Stimați vizitatori și cititori ai site-ului și paginii de facebook a Catedralei „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din mun. Chișinău!
Vă informăm cu drag despre lansarea online a cărții „Trepte de pătrundere în esența Sfintei Scripturi” a protoiereului Ioan Plămădeală în colaborare cu clericii bisericii sus-menționate.
În cele ce urmează, vă prezentăm cea de-a optsprezecea carte a Vechiului Testament: Cartea lui Iov.
Cartea lui Iov
Introducere
Cartea lui Iov este una dintre cele mai vechi cărți ale Sfintei Scripturi. Autorul este necunoscut, dar unii cercetători consideră că această carte a fost scrisă de proorocul Moise, alții cred că autorul ar fi Iov sau Solomon. Sunt și dintr-acei care consideră că autorul este Elihu, un personaj din cartea lui Iov.
Data scrierii cărții Iov ar putea fi determinată în funcție de autorul ei. Deoarece nu cunoaștem autorul, nu putem ști cu precizie nici data când a fost scrisă.
Deși este foarte apreciată și se fac deseori referiri la ea, cartea este destul de puțin înțeleasă.
Cartea poartă denumirea personajului principal, Iov, care se tâlcuiește „Ținta dușmăniei”.
Cartea lui Iov pune în discuție două întrebări importante la care mulți au căutat, caută și vor căuta răspuns:
- De ce suferă oamenii nevinovați?
- De ce îngăduie Dumnezeu răutatea pe pământ?
O analiză a relatării despre suferințele și răbdarea lui Iov, ne va ajuta să găsim răspunsul la aceste întrebări.
Cartea oferă răspuns la mai multe întrebări existențiale. Ea aduce o importantă și valoroasă contribuție la înțelegerea și percepția Cuvântului lui Dumnezeu.
I. Iov. Satan Îl sfidează pe Dumnezeu.
Cap. 1 – 2
Relele întâmplări ale lui Iov. Răbdarea lui Iov
Cartea începe cu prezentarea lui Iov, un om fără prihană și drept. Era un om cu frică de Dumnezeu și se ferea de rău. Trăia fericit alături de copiii săi, șapte fii și trei fiice.
Din punct de vedere material, Iov era bogat, proprietar de pământuri, cu multe turme și cirezi de vite. Avea multe slugi și „era cel mai de seamă dintre toţi răsăritenii” (Iov 1, 3).
Era bogat pe plan spiritual și moral, se închina Dumnezeului Celui Adevărat, era săritor în ajutor celui ce era în nevoie.
Iov era foarte atent la viața spirituală pe care o trăiau membrii familiei sale, aducând cu regularitate jertfe de ispășire și arderi de tot, în caz că fiii săi ar fi păcătuit.
Dar, într-o zi, îngerii Domnului s-au înfățișat în fața Lui. De asemenea, a apărut și satan în mijlocul lor.
Dumnezeu își îndreaptă atenția asupra slujitorului Său devotat, Iov, dar satan pune la îndoială credința și fidelitatea lui Iov, zicând că acesta Îi slujește lui Dumnezeu din interese materiale.
Satan îi sugerează lui Dumnezeu că daca i-ar permite să-i ia toate bunurile, Iov și-ar schimba comportamentul.
Dumnezeu îi permite lui satan să înfăptuiască toate aceste lucruri, dar de Iov nu-i permite să se atingă.
Asupra lui Iov, care nu bănuia nimic, au început să se abată nenorocirile: și-a pierdut averea și i-au murit copiii. Cu toate acestea, Iov n-a cârtit împotriva lui Dumnezeu.
Dimpotrivă, el a spus: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21).
Fiind învins în această provocare, satan s-a prezentat din nou în fața lui Dumnezeu, de data aceasta cu altă propunere: „Cojoc pentru cojoc (adică piele pentru piele)! Că tot ce are omul dă pentru viaţa lui” (Iov 2, 4).
Satan a sugerat că dacă i se permitea să se atingă de corpul lui Iov, îl făcea să-L blesteme pe Dumnezeu. Acesta primește permisiunea de la Domnul să-i facă orice lui Iov, dar fără a-i lua viața.
Iov este lovit de lepră. Soția acestuia a zis către el: „Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!” (Iov 2, 9). Dar Iov a mustrat-o: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune!” (Iov 2, 10).
Apoi, satan, s-a folosit de trei prieteni ai lui Iov care au venit să-l „mângâie”. Aceștia erau: Elifaz, Bildad și Țofar.
De la distanță, ei nu l-au recunoscut pe Iov, dar apoi, văzându-l, au plâns și și-au aruncat țărână pe cap. Apoi, s-au așezat în fața lui, la pământ, fără să spună vreun cuvânt.
„Apoi au şezut pe pământ, lângă el, şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună nici un cuvânt, căci vedeau cât este de mare durerea lui” (Iov 2, 13).
După șapte zile și șapte nopți, în care nu a existat nimic decât această „mângâiere” tăcută, Iov a rupt în cele din urmă tăcerea, începând o lungă discuție cu acești așa-ziși „mângâietori”.
II. Prima parte a discuției
Cap. 3 – 14
Plângerea lui Iov. Elifaz mustră pe Iov. Iov răspunde lui Elifaz. Iov se tânguiește de ticăloșia omului. Bildad mustră pe Iov. Apărarea lui Iov. Iov continuă să se tânguiască de necazul său. Iov învinovățit de fățărnicie. Iov se apără în fața lui Țofar. Iov cere ca Dumnezeu să-i descopere păcatele. Nimicnicia vieții omenești.
Începând cu acest capitol, Iov și-a blestemat ziua în care s-a născut și se întreabă de ce îi mai permite Dumnezeu să mai trăiască.
Se tânguie că Dumnezeu dă zile celor ce așteaptă moartea și se bucură și sunt fericiți când găsesc mormântul. Suferințele erau insuportabile și Iov zice: „Gemetele mele sunt pâinea mea şi vaietele mele curg ca apa… N-am nici tihnă, nici odihnă, nu-mi găsesc nici o pace şi zbuciumul mă stăpâneşte” (Iov 3, 24-26).
Ascultând Elifaz plângerea lui Iov, zice: „Iată, tu dădeai învăţătură multora şi întăreai multe mâini slăbite… tu ai întărit genunchii care se clătinau. Acum când ţi-a venit şi ţie rândul, eşti la strâmtorare şi ţi-ai pierdut firea; acum când lovitura te-a ajuns, te-ai spăimântat!” (Iov 4, 3-5).
Elifaz îl mustră pe Iov și îl acuză că n-a fost întru toate cinstit și drept. Niciodată cei drepți n-au fost nimiciți, a spus el. Elifaz și-a amintit un vis din timpul nopții în care un glas îi spusese că Dumnezeu nu are încredere în slujitorii săi. „…Dacă găseşte vină chiar îngerilor Săi, Cu cât mai vârtos celor ce locuiesc în locuinţe de lut, a căror obârşie este în ţărână” (Iov, 4, 18-19).
Mai departe, el continuă spunând că pe aceștia (îl are în vedere și pe Iov) Dumnezeu îi nimicește fără să-i poată salva nimeni. „Mor, dar nu mor de prea multă înţelepciune” (Iov 4, 21).
Adică, mor fără să mai ajungă să înțeleagă Cuvântul lui Dumnezeu, Legile Lui, fiind lipsiți de frica de Dumnezeu și de dragoste față de El (referindu-se la păcătoși).
Elifaz sugerează ideea că suferințele lui Iov ar fi o pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru anumite păcate și nelegiuiri: „Pentru că nelegiuirea nu iese din pământ şi necazul nu răsare din pulbere, ci omul îşi naşte singur suferinţa…” (Iov 5, 6-7).
De asemenea, acesta îl îndeamnă pe Iov să nu-și piardă nădejdea în Dumnezeu: „Fericit este omul pe care Dumnezeu îl mustră!… Căci El răneşte şi El leagă rana, El loveşte şi mâinile Lui tămăduiesc” (Iov 5, 17-18).
Elifaz îi mai face câteva proorocii lui Iov și încheie: „Iată ceea ce am cercetat şi aşa este. Ascultă şi învaţă spre folosul tău” (Iov 5, 27).
Iov își dorea moartea, căci pentru el moartea ar fi fost o ușurare. Fiind profund emoționat, Iov îi răspunde lui Elifaz strigând, așa cum ar face orice om îngreuiat de suferință, învinuit pe nedrept: „Cine îmi va dărui îndeplinirea rugăciunii mele şi va face ca Dumnezeu să-mi dea ce aştept… să mă sfărâme şi să-şi întindă mâna şi să mă nimicească!” (Iov 6, 8-9).
Iov le reproșează prietenilor săi că nu au fost sinceri cu el. El nu le-a cerut nimic, nu i-a rugat să facă pentru el nici un lucru: „Nu cumva v-am zis: Daţi-mi de pomană şi împărţiţi din averile voastre pentru mine? Sau scăpaţi-mă din mâna unui duşman sau răscumpăraţi-mă din mâna tiranilor?” (Iov 6, 22-23).
Având din partea prietenilor numai învinuiri nefondate, în loc de mângâiere prietenească și încurajare, Iov le zice: „Fiţi învăţătorii mei şi eu voi tăcea; lămuriţi-mă unde este păcatul meu! Dar ce judecă judecata care vine de la voi? Cugetaţi voi să faceţi judecata vorbelor? Ducă-se în vânt cuvintele unui deznădăjduit!” (Iov 6, 24-26).
El îi roagă să-l mai cerceteze și să se convingă că nu este nici o viclenie la el, dreptatea este totdeauna cu el și limba lui n-a vorbit strâmbătăți.
După aceasta, Iov face niște comparații dintre viața pământească a omului și anumite slujbe, funcții și ocupații. El zice că omul pe pământ este ca într-o slujbă ostășească, când ești obligat să porți lupte periculoase; ca robul care suspină după umbră, ca năimitul care-şi aşteaptă plata pentru muncă.
Situația în care se afla Iov, însă, era și mai complicată. Robul, noaptea are parte de odihnă, iar năimitul, până la urmă, își primește plata pentru muncă.
Iov, însă, a așteptat liniște și ușurarea durerilor luni la rând, zi și noapte. Situația în care a ajuns Iov, îl lipsește de gândul că va veni un viitor mai fericit, el prefăcându-se într-un cadavru viu, plin de viermi și de păduchi, neavând nici o speranță că suferințele vor lua sfârșit.
De aceea, el afirmă: „nu voi pune strajă gurii mele, ci voi vorbi întru deznădejdea duhului meu şi mă voi plânge întru amărăciunea inimii mele” (Iov 7, 11).
Apoi, Iov îl întreabă pe Dumnezeu de ce este atât de aspru pedepsit? Cu ce a greșit el în fața Lui, atât de greu, încât suferințele nu-l părăsesc nici pentru o clipă? „Ce ţi-am făcut Ție, Păzitorule de oameni? De ce m-ai luat ţintă pentru săgeţile Tale şi de ce ţi-am ajuns povară?” (Iov 7, 20).
Iov luptă în contiunuare pentru a-și apăra propria dreptate în fața lui Dumnezeu, Cel care îi cercetează pe oameni.
La rândul său, Bildad, își începe discursul cu învinuiri împotriva lui Iov, zicând: „Dumnezeu o să încovoaie ce e drept? Cel Atotputernic o să strâmbe El dreptatea?” (Iov 8, 3).
El spune că feciorii lui Iov au păcătuit, și că însuși el nu era, nici pe departe, un om drept, altfel Dumnezeu nu l-ar fi pedepsit ci l-ar fi miluit.
Pentru a găsi o soluție, Bildad îl sfătuie pe Iov să privească la generațiile din trecut și la faptele săvârșite de strămoșii lor: „Ei îţi vor da învăţătură, ei îţi vor grăi şi din inima lor îţi vor cuvânta unele ca acestea: Oare papura creşte fără baltă şi rogozul fără umezeală?” (Iov 8, 10-11).
Bildad îi sugerează lui Iov că astfel se întâmplă și cu nelegiuiții care uită de Dumnezeu. La fel cum papura sau rogozul, chiar dacă are umezeală îndeajuns, dar dacă nu este tăiat, oricum se usucă. Așa se vestejește și nădejdea nelegiuitului. „Dumnezeu nu dispreţuieşte pe cel desăvârşit şi nu ia de mână pe răufăcători” (Iov 8, 20).
Acesta a fost discursul de „mângâiere” al lui Bildad.
La rândul său, Iov, îi raspunde lui Bildad în felul următor: „Ştiu bine că aşa este; căci cum ar putea un om să fie drept înaintea lui Dumnezeu?” (Iov 9, 2).
Iov susține că Dumnezeu este drept și că El nu trebuie să-i dea socoteală omului în acțiunile Sale.
De asemenea, Iov spune că Dumnezeu este Acela a cărui este „înțelepciunea și atotputernicia… El mişcă munţii din loc… El zguduie pământul… El porunceşte soarelui şi soarele nu se mai ridică… El a zidit… El a făcut lucruri mari şi nepătrunse şi minuni fără de număr” (Iov 9, 4-10).
Iov nu avea nici o șansă să câștige judecata, dacă Cel cu care se judeca era Dumnezeu. Tot ce putea să facă Iov, era să ceară milă de la Dumnezeu. El se întreabă dacă aveau vreun rost toate aceste suferințe, căci: „El nimiceşte pe cel desăvârşit şi pe cel viclean” (Iov 9, 22).
Iov concluzionează că nu există judecată dreaptă pe pământ. El se temea că va pierde judecata cu Dumnezeu și zice: „Căci Dumnezeu nu este un om ca mine, ca să stau cu El de vorbă şi ca să mergem împreună la judecată” (Iov 9, 32).
Iov regretă că nu există între el și Dumnezeu „un al treilea” (un mediator) care să poată pune mâna peste amândoi „Şi care să depărteze varga Sa de deasupra capului meu, aşa încât groaza Lui să nu mă mai tulbure; Atunci aş vorbi şi nu m-aş mai teme de El. Dar nu este aşa şi eu sunt singur cu mine însumi” (Iov 9, 34-35).
Astfel, Iov, arată că este lipsit de posibilitatea de a-și apăra dreptatea sa în judecata cu Dumnezeu.
Iov suține că nu plăcere dar dezgust îi provoacă viața lui. De aceea, el va vorbi mereu, deși se afla în suferințe grele: „Voi spune către Domnul: Nu mă osândi; lămureşte-mă, să ştiu pentru ce Te cerţi cu mine. Care e folosul Tău…” (Iov 10, 2-3).
În continuare, Iov Îl întreabă pe Dumnezeu de ce l-a pus la grea încercare. De asemenea, L-a rugat pe Domnul să-Și aducă aminte „că m-ai făcut din pământ şi că mă vei întoarce în ţărână” (Iov 10, 9).
Iov Îl roagă pe Dumnezeu să-i slăbească măcar puțin durerile înainte de a pleca acolo de unde nu se va mai întoarce, în țara de întuneric „unde lumina e totuna cu bezna” (Iov 10, 22).
Apoi, a intervenit Țofar. Iată ce a spus el: Suntem noi oare copii ca să ascultăm îndreptățirea și vorbele tale deșarte? Spui că ești curat, că ești drept, dar, dacă ar vorbi Dumnezeu, ar arăta că ești nedrept și vinovat.
Țofar l-a întrebat pe Iov dacă poate el să pătrundă în profunzimea lucrării divine, și dacă poate să-L facă pe Dumnezeu „să-ţi destăinuiască tainele înţelepciunii?” (Iov 11, 6), căci ele sunt cu anevoie de înțeles. Dumnezeu îi cunoaște pe cei ce trăiesc în înșelăciune și vede nedreptatea.
În continuare, Țofar îi reproșează lui Iov că dacă inima lui ar fi credincioasă și dacă ar îndepărta de la el nedreptatea, atunci: „vei ridica fruntea ta fără pată pe ea, vei fi puternic şi fără frică” (Iov 11, 15). Adică, dacă vei îndepărta de la tine păcatul, vei prospera.
Țofar continuă: „ochii nelegiuiţilor tânjesc şi loc de scăpare nu au, iar nădejdea este când îşi vor da sufletul” (Iov 11, 20).
Adică, nelegiuiții, și Iov asemenea lor, nu fac nimic pentru a se îndrepta, dar nădăjduiesc că va veni moartea și-i va slobozi.
Iov raspunde acestor învinuiri: „Cu adevărat numai voi sunteţi înţelepţi şi înţelepciunea va muri o dată cu voi. Dar şi eu am minte ca voi şi nu sunt mai prejos decât voi şi cine nu cunoaşte lucrurile pe care mi le-aţi spus?” (Iov 12, 2-3).
El le dă de înțeles prietenilor că dacă aceștia ar fi fost mai atenți și ar fi meditat la lucruile create de Dumnezeu, care este Atotțiitor și le ține pe toate în palma Sa, atunci ar fi învățat și ei câte ceva din ele.
Iov le sugerează prietenilor că ei se aseamănă cu cei ce: „orbecăiesc în întuneric, fără nici o lumină, căci Dumnezeu îi lasă să se împleticească aidoma celui ce s-a îmbătat” (Iov 12, 25).
Iov le spune că ochiul lui a văzut iar urechea lui a auzit toate acestea și le-a înțeles, de aceea, el știe tot ce știu și prietenii lui. Dar el vrea neapărat să-și apere cauza sa înaintea lui Dumnezeu.
Referitor cei trei „mângâietori”, Iov zice că sunt niște mincinoși și nesocotiți, sunt ca niște doctori neputincioși. Mai bine ar fi fost din partea lor dacă tăceau, decât se avântau în discursuri și constatări „înțelepte”.
Iov era convins că avea dreptate și Îl roagă pe Dumnezeu să-l asculte și să-i descopere cu ce a greșit în fața Lui: „Câte greşeli şi câte păcate am făcut? Dă-mi pe faţă călcarea mea de lege şi păcatul meu” (Iov 13, 23).
Iov Îl roagă pe Dumnezeu să nu-l chinuie, căci este ca o frunză pe care o bate vântul, și: „Tu ştii că trupul meu se nimiceşte ca un putregai şi ca o haină mâncată de molii!” (Iov 13, 28).
Ulterior, Iov afirmă următoarele: „Omul născut din femeie are puţine zile de trăit, dar se satură de necazuri” (Iov 14, 1). Omul se trece repede, ca o floare sau ca o umbră. Nimeni nu poate face în așa fel încât să se nască o ființă curată din una necurată. Îl roagă pe Domnul să-l țină ascuns în Împărăția morților până Îi va trece mânia care o are asupra lui.
Iov se întreabă: „Dacă omul a murit o dată, fi-va el iarăşi viu?” (Iov 14, 14). Prin răspunsul care și l-a dat, Iov arată că în el există, totuși, o speranță puternică: „Toate zilele robiei mele aş aştepta până ce vor veni să mă schimbe (să mă aline)” (Iov 14, 14).
III. A doua parte a discuției
Cap. 15-21
Elifaz vrea să-l facă pe Iov fățarnic. Iov își dovedește nevinovăția. Iov își declară mai departe necazurile lui. Bildad îl socoate pe Iov un nelegiuit. Iov se mângâie cu nădejdea învierii. Cuvântul lui Țofar. Fericirea necredincioșilor este nestatornică. Iov răspunde lui Țofar
La începutul celei de-a doua părți a discuției, Elifaz își bate joc de cunoștințele lui Iov, spunând despre acesta: „Este oare cinstit pentru înţelept să răspundă cu cuvinte uşuratice şi să-şi umple pieptul cu suflarea vântului de răsărit? I se cuvine lui să judece cu vorbe seci şi prin cuvântări care n-au nici o noimă?” (Iov 15, 2-3).
Elifaz a desconsiderat din nou dreptatea și corectitudinea lui Iov, afirmând că în ochii lui Dumnezeu nici omul muritor, nici îngerii din ceruri nu sunt demni de încredere.
Indirect, el l-a acuzat pe Iov că încearcă să se arate superior lui Dumnezeu, că este fățarnic, s-a lepădat de credință și că „a îndrăznit să-şi îndrepte mâna împotriva lui Dumnezeu” (Iov 15, 25).
La fel, Iov este plasat în „ceata celui rău la inimă (care) va fi lăsată stearpă şi focul mistuie corturile cu bogăţii de jaf” (Iov 15, 34).
E limpede că Elifaz, când a zis că „va fi lăsată stearpă”, s-a referit la casa lui Iov, cu „bogățiile ei jefuite”.
Atunci, Iov a ripostat, spunând că prietenii săi sunt niște „mângâietori” jalnici, care spun vorbe goale. El le spune că dacă ei ar fost în locul lui, ar fi putut și el să procedeze la fel cum fac ei acum.
Totuși, el zice că n-ar fi procedat așa, dar: „V-aş mângâia numai cu gura şi cu mişcarea buzelor mele v-aş aduce uşurare” (Iov, 16, 5).
Iov dorea ca să fie recunoscut drept, de aceea, năzuia la Dumnezeu, care îi cunoștea viața și toate lucrurile pe care le înfăptuise. Iar Dumnezeu, într-un sfârșit, avea să ia o hotărâre cu privire la situația lui.
Iov nu a găsit înțelepciune în cuvintele prietenilor lui, aceștia distrugându-i orice speranță. „Mângâierea” pe care i-au oferit-o era foarte departe de realitate și de adevăr.
Iov continuă: „Şi cu toate acestea, în mâinile mele nu este nici o silnicie şi rugăciunea mea este curată!… Iar acum martorul meu este în ceruri şi cel ce dă pentru mine bună mărturie este sus în locurile înalte” (Iov 16, 17-19).
Suferințele și durerea lui Iov nu erau doar trupești. El suferea cu mult mai tare din cauza învinuirilor și a vorbelor rostite de prietenii lui, vorbe care îl învinuiau de necredință, de lipsă de înțelepciune și de înșelăciune. El spune cu durere că printre ei nu este niciun înțelept.
Iov își încheie cuvântul zicând: „Mai pot să nădăjduiesc? Împărăţia morţii este casa mea…” (Iov 17, 13). Singura lui speranță era să coboare în mormânt.
Discuția devenea din ce în ce mai aprinsă. Bildad s-a mâniat foarte tare, considerând că Iov i-a pus pe prietenii săi în rând cu animalele fără minte. El îi reproșează lui Iov: „Vino-ţi în fire şi apoi vom vorbi. Pentru ce suntem socotiţi ca nişte dobitoace?” (Iov 18, 2-3).
Bildad, îl întreabă iarăși pe Iov: „Nu cumva pentru tine care te sfâşii în mânia ta, o să ajungă pământul să se pustiiască şi stâncile să se mute din locul lor?” (Iov 18, 4).
Apoi, l-a avertizat pe Iov că va cădea într-o capcană îngrozitoare, ca să fie și altora exemplu de învățătură.
In cele ce urmează, Bildad proorocește că nimeni nu va mai sălășlui în casa lui Iov. În acea casa va ploua cu pucioasă.
Apoi, adaugă că rădăcinile lui Iov se vor usca și pomenirea lui se va șterge de pe pământ: „Nu lasă nici urmaşi, nici sămânţă în poporul său şi nimeni nu mai trăieşte după el prin locurile prin care a locuit” (Iov 18, 19).
La rândul său, Iov a întrebat: „Câtă vreme veţi întrista voi sufletul meu şi mă veţi zdrobi cu cuvântările voastre?” (Iov 19, 2).
Iov îi mustră pentru purtarea lor și-i îndeamnă să nu-și facă griji pentru greșelile și păcatele lui, căci el va răspunde pentru ele. Numai Dumnezeu are dreptul să-l urmărească și să-l învinuiască, adăugând că El: „M-a dezbrăcat de mărirea mea şi mi-a smuls cununa de pe cap” (Iov, 19, 9).
În continuare, spune că Domnul l-a lăsat singuratic, că toți cunoscuții s-au întors de la el și că toți cei dragi îl disprețuiesc.
Totuși, va veni clipa când: „Răscumpărătorul… în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă” (Iov 19, 25). Și atunci, va avea marea fericire că: „afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu” (Iov 19, 26).
Țofar, la fel ca Bildad, s-a simțit ofensat ascultând insultele rostite de Iov: „Am auzit o învăţătură care mă scoate din sărite…” (Iov 20, 3).
De asemenea, el susține că Iov își culege roadele propriilor păcate. Cei răi își primesc întotdeauna pedeapsa de la Dumnezeu. Aceștia nu au odihnă și pace, nici chiar atunci când li se pare că le merge bine.
Țofar adaugă: „Aceasta este partea hărăzită de Dumnezeu omului nelegiuit, aceasta este moştenirea pe care el o primeşte de la Domnul” (Iov 20, 29).
Iov a raspuns invocând un argument foarte pertinent: Dacă Dumnezeu Îi pedepsește întotdeauna pe cei răi, de ce aceștia trăiesc în continuare, îmbătrânesc și prosperă, petrecându-și zilele lor în plăceri? Cât de des se abat nenorocirile asupra lor?
„Pentru ce ticăloşii au viaţă, ajung la adânci bătrâneţe şi sporesc în putere? Urmaşii lor se ridică voinici… Casele lor stau nevătămate… Ei cântă din tobă şi din harfă şi se desfată… Îşi isprăvesc zilele în fericire şi coboară cu pace în împărăţia morţii” (Iov 21, 7-13).
Tot ei, ticăloșii, sunt cei care zic: „Cine este Cel Atotputernic ca să-I slujim Lui şi ce folos vom avea să-I înălţăm rugăciuni?” (Iov 21, 15).
Iov a arătat că bogații și săracii mor la fel. De fapt, adeseori, cel nedrept moare: „în plinătatea puterii sale, când este înconjurat de fericire şi de pace” (Iov 21, 23), în timp ce omul drept moare „cu sufletul copleşit de amărăciune, fără să fi gustat vreo fericire” (Iov 21, 25).
Având la bază acest argument, Iov le adresează prietenilor săi următoarea întrebare: „Atunci ce sunt deşartele mângâieri pe care mi le daţi? Din toate cuvintele voastre nu rămâne decât înşelăciune” (Iov 21, 34).
IV. A treia parte a discuției
Cap. 22 – 25
Elifaz se îndoiește din nou de evlavia lui Iov. Iov mărturisește curățenia cugetului său, lăsându-se la judecata Domnului. Despre rânduiala lui Dumnezeu cea tainică, dar dreaptă. Înaintea lui Dumnezeu toți oamenii sunt păcătoși
Elifaz a ripostat cu înverșunare, aruncând o sumedenie de învinuiri asupra lui Iov, luând în derâdere cele afirmate de el, precum că este drept și corect în fața lui Dumnezeu. El l-a învinuit pe Iov de toate relele, susținând că este păcătos, că i-a exploatat pe săraci, că nu le-a oferit pâine celor înfometați și că nu a avut milă de văduve și orfani.
Elifaz a afirmat că viața lui Iov nu era nici pe departe atât de curată, cum pretindea. Conform lui, aceasta și era cauza tuturor suferințelor din viața lui Iov.
În continuare, Elifaz îl sfătuie pe Iov: „Dacă te întorci la Cel puternic şi te smereşti, dacă depărtezi nedreptatea de cortul tău. Atunci tu te vei desfăta întru Cel Atotputernic şi ridica-vei faţa ta către Dumnezeu” (Iov 22, 23;26).
Elifaz își încheie discursul cu următoarele cuvinte: „Fiindcă Dumnezeu smereşte pe mândri şi mândria, şi mântuieşte pe acela care-şi pleacă ochii în pământ” (Iov 22, 29).
În răspunsul său, Iov a respins acuzațiile grave ale lui Elifaz, spunând: „Şi de data aceasta plângerea mea este luată tot ca răzvrătire…” (Iov 23, 2).
El afirmă că ar dori să-L găsească pe Dumnezeu, sa-I spună toate problemele sale, și Dumnezeu să-l asculte. Atunci Domnul Va lua aminte la omul drept care îi vorbește și-l va ierta pentru totdeauna.
Iov susține că mereu L-a ascultat pe Dumnezeu și I-a fost fidel: „De la porunca buzelor Sale nu m-am depărtat, la sânul meu am ţinut ascunse cuvintele gurii Sale” (Iov 23, 12).
Vremurile răsplătirii păcătoșilor Dumnezeu le ține ascunse și nimeni nu L-a văzut pe El aievea ca Judecător.
Există oameni care îi asupresc pe orfani, pe văduve și pe săraci, care comit crime, furturi și adulter. Un timp s-ar părea că ei prosperă, dar în cele din urmă, ei își iau răsplata. „Dar Cel ce, prin puterea Lui, struneşte pe cei puternici, se ridică răzbunător şi toți aceştia nu se mai ţin stăpâni pe viaţa lor” (Iov 24, 22).
Iov își încheie cuvântul cu întrebarea: „Dacă ziceţi că nu este aşa, cine îmi va dovedi că am minţit şi cine va spulbera cuvântul meu?” (Iov 24, 25).
Bildad a dat un raspuns scurt, accentuând ideea că nici un om nu poate fi curat în fața lui Dumnezeu: „Cum ar putea un om să fie fără de prihană înaintea lui Dumnezeu, sau cum ar putea să fie curat cel ce se naşte din femeie?” (Iov 25, 4).
Țofar nu a mai intervenit de data aceasta, căci nu a avut ce spune.
V. Ultima argumentare a lui Iov
Cap 26 – 31
Iov laudă puterea lui Dumnezeu. Iov, apărând nevinovăția, sa pune față în față pe cei cuvioși cu cei fățarnici. Izvorul înțelepciunii. Iov amintește fericirea sa. Iov plânge nenorocirea lui. Viața curată a lui Iov
În argumentarea sa, Iov îl provoacă pe Bildad zicând: „În ce chip ajuţi tu pe cel ce este fără de putere… Cum ştii tu să sfătuieşti pe cel lipsit de înţelepciune… ?” (Iov 26, 2-3).
El zice că nimic, nici chiar Împărăția morților nu poate să ascundă vreun lucru de ochii lui Dumnezeu.
Ulterior, Iov descrie înțelepciunea lui Dumnezeu manifestată în univers: pe pământ, în nori și în ceruri, în mare și în vânt.
Acesta își încheie gândul zicând: „Şi dacă acestea sunt marginile din afară ale înfăptuirilor Sale, cât de puţin lucru este ceea ce străbate până la noi! Dar tunetul puterii Sale, cine ar putea să-l înţeleagă?” (Iov 26, 14).
Adică, acestea sunt numai puținul ce ni-l descoperă Dumnezeu Cel Atotputernic. Ele nu sunt decât numai o șoaptă despre măreția Celui Necuprins.
Fiind ferm convins de nevinovăția sa, Iov spune: „Până când o fi să-mi dau duhul nu mă voi lepăda de nevinovăţia mea” (Iov 27, 5).
El era încrezut că nu făcuse nimic rău ca să merite ceea ce se abătuse asupra lui.
În continuare, Iov se întreabă ce nădejde poate să aibă un nelegiuit atunci când se roagă? Aude oare Dumnezeu rugăciunea nelegiuitului? Îl alină oare Domnul pe cel rău? Cheamă oare acesta numele lui Dumnezeu în toate împrejurările?
Tot el, își dă răspuns: „Iată partea pe care Dumnezeu o păstrează celui rău şi moştenirea pe care asupritorii vor primi-o de la Cel Atotputernic” (Iov 27, 13).
Dacă vor avea mulți urmași, aceștia vor fi pentru tăișul sabiei și pâine nu le va ajunge ca să se sature. Cei care vor scăpa de sabie, vor muri de ciumă și nimeni nu-i va jeli. Avuțiile agonisite le vor folosi cei drepți și curați, iar nelegiuitul „cu fluierături îl alungă de peste tot” (Iov 27, 23).
Omul știe de unde vin toate bogățiile pământului, cum ar fi: arama, argintul, aurul și pietrele scumpe. Omul este acel care a găsit aceste comori și le dobândește prin diferite metode.
„El a răscolit izvoarele apelor şi tot ce era în adâncime a scos afară la lumină” (Iov 28, 11).
Dar cunoaște oare omul de unde vine înțelepciunea? De unde izvorăște și care este începutul ei? „Şi această înţelepciune de unde vine ea…?” (Iov 28, 20).
El a căutat-o printre cei vii, a căutat-o în mare; ea nu poate fi cumpărată cu aur sau argint. Numai Dumnezeu este izvorul înțelepciunii. El vede până la marginile pământului și ale cerurilor, el stăpânește vânturile și apele, ploaia și norii aducători de furtună.
Iov încheie astfel: „…Iată, frica de Dumnezeu, aceasta este înţelepciunea, iar în depărtarea de cel rău stă priceperea” (Iov 28, 28).
Fiind copleșit de necazul său, Iov vorbește în continuare despre viața sa de odinioară. El dorește să fie restabilit în starea sa de atunci, de până la necazurile și suferințele care s-au abătut asupra lui.
Atunci, el se bucura de o prietenie strânsă cu Dumnezeu. Era respectat de tineri și bătrâni, chiar și de căpeteniile și conducătorii orașului. El îi ajuta pe cei năpăstuiți și era „ochi pentru cel orb”. Toți oamenii aveau nevoie de sfatul lui, pentru că era bun și toți îl primeau cu plăcere.
Acum, însă, în loc să fie respectat, el este luat în râs și de cei tineri și de cei în vârstă, care nu erau demni să stea alături nici măcar cu câinii care păzeau turmele sale. Acum ei îl scuipă și își bat joc de el: „Le e groază de mine, s-au depărtat de mine şi pentru obrazul meu n-au făcut economie cu scuipatul lor!” (Iov 30, 10).
Iov se plânge de durerile și suferințele sale care nu încetează nici ziua, nici noaptea. De asemenea, se tânguiește că Dumnezeu îl ține strâns de gât și l-a îmbrâncit în noroi, făcându-l să fie ca praful și ca cenușa. „Strig către Tine şi nu-mi răspunzi…” (Iov 30, 20), zice Iov.
El este conștient că așa i-a hărăzit Domnul, să treacă prin aceste chinuri. De aceea zice: „Astfel harfa mea a ajuns instrument tânguirii şi flautul meu glasul bocitoarelor” (Iov 30, 31).
Iov se întreabă încă o dată cu ce a greșit el în fața lui Dumnezeu? Ce rele a făcut și pentru ce este pedepsit?
El cere să fie judecat de Dumnezeu: „Să mă cântărească în cumpăna dreptăţii şi Dumnezeu să cunoască neprihănirea mea” (Iov 31, 6).
Iov și-a apărat faptele din trecut. El nu a comis adulter nici nu a uneltit rele împotriva altor oameni. Nu a șovăit niciodată când a trebuit sa-i ajute pe cei nevoiași. Deși deținea mari bogății, niciodată nu și-a pus încrederea în ele. Nu s-a închinat la soare, la lună sau la stele, pentru că aceasta este o nelegiuire care trebuie pedepsită aspru.
Astfel, l-ar fi înjosit pe Adevăratul Dumnezeu: „Şi aceasta ar fi fost o mare fărădelege, fiindcă aş fi tăgăduit pe Dumnezeul cel Preaînalt” (Iov 31, 28).
Iov Îl invită pe Dumnezeu să-i raspundă și să-i prezinte acuzațiile împotriva faptelor sale din trecut.
VI. Vorbește Elihu
Cap. 32 – 37
Elihu se mânie pe „prietenii” lui Iov. Elihu apără dreptatea lui Dumnezeu. Elihu înfruntă pe Iov. Elihu vorbește despre dreptatea lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu se cunoaște din cartea firii
În tot acest timp, Elihu, fiul lui Baracheel din Buz, a ascultat cu atenție toată discuția. Fiind mai tânăr, el a așteptat să vorbească întâi cei mai în vârstă, gândindu-se că ei au mai multă înțelepciune și cunoștințe.
Însă, nu vârsta, ci Duhul lui Dumnezeu dă înțelepciunea și priceperea.
Elihu, s-a aprins de mânie împotriva lui Iov, pentru că: „el pretindea că este drept înaintea lui Dumnezeu” (Iov 32, 2). Dar s-a aprins și mai mult de mânie împotriva celor trei prieteni ai lui Iov, din cauza lipsei de înțelepciune a acestora. Anume lipsa de înțelepciune i-au făcut să-l osândească pe Iov, neavând nici un sfat pentru el și nici un răspuns la întrebările primite.
Elihu era „plin de cuvinte”, iar Duhul lui Dumnezeu l-a îndemnat să le rostească fără părtinire: „Voi vorbi deci ca să mă uşurez, voi deschide gura mea şi nu-l voi lăsa pe Iov fără răspuns. Nu voi lua partea nimănui şi nu voi măguli pe nimeni, căci nu mă pricep să linguşesc…” (Iov, 32, 20-22).
Elihu îl îndeamnă pe Iov să-l asculte cu luare aminte. El vorbește cu sinceritate, spunând că Dumnezeu este Creatorul și Dătătorul vieții sale. Elihu a zis că Iov, în necazul său, era mai preocupat să-și apere propria dreptate decât să recunoască și să susțină dreptatea lui Dumnezeu.
El îi sugerează lui Iov că nu este obligat Dumnezeu să raspundă la toate întrebările lui, de parcă ar fi trebuit să-și justifice acțiunile.
Totuși, Iov a cârtit împotriva lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în timp ce sufletul lui Iov se apropia de prăpastie și viața lui se apropia de moarte, Dumnezeu trimite un înger lângă el ca să-l îndrumeze pe calea cea dreaptă. Dumnezeu se milostivește de Iov și-i zice îngerului: „Izbăveşte-l ca să nu cadă în prăpastie; am găsit pentru sufletul lui preţul de răscumpărare! Atunci trupul lui înfloreşte ca în tinereţe şi el vine înapoi la zilele de la începutul vieţii sale” (Iov 33, 24-25).
Domnul scoate sufletul dreptului de la pieire și îl luminează cu lumina Sa. Elihu îl sfătuie pe Iov să nu cârtească dar să asculte ce-i spune: „Ține-ţi gura şi te voi învăţa care este înţelepciunea” (Iov 33, 33).
Elihu a îndemnat învățătorii și înțelepții să asculte de cuvintele lui: „Să cercetăm între noi ce este drept, să ştim între noi ceea ce este bine” (Iov 34, 34). „Fiindcă Iov a zis: „Eu sunt drept, dar Dumnezeu nu-mi dă dreptate!” (Iov 34, 5).
Elihu l-a mustrat pe Iov fiindcă spusese că păstrarea curățeniei și a dreptății nu folosește la nimic. Adică, nu are omul nci un folos dacă se străduie să fie bineplăcut lui Dumnezeu.
Continuându-și discursul, Elihu zice: „Departe este de Dumnezeu răutatea, departe este de El nedreptatea! Căci Dumnezeu întoarce omului după faptele lui şi se poartă cu fiecare după purtarea lui” (Iov 34, 10-11).
În mâna lui Dumnezeu este viața fiecăruia și El oricând poate lua suflarea ei, făcând să piară orice trup. Dumnezeu judecă cu dreptate, fără părtinire. Iov și-a scos prea mult în evidență propria dreptate. El s-a grăbit, totuși, neintenționat, să vorbească lucruri nedrepte. „Iov nu vorbeşte după dreapta învăţătură şi cuvintele lui nu sunt după sfânta dreptate” (Iov, 34, 35).
Elihu este de părerea că Iov trebuie cercetat minuțios „cu privire la acele răspunsuri vrednice de nişte nelegiuiţi” (Iov 34, 36).
De asemenea, el susține că prin cuvintele sale, Iov, și-a înmulțit păcatele căci: „aici între noi el pune la îndoială greşeala lui şi îngrămădeşte vorbele sale împotriva lui Dumnezeu” (Iov 34, 37).
Elihu vorbește mai departe, adresându-se lui Iov: „Crezi tu că ai dreptate şi socoteşti că te-ai limpezit înaintea lui Dumnezeu, când zici: Ce folosesc, ce câştig am eu, că nu păcătuiesc?” (Iov 35, 2-3).
El îi raspunde lui Iov și prietenilor săi zicându-le să privească cerurile și norii, ca să vadă cât de sus sunt față de ei. Elihu întreabă: „Dacă păcătuieşti, ce rău îi faci lui Dumnezeu…?” (Iov 35, 6); iar „Dacă eşti drept, ce dar Îi faci sau ce primeşte El din mâna ta?” (Iov 35, 7).
În continuare, el îi sugerează lui Iov că cu răutatea lui, el poate să vatăme un om ca el, iar cu dreptatea lui, poate să ajute unui om ca el. Nu omul este cel care trebuie să-I ceară socoteală lui Dumnezeu.
Elihu își prelungește discursul afirmând că Dumnezeru este drept și prea puternic. El are grijă de toată zidirea Sa. Judecata Lui este dreaptă și tot nelegiuitul își va primi răsplata. „Dumnezeu le dezvăluie fapta pe care au făcut-o şi nelegiuirea în care au căzut…” (Iov 36, 9).
Dumnezeu mereu oferă posibilitate păcătoșilor să se îndrepte și să se întoarcă de la răutatea lor: „Dacă dau ascultare şi vin la supunere, ei îşi isprăvesc zilele lor în fericire şi anii lor în desfătări” (Iov 36, 11).
Pe de altă parte, Dumnezeu, pe cei nenorociți îi scapă, și prin suferințe și necazuri le dă învățătură.
Elihu îi spune lui Iov că și pe dânsul Domnul îl va scoate din „strânsoarea durerii”. Îi zice că, dacă el a fost pedepsit ca un nelegiuit: „tu scoate din pedeapsă puterea dreptăţii” (Iov 36, 17).
Îl sfătuie să nu se mânie împotriva lui Dumnezeu pentru că a fost certat, iar acest lucru să nu-l abată din „calea cugetului drept” (Iov 36, 18).
Elihu vorbește iarăși de măreția, puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. El spune că nimeni nu este în drept să-I zică Domnului: „Aceasta ai făcut-o rău” (Iov 36, 23), pentru că Dumnezeu face lucruri mari și minunate, cinstite, drepte și curate.
Într-o atmosferă care inspiră frică, Elihu a vorbit despre lucrurile mărețe ale lui Dumnezeu și despre stăpânirea pe care o are El asupra forțelor naturii. Apoi, i-a zis lui Iov: „Ia aminte la aceste lucruri, stai locului şi te uită la minunile lui Dumnezeu!” (Iov, 37, 14).
De asemenea, îl sfătuie să se gândească la măreția și demnitatea de temut ale lui Dumnezeu, care depășesc extrem de mult înțelegerea omenească.
„Pe Cel Atotputernic nu putem să-L ajungem cu priceperea noastră. El este atotînalt în putere şi bogat în judecată şi nu calcă niciodată dreptatea în picioare. Pentru aceea oamenii se tem de El şi I se închină; El însă nu-şi pogoară privirile asupra nici unuia dintre cei ce se cred pe sine înţelepţi” (Iov 37, 23-24).
VII. Vorbește Dumnezeu
Cap. 38 – 42
Dumnezeu Se destăinuiește din ceruri și Însuși dă învățătură. Minunile făpturii. Arătarea Atotputerniciei lui Dumnezeu la hipopotam. Puterea leviatanului. Umilința și îndreptarea lui Iov
Iov Îi ceruse lui Dumnezeu să-i vorbească și să-i răspundă la întrebări. Iată că Domnul apare, într-un mod impresionant, din mijlocul furtunii. El îi adresează lui Iov o serie de întrebări, care constituie în sine o lecție pentru a înțelege cât de mic este omul în comparație cu Dumnezeu: „Unde erai tu, când am întemeiat pământul?… cine a pus piatra lui cea din capul unghiului… când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau?” (Iov 38, 4, 6-7). Acestea s-au petrecut cu mult timp înainte de zilele lui Iov.
Dumnezeu îi adresează, una după alta, mai multe întrebări despre mare, nori, pământ, despre apariția zorilor, despre porțile morților; întrebări referitor la lumină și întuneric, la care Iov, nu a fost în stare să raspundă. „Tu ştii bine, căci atunci erai născut şi numărul zilelor tale e foarte mare” (Iov 38, 21).
Dumnezeu îl întreabă pe Iov ce poate să spună el despre cămările zăpezii și ale grindinei, despre furtună, ploaie și picăturile de rouă, despre gheață și brumă, despre necuprinsele și misterioasele constelații cerești, despre fulgere și straturile de nori, despre păsări și despre animalele sălbatice.
Cine a pus atâta înțelepciune și cine poare să țină socoteală, cu destoinicie, mulțimii acestor lucruri?
Dumnezeu continuă să-i pună întrebări lui Iov. Cum este dirijată lumea animalelor sălbatice care, singure, fără ajutorul omului, se hrănesc, se înmulțesc și le fac pe toate foarte bine. „Vezi că Dumnezeu nu le-a înzestrat cu pricepere şi pătrundere” (Iov 39, 17), dar ele viețuiesc, se hrănesc, se înmulțesc.
Tu, Iov, ești cel care dai putere calului? Tu îi dai lui tărie în fața primejdiei, că el merge în bătălie împotriva sabiei fără frică, „și, când a sunat trâmbiţa, nu mai are astâmpăr”? (Iov 39, 24).
Sunt amintite, din nou, păsările sălbatice, șoimul și vulturul și modul lor de viață nedirijat de nimeni, decât numai de Dumnezeu.
Domnul îi vorbește mai departe lui Iov, întrebându-l despre cel ce s-a luat la ceartă cu Dumnezeu și se ține tare. Cel ce judecă pe Dumnezeu, are el oare înțelepciune și ar putea răspunde ceva la acuzațiile primite?
Iov a răspuns Domnului: „Dacă am fost uşuratic, ce răspuns să-ţi mai dau? Voi pune mâna mea pe gura mea” (Iov 40, 4).
Dumnezeu continuă să vorbească cu Iov poruncindu-i să răspundă și să ofere lămuriri la întrebările Lui. „Poţi tu cu adevărat să găseşti cusur judecăţii Mele? Şi Mă vei osândi pe Mine, ca să-ţi faci dreptate?” (Iov 40, 8).
Îl întreabă dacă se consideră mai puternic decât Dumnezeu, să-și arate puterea lui, să facă el lucrurile care le face Dumnezeu: „Şi atunci Eu Însumi te voi preamări, pentru toate câte ai izbândit cu dreapta ta” (Iov 40, 14).
Domnul îi dă lui Iov ca exemplu Hipopotamul, care este și el făptura lui. Acesta are o putere impresionantă, o constituție fizică foarte dezvoltată. El se hrănește ca boul cu iarbă și pentru el nu există nici o problemă dacă se găsește pe uscat sau pe apă. El, ca și tine, este făptura Mea, dar este mai puternic decât tine. De ce?
În continuare, Dumnezeu face o comparație între Iov și alte făpturi zidite de El. Aici, El vorbește de leviatan (monstru biblic marin), această balenă uriașă, care nu are pereche ca forță nici în apă, nici pe uscat.
El îl întreabă pe Iov cum ar putea să prindă această făptură? Cum ar putea el s-o îmblânzească, să lupte cu ea? Dacă tu nu poți face nimic cu leviatanul, cum poți să te înfrunți cu Mine, Cel ce l-am făcut pe el?
Nimeni nu a putut niciodată să-l prindă, să-l cerceteze, să-i deschidă gura, să-i încerce armura.
Din strănutul lui scapără lumină, din gura lui iese foc, din nările lui iese fum, răsuflarea lui este precum cărbunii aprinși. Este imposibil să-l vatămi cu sabia, cu lancea sau cu săgeata. „Când se afundă, apa fierbe ca într-o căldare; el preface marea într-un cazan de fiert mirodenii. Pe pământ el nu-şi află perechea şi e făcut să nu cunoască frica” (Iov 41, 31,33).
Cine îl poate stăpâni pe el? Căci: „El se uită de sus la toţi câţi sunt puternici şi este împărat peste toate fiarele sălbatice” (Iov 41, 34).
Iov primește o lecție foarte bună referitor la Atotputernicia și dreapta Judecată a lui Dumnezeu.
Complet umilit, Iov recunoaște că modul său de gândire fusese greșit și vorbise fără să-și dea seama de cele spuse.
Cunoscându-L acum pe Dumnezeu prin pricepere, nu din cele ce auzise despre El, Iov își retrage cuvintele spuse, și zice: „Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă” (Iov 42, 6).
Apoi, Dumnezeu cere socoteală lui Elifaz și celorlalți doi împreună cu el, fiindcă nu spusese adevărul despre El. Domnul îi trimite pe toți trei să aducă jertfe, iar Iov să se roage pentru ei.
Din dragoste pentru Iov, Dumnezeu le-a spus că nu-i va nimici pentru nebunia lor, întrucât n-au vorbit despre Domnul așa cum a vorbit Iov, aflându-se în chinuri groaznice.
După toate acestea, Dumnezeu a schimbat starea de robie a lui Iov, dându-i o binecuvântare și întorcându-i îndoit tot ce a avut mai înainte. Frații, surorile și prietenii de odinioară s-au întors la el cu daruri.
Iov a avut din nou zece copii – șapte fii și trei fiice, care erau cei mai înțelepți și cei mai frumoși copii din toată țara.
Viața lui Iov a fost prelungită în mod tainic cu încă o sută patruzeci de ani, astfel ajungând să-și vadă urmașii până la a patra generație.
„Şi Iov a murit bătrân şi încărcat de zile” (Iov 42, 17).
Rezumat la cartea Iov
Cartea lui Iov începe cu o scenă din cer în care satan îl acuză pe Iov înaintea lui Dumnezeu. El insistă că Iov Îi slujește lui Dumnezeu numai pentru că este protejat de către El, și toate îi merg foarte bine.
Satan Îi cere lui Dumnezeu permisiunea de a pune la încercare credința și loialitatea lui Iov. Domnul îi acordă permisiunea dar îi impune anumite limite.
De ce suferă cei drepți? Aceasta este întrebarea care apare după ce Iov își pierde familia, averea și sănătatea.
Cei trei prieteni, Elifaz, Bildad și Țofar, vin să-l „mângâie” pe Iov. Ei insistă că suferințele abătute asupra lui, sunt o pedeapsă pentru păcatele săvârșite de el.
Totuși, în pofida tuturor discuțiilor aprinse și învinuirilor aduse pe nedrept, Iov rămâne devotat lui Dumnezeu și susține că viața lui nu a fost una păcătoasă.
Un al patrulea personaj, Elihu, îi spune lui Iov că trebuie să se smerească și să înțeleagă că Dumnezeu folosește încercările pentru a-i purifica viața.
În cele din urmă, Iov Îl pune la îndoială chiar pe Dumnezeu, dar învață lecții bune despre dreptatea lui Dumnezeu și că trebuie să-și pună nădejdea în El, indiferent de circumstanțe.
Atunci, lui Iov i se oferă din nou sănătate, fericire și prosperitate chiar mai mult ca înainte.
Cartea Iov ne ajută să înțelegem următoarele lucruri:
- Satan nu poate aduce distrugere fizică și materială asupra noastră dacă nu îngăduie Dumnezeu acest lucru
- Dumnezeu are putere peste tot ce satan poate sau nu poate face
Este cu neputință omului să înțeleagă „de ce” se întâmplă unele lucruri sau evenimente, care, uneori, nu se încadrează în capacitatea noastră de gândire.
Nu putem da vina întotdeauna pe modul nostru de viață și pe păcatele săvârșite, pentru necazurile noastre.
Suferința, uneori, poate fi îngăduită în viața noastră pentru a ne curăți, a învăța sau a ne întări credința.
Cartea Iov ne învață să ne încredem în Dumnezeu în toate împrejurările. Acest lucru ne poate părea imposibil, dar gândirea noastră nu este gândirea lui Dumnezeu.
Este limpede că nu ne putem aștepta să înțelegem gândul și planul lui Dumnezeu, odată ce ne spune: „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre… Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre” (Isaia 55, 8-9).
Cu toate acestea, responsabilitatea noastră față de Dumnezeu este să-L ascultăm, să ne încredem în El și să ne supunem voii Lui, fie că o înțelegem sau nu.
Simbolisme:
În timp ce Iov se gândea la cauza nenorocirii sale, îi vin în minte trei întrebări, al căror răspuns îl găsim doar în Domnul nostru Iisus Hristos.
Aceste întrebări se găsesc în capitolul 14:
- Versetul 4. Iov întreabă: „Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni!” Răspunsul la întrebarea plină de durere a lui Iov se găsește în Iisus Hristos. El a plătit pedeapsa pentru păcatul nostru și ne-a oferit în schimb curăția Lui: „Dar pe voi, care oarecând eraţi înstrăinaţi și vrăjmaşi cu mintea voastră către lucrurile rele, de acum v-a împăcat, Prin moartea (Fiului Său) în trupul cărnii Lui, ca să vă pună înaintea Sa sfinţi, fără de prihană şi nevinovaţi…” (Coloseni 1, 21-22).
- Versetul 10. O altă întrebare a lui Iov: „Dar omul când moare, rămâne nimicit; când omul își dă sufletul, unde mai este el?” Întrebarea se referă la veșnicie, la viață și la moarte, care își primește răspunsul numai în Domnul Iisus Hristos. Unde mai este omul? E în viața veșnică, cu Hristos în cer, sau în: „întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 25, 30).
- Versetul 14. Întrebarea este: „Dar omul, odată mort, fi-va el iarăși viu?” Răspunsul iarăși îl găsim la Mântuitorul Hristos: „Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15, 54-55).
Câteva cugetări la Cartea lui Iov
Cartea lui Iov nu este numai o carte de istorie. Ea este o poemă dramatică care ni-l prezintă pe Iov în aspectul său filosofic.
Tema cărții este realitatea și sensul suferinței în viața oamenilor. Scena acțiunii cuprinde cerul și pământul deopotrivă. Dumnezeu și satan se înfruntă în lumea nevăzută, iar consecințele se fac resimțite în lumea noastră prin încercări, binecuvântări și suferințe.
Cartea lui Iov este o perlă a literaturii universale. Profunzimea ideilor ei depășesc timpul si civilizațiile, fiind la fel de actuale astăzi ca și în vremea în care au fost așezate pe hârtie.
Cartea ni-l prezintă pe Iov în câteva ipostaze distincte: Iov – omul neprihănit persecutat de diavol din pricina neprihănirii lui (Iov 1, 1-2, 10), Iov – omul plin de sine care se ceartă neîncetat cu prietenii săi și cu Dumnezeu (Iov 2, 11-31, 40), Iov – omul care se pocăiește în fața măreției lui Dumnezeu (Iov 32, l-42, 6), Iov – omul pus în slujba pentru recuperarea celorlalți (Iov 42, 7-9) și Iov – omul binecuvântat din nou de Domnul (Iov 42, 10-17).
Cartea prezintă două motive pentru suferința lui Iov: pe de o parte, avem de a face cu suferința ca și consecință a înfruntării nevăzute dintre Dumnezeu și satan, iar pe de altă parte, avem de a face cu suferința ca o disciplinare a mândriei și a unei prea mari încrederi în sine.
Dacă toată acțiunea s-ar fi încheiat odata cu (Iov 2, 10), am fi rămas cu părerea că Iov a fost un om desavârșit: „În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele sale”.
Acțiunea cărții continuă însă și noi descoperim treptat că Iov este un om remarcabil printre semeni, dar lipsit de perfecțiune când este confruntat cu standardul lui Dumnezeu.
Când Dumnezeu intervine, după interminabilele înfruntări dintre Iov și cei trei prieteni ai săi, glasul Său răsună din mijlocul furtunii plin de mânie acuzatoare: „Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune?” (Iov 38, 2).
Față în față cu Dumnezeu Creatorul, Iov se pleacă într-o pocăință sinceră și adâncă: „Ştiu că poţi să faci orice şi că nu este nici un gând care să nu ajungă pentru Tine faptă… Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă” (Iov 42, 1-6).
În fața lui Dumnezeu, nimeni nu poate să se laude: „Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3, 23). Chiar și cel mai bun dintre oameni merită pedeapsă divină. Chiar și cel mai strălucit exemplar uman are nevoie de har și de iertare: „Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Și afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu” (Iov 19, 25-26).
Cartea lui Iov este unul dintre mesajele lui Dumnezeu adresate omenirii. Ea ne spune că suferința este de multe ori un sol pe care ni-l trimite Domnul pentru a ne ajuta să ne vedem corect pe noi înșine și să ne dăm seama că suntem neputincioși și avem nevoie de mântuire: „De ce grăieşti împotriva Lui, fiindcă El nu dă nimănui socoteală de toate câte face… De aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui şi oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt” (Iov 33, 13,19), „Dar pe cel nenorocit Dumnezeu îl scapă prin nenorocirea lui şi prin suferinţă Dumnezeu îi dă învăţătură” (Iov 36, 15).
Câtă vreme caută să se dovedească nevinovat înaintea lui Dumnezeu, Iov se umple de vinovăție: „Cine mai este ca Iov, care să bea batjocura, cum ar bea apa?” (Iov 34, 7).
Cât timp se laudă în fața lui Dumnezeu, Iov este vinovat de păcatul mândriei, iar pentru cei mândri cerul se închide: „Să tot strige ei atunci, căci Dumnezeu nu răspunde, din pricina trufaşei împilări a celor răi. Zadarnică le este truda; Dumnezeu nu aude şi Cel Atotputernic nu ia aminte” (Iov 35, 12-13).
