea şi la vreme voi fi împlinitorul lor” (Isaia 60, 20-22).

Aceste cuvinte de încheiere, după unii tâlcuitorii biblici, se referă la Biserica lui Hristos, iar după alții, la ceea ce va urma după Apocalipsă.

Capitolul 61 este cel mai clar și important printre celelalte capitole ale cărții lui Isaia, care vorbesc despre Mesia. Însuși Domnul Iisus Hristos confirmă acest lucru în predica Sa din sinagoga din Nazaret: „Şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Şi, deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris: Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima… Şi El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre” (Luca 4, 16-21).

Anume aceste versete din cartea lui Isaia, le citește Mântuitorul în sinagogă: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate… Să mângâi pe cei întristaţi; celor ce jelesc Sionul, să le pun pe cap cunună în loc de cenuşă” (Isaia 61, 1:3).

Din cele ce urmează, se subînțelege creșterea și dezvoltarea Bisericii Creștine și ce va fi cu membrii ei: „Şi voi, voi veţi fi numiţi preoţi ai Domnului, slujitori ai Dumnezeului nostru… Că Eu sunt Domnul, Care iubesc dreptatea ţi urăsc răpirile nedrepte. Eu le voi da cu credincioşie plata lor şi legământ veşnic cu ei voi încheia. Cu nume mare va fi neamul lor între neamuri şi urmaşii lor printre popoare” (Isaia 61, 6:8-9).

Cunoscând de la Domnul și apoi proorocind despre triumful Bisericii lui Hristos, proorocul Isaia se umple de bucurie și fericire, fiind foarte încântat, din adâncul sufletului rostește un imn de preslăvire lui Dumnezeu: „Bucura-Mă-voi întru Domnul, sălta-va de veselie sufletul Meu întru Dumnezeul Meu, că M-a îmbrăcat cu haina mântuirii, cu veşmântul veseliei M-a acoperit. Ca unui mire Mi-a pus Mie cunună şi ca pe o mireasă M-a împodobit cu podoabă” (Isaia 61, 10).

În continure se vorbește despre lucrurile mărețe ale Bisericii Creștine noutestamentare, în deosebi despre lucrarea Domnului la întărirea și fortificarea ei.

„Pentru Sion nu voi tăcea şi pentru Ierusalim nu voi avea odihnă până ce dreptatea lui nu va ieşi ca lumina şi mântuirea lui nu va arde ca o flacără” (Isaia 62, 1). Atunci toate popoarele vor vedea această lumină și slava ta, și te vor chema cu nume nou: Noul Ierusalim.

Mai înainte, Israelul cel trupesc (Biserica Vechiului Testament) a stricat legătura cu Dumnezeu (aici proorocul face o paralelă dintre relația soț și soție) și din această cauză Domnul i-a părăsit.

Acum, însă, Israelul cel duhovnicesc (Biserica Creștină), prin adresarea sa sinceră către Dumnezeu, a dobândit bunăvoința Domnului, restabilind și întărind această legătură.

„Sluga Domnului” va implica în lucrarea Sa mesianică și alți „străjeri” (Isaia 62, 6), adică apostolii, ucenicii, ierarhii și alți membri ai Bisericii Creștine.

Dumnezeu va da grâul și vinul Sionului doar celor care sincer Îl iubesc și Îl slăvesc pe El.

Tâlcuitorii biblici susțin că prin grâu și vin se are în vedere Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos, cu care se pot împărtăși doar membrii Bisericii lui Hristos. „Nu voi mai da de aici înainte grâul tău spre hrană vrăjmaşilor tăi, şi cei de neam străin, nu vor bea mustul tău, rodul muncii tale” (Isaia 62, 8).

„Intraţi, intraţi pe porţi! Gătiţi cale poporului, gătiţi, gătiţi-i drum, curăţiţi-l de pietre, înălţaţi un steag peste neamuri!” (Isaia 62, 10). Aici Domnul îndeamnă să intre întâi apostolii, ucenicii etc… pentru a găti calea acelor membri care în număr foarte mare aveau să adere la Biserica Domnului Hristos.

Proorocul încheie cu următoarele cuvinte: „Ziceţi fiicei Sionului (Biserica Creștină): Mântuitorul tău vine! El vine cu plata, şi răsplătirile merg înaintea Lui!” (Isaia 62, 11).

Proorocul Zaharia consideră această profeție Intrarea Domnului în Ierusalim, pe care o proorocește și el: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zaharia 9, 9).

Ulterior, urmează întrebarea: „Cine este Cel ce vine împurpurat, cu veşmintele Sale mai roşii decât ale celui ce culege la vie…?” (Isaia 63, 1).

Imediat, urmează răspunsul: „Eu sunt Acela al Cărui cuvânt este dreptatea şi puternic este să răscumpere!” (Isaia 63, 1).

Apoi, urmează altă întrebare: „Pentru ce ai îmbrăcămintea roşie şi veşmântul Tău este roşu ca al celui care calcă în teasc?” (Isaia 63, 2).

Răspunsul fiins următorul: „…i-am călcat în mânia Mea, i-am strivit în urgia Mea, încât sângele lor a râşnit pe veşmântul Meu, şi Mi-am pătat toate hainele Mele” (Isaia 63, 3).

Deși se vorbește la trecut, tâlcuitorii consideră că îndeplinirea acestor cuvinte se referă la două epoci istorice:

1. începutul erei creștine, care a coincis cu căderea multor împărății                               păgâne
2. sfârșitul erei creștine și Judecata Domnului, când se va sfârși lupta cu puterile întunericului, care vor fi zdrobite și aruncate în gheenă

Israel mulțumește lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care le-a primit de la El: „…Cel ce a scos din mare pe păstorul (Moise) şi turma Sa?… Cel Care a călăuzit dreapta lui Moise cu braţul Său slăvit?” (Isaia 63, 11-12).

În urma urgiilor abătute asupra sa (robiile etc), Israel, treptat, înțelege că viața și comportamentul poporului a fost departe de a fi plăcut lui Dumnezeu. „Astfel ai povăţuit Tu pe poporul Tău, ca să-ţi faci un nume slăvit” (Isaia 63, 14).

Totuși, nu s-a văzut râvnă la popor și de aceea Israel întreabă: „Pentru ce, Doamne, ne-ai lăsat să rătăcim departe de căile Tale şi ne-ai învârtoşat inimile noastre ca să nu ne temem de Tine?” (Isaia 63, 17).

Israel se pocăiește și Îl roagă pe Dumnezeu să Se întoarcă la poporul Său, care demult nu mai este chemat cu numele Domnului: „Am ajuns ca unii peste care Tu de multă vreme nu mai stăpâneşti şi care nu mai sunt chemaţi cu numele Tău” (Isaia 63, 19).

În capitolul 64 continuă rugăciunea lui Israel către Dumnezeu, care a început în capitolul precedent. Această rugăciune poate fi împărțită în două părți:

1. (versetele 1-7) Pocăința poporului care pe parcursul istoriei a săvârșit multe nelegiuiri
2. (versetele 8-12) Cererea îndurării și milei lui Dumnezeu

Când Domnul Se va pogorâ din cer spre Judecata Sa, totul se va agita, toată natura se va pune în mișcare, se vor ridica furtuni năprasnice, fulgere și trăsnete, pământul se va cutremura și munții vor fumega.

Vine focul din cer „care arde vreascurile, ca o vâlvătaie care fierbe apa în clocot, fă pe vrăjmaşii Tăi să cunoască numele Tău” (Isaia 64, 1).

De asemenea, se mărturisește bunăvoința Domnului către cei drepți: „Tu Te duci întru întâmpinarea celor ce săvârşesc faptele dreptăţii şi îşi aduc aminte de căile Tale” (Isaia 64, 4).

Se conștientizează adâncul și marea prăpastie în care a căzut poporul, săvârșind fapte urâte în fața Domnului: „Toţi am ajuns ca necuraţii şi toate faptele dreptăţii noastre ca un veşmânt întinat… Nimeni nu chema numele Tău şi nici unul nu se deştepta ca să se întărească întru Tine” (Isaia 64, 5-6).

Evreii realizează că „Tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul şi Tu olarul, toţi lucrul mâinilor Tale suntem!” (Isaia 64, 7).

În încheierea rugăciunii sale, Israel roagă pe Tatăl Ceresc să se milostivească spre poporul Său, acesta aflându-se într-o situație foarte dificilă: „O, Doamne! Nu Te mânia pe noi foarte şi nu-ţi aduce aminte la nesfârşit de fărădelegea noastră!… Cetăţile Tale sfinte au ajuns pustii, Sionul este ca un deşert, Ierusalimul ca un loc pustiit! Templul… a ajuns pradă focului și toate cele scumpe nouă, dărâmături!” (Isaia 64, 8-10).

Poți Tu, Doamne, să privești liniștit la toate acestea și să taci întristat? – se întreabă rugătorii.

 

 

XI. Ceruri noi și pământ nou

Cap. 65 – 66

Răsplătirile Domnului. Lepădarea jertfelor. Judecata și Împărăția Domnului

 

În capitolul precedent, s-a pus întrebarea cum s-a întâmplat că Dumnezeu a permis ca poporul Său să ajungă în așa stare deplorabilă, în toate privințele, și spiritual, și material.

Din cele relatate mai sus, se simte o ușoară învinuire a Domnului în lipsă de dragoste și milă față de poporul Său.

În capitolul 65 găsim un răspuns clar la aceste cuvinte. Dumnezeu nu este lipsit de dragoste și milă față de poporul Său, dar dragostea și harul Său le dă doar celor care le caută și le cer, dar nu celor care resping darurile divine, ca orbii, așa cum o face Israel. „Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit, care mergea pe căi silnice, după cugetele sale… Şi care ziceau: Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci eu sunt sfânt faţă de tine!” (Isaia 65, 2:5).

Pentru toate acestea, va veni neapărat răsplata, și asupra voastră, și asupra părinților voștri, care au păcătuit ca și voi și au râs de Mine. „Eu îi voi răsplăti după faptele lor şi cu măsură plină” (Isaia 65, 7). Exemplul lui Israel este o ocazie deosebită de a vedea dreptatea Judecății lui Dumnezeu.

Acea parte nelegiuită a iudeilor, care a uitat orice lege și a respins toate poruncile dumnezeiești, va fi pedepsită după merit, dar partea cea ascultătoare și dreaptă a poporului, va primi toate bunătățile făgăduite: „Iată, slugile Mele vor mânca şi vouă vă va fi foame, vor bea şi voi veţi fi însetaţi, se vor bucura, iar voi veţi fi înfruntaţi!” (Isaia 65, 13).

În încheierea răspunsului lui Dumnezeu la rugăciunea lui Israel, se spune că după ce Domnul va pedepsi păcătoșii și nelegiuiții, credincioșii și drepții vor fi fericiți în Împărăția lui Mesia.

Se vestește o nouă rânduială a lucrurilor în Împărăția mesianică. Se vorbește despre un nou cer și un nou pământ: „Pentru că Eu voi face ceruri noi şi pământ nou” (Isaia 65, 17).

Se vor bucura și se vor veseli drepții de cele făcute de Dumnezeu și de rodul muncii mâinilor lor, de permanenta apropiere a ajutorului dumnezeiesc, de armonia dintre toate viețuitoarele pământului și de toate schimbările care vor avea loc în natură: „Lupul va paşte la un loc cu mielul, leul va mânca paie ca boul şi şarpele cu ţărână se va hrăni. Nimic rău şi vătămător nu va fi în muntele Meu cel sfânt – zice Domnul” (Isaia 65, 25).

În cele ce urmează, se condamnă falsitatea și ipocrizia ritualurilor de aducere a jertfelor lipsite de duhovnicie. Isaia susține că astfel de jertfe nu numai că nu-i sunt plăcute lui Dumnezeu, dar chiar îi sunt urâcioase, pentru că: „Cel ce junghie un bou şi în acelaşi timp omoară un om, cel ce jertfeşte o oaie şi în acelaşi timp rupe gâtul unui câine, cel ce aduce prinos şi în acelaşi timp aduce sânge de porc, cel ce aduce jertfă de tămâie şi în acelaşi timp se închină la idoli, – toţi aceştia şi-au ales căi nelegiuite şi în urâciunile lor trăieşte sufletul lor” (Isaia 66, 3).

De aceea, pentru aceștia, Dumnezeu va alege soarta ce rea, iar ceea de ce le este frică, le va aduce peste ei.

În continuare, proorocul vorbește și-i îmbărbătează pe acei fii ai lui Israel, care au rămas credincioși Domnului, având de suferit înjosiri și batjocoră chiar de la conaționalii lor, care s-au lepădat de Dumnezeul lor. „Bucură-te, Ierusalime, şi voi, cei care îl iubiţi, săltaţi de veselie. Fiii în culmea veseliei, voi cei care îl plângeaţi!” (Isaia 66, 10).

Se proorocește soarta păcătoșilor nepocăiți, pentru care ziua arătării Slavei lui Dumnezeu va fi ziua Judecății Lui, iar pentru drepți, aceasta va fi revelația dumnezeiască. „Şi mâna Domnului se va arăta slujitorilor Săi, iar urgia, peste vrăjmaşii Săi” (Isaia 66, 14).

Slujitorii Domnului sunt cei care au crezut în Mesia, în primul rând apostolii și ucenicii Săi, care au predicat în ziua Cincizecimii în diferite limbi: „Dar Eu vin ca să strâng la un loc popoarele şi toate limbile. Ele vor veni şi vor vedea slava Mea” (Isaia 66, 18).

Aceste neamuri vor vesti slava Domnului având de la El un semn (Sfânta Cruce) și vor fi trimise în toată lumea, către ținuturile cele mai îndepărtate, care n-au auzit de Domnul și nu au văzut slava Lui.

În Biserica noutestamentară, vor putea deveni preoți toți cei vrednici (în Vechiul Testament – doar cei din seminția lui Levi). Aceste afirmații puteau să descurajeze pe fiii lui Israel, dar Domnul îi încurajează că cei vrednici vor dăinui în veci: „Precum cerul cel nou şi pământul cel nou pe care le voi face, zice Domnul, vor rămânea înaintea Mea, aşa va dăinui totdeauna seminţia voastră şi numele vostru” (Isaia 66, 22).

Isaia își încheie această proorocie, ca și întreaga sa carte, cu o avertizare înfricoșătoare, adresată tuturor nelegiuiților: „Şi când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale celor care s-au răzvrătit împotriva Mea, că viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge” (Isaia 66, 24).

 

 

Rezumat la cartea Proorocului Isaia

 

Cartea Isaia descoperă judecata și mântuirea lumii de către Domnul. Dumnezeu este „Sfânt Sfânt Sfânt” (Isaia 6, 3) și de aceea El nu poate îngădui ca păcatul să treacă nepedepsit. Isaia înfățișează judecata lui Dumnezeu care se apropie ca un „foc mistuitor”: „Şi aceia şi aceasta vor arde laolaltă şi nimeni nu va putea să-i stingă” (Isaia 1, 31).

În același timp, Isaia înțelege că Dumnezeu este un Dumnezeu al îndurării, al harului și al milei: „Dar Domnul Se va milostivi de Iacov şi va alege încă o dată pe Israel” (Isaia 14, 1).

Poporul lui Israel (deopotrivă Iuda și Israel) este orb și surd la poruncile lui Dumnezeu: „Du-te şi spune poporului acestuia: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea” (Isaia 6, 9).

Iuda este comparată cu o viță-de-vie care trebuie și va fi călcată în picioare: „Acum vă voi face să ştiţi cum mă voi purta cu via mea: Strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită…” (Isaia 5, 5).

Numai datorită îndurării și a făgăduințelor Lui față de Israel, Dumnezeu nu va îngădui ca Israel și Iuda să fie distruse complet. El va aduce deopotrivă restabilire, iertare și vindecare: „Dacă tu vei trece prin ape, Eu sunt cu tine şi în valuri tu nu vei fi înecat. Dacă vei trece prin foc, nu vei fi ars şi flăcările nu te vor mistui” (Isaia 43, 2).

Mai mult decât oricare altă carte a Vechiului Testament, cartea Isaia se concentrează asupra mântuirii, care va veni prin Mesia. Mesia va domni într-o zi cu dreptate și neprihănire: „Iată că un rege va stăpâni prin dreptate şi căpeteniile vor cârmui cu dreptate” (Isaia 32, 1).

Domnia lui Mesia îi va aduce Israelului pace și siguranță: „Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt!” (Isaia 11, 9).           Datorită lui Mesia, Israelul va fi o lumină pentru toate popoarele: „…Te-am dat ca legământ al poporului Meu, spre luminarea neamurilor” (Isaia 42, 6).          Împărăția lui Mesia pe pământ (cap. 65-66) este țelul înspre care indică toată cartea Isaia. În acest timp al domniei lui Mesia, neprihănirea lui Dumnezeu va fi descoperită lumii pe deplin.

Într-un aparent paradox, cartea Isaia Îl prezintă, de asemenea, pe Mesia ca fiind Cel care va suferi (cap. 53) pentru păcat. Prin rănile Lui, vindecarea este dobândită, iar prin suferința Lui, fărădelegile noastre sunt îndepărtate. Această aparentă contradicție este rezolvată în Persoana Domnului Iisus Hristos.

La prima Lui venire, Iisus Hristos a fost slujitorul care suferă (cap. 53).

La a doua venire, Iisus va fi Împăratul biruitor, care va domni, Domnul păcii: „Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar” (Isaia 9, 6).

Cum e menționat mai sus, capitolul 53 din cartea Isaia Îl descrie pe Mesia care urma să vină și suferința pe care urma să o îndure, ca să plătească pentru păcatele noastre.

Toate detaliile acestor evenimente descrise în cap. 53, inclusiv răstignirea pe Sfânta Cruce, Dumnezeu le-a aranjat minuțios, pentru a împlini fiecare profeție din acest capitol, precum și toate celelalte profeții mesianice din Vechiul Testament.   Imaginea prezentată în capitolul 53 este profundă și profetică și conține o imagine completă a Sfintei Evanghelii:

• Iisus a fost disprețuit și părăsit (Isaia 53, 3; Luca 13, 34,)
• „Chinuit și bătut” de Dumnezeu (Isaia 53, 4; Matei 27, 46)
• Străpuns pentru păcatele noastre (Isaia 53, 5; Ioan 19, 34, I Petru 2, 24).

Prin suferința Lui, a plătit pedeapsa pe care noi am meritat-o și a devenit pentru noi jertfa finală și completă: „El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Cu toate că a fost fără păcat, Dumnezeu a pus asupra Lui păcatele noastre, și noi am devenit neprihănirea lui Dumnezeu în El: „Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu” (II Corinteni 5, 21).

Cartea Isaia ni-L prezintă pe Mântuitorul ca unica și singura cale spre cer, singurul mijloc de obținere a harului lui Dumnezeu, singura Cale, singurul Adevăr, singura Viață: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).

Știind prețul pe care l-a plătit Hristos pentru noi, cum putem neglija sau respinge o „astfel de mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce au ascultat-o” (Evrei 2, 3).

Avem doar câțiva ani pe pământ în care să venim la Domnul Hristos și să îmbrățișăm mântuirea pe care ne-o oferă. Nu există o altă șansă după moarte, și veșnicia în iad este un timp infinit de lung.

Cunoști oameni care pretind că sunt credincioși dar care au două fețe, care sunt ipocriți? Aceștia sunt poate cea mai bună reprezentare a felului în care Isaia a văzut poporul lui Israel.

Israelul se străduia să prezinte o înfățișare de neprihănire, dar aceasta era doar pe exterior.

În cartea sa, proorocul Isaia îl cheamă pe Israel să-L asculte pe Dumnezeu cu toată inima și sufletul lui, nu doar în exterior.

Dorința lui Isaia a fost ca aceia care i-au auzit și i-au citit cuvintele lui, să se cerceteze pe ei înșiși, să se lepede de la ticăloșia lor și să-și îndrepte fața spre Dumnezeu, pentru a primi iertare, vindecare și mântuire.