Stimați vizitatori și cititori ai site-ului și paginii de facebook a Catedralei „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din mun. Chișinău!
Vă informăm cu drag despre lansarea online a cărții „Trepte de pătrundere în esența Sfintei Scripturi” a protoiereului Ioan Plămădeală în colaborare cu clericii bisericii sus-menționate.
În cele ce urmează, vă prezentăm cea de-a paisprezecea carte a Vechiului Testament: CARTEA A DOUA PARALIPOMENA.
Cartea a doua Paralipomena
(Cartea a doua Cronici)
Introducere
Întrucât prima și a doua carte Paralipomena au fost la început una singură, argumentele prezentate la prima carte referitor la contextul istoric, autor și perioada redactării se aplică ambelor cărți.
Perioada descrisă în această carte cuprinde anii 971-537 î. Hr. Autorul cărții este Ezdra. Presupusa dată a încheierii scrierii acestei cărți este anul 460 î. Hr., în Ierusalim.
Pe parcursul a celor peste patru sute de ani de istorie, regatul lui Israel (a celor zece seminții) este amintit doar când s-a amestecat în treburile regatului Iuda, nefiind menționată nici măcar distrugerea lui în anul 721 î. Hr.
Din cele treizeci și șase de capitole ale cărții, primele nouă capitole sunt dedicate domniei lui Solomon.
Dintre celelalte douăzeci și șapte de capitole, care urmează, paisprezece vorbesc despre regii Asa, Iosafat, Iotam, Iezechia și Iosia – cei cinci regi care, în general, au fost devotați, asemenea lui David, lui Dumnezeu cel Adevărat.
Chiar și în celelalte treisprezece capitole, Ezdra a fost atent să menționeze și să accentuieze mai mult părțile pozitive ale regilor infideli Domului.
I. Domnia glorioasă a lui Solomon
Cap. 1 – 9
Înțelepciunea și avuția lui Solomon. Pregătirea pentru zidirea Templului. Zidirea Templului Domnului. Vasele sfinte. Sfințirea Templului. Rugăciunea lui Solomon. Săvârșirea sfințirii. Cetățile, jertfele și corăbiile lui Solomon. Regina din Saba
Chiar de la începutul acestei cărți vedem cum Solomon și-a întărit domnia. Dumnezeu era alături de el și îl ajuta foarte mult.
Când Solomon a adus jertfe la Ghibeon, la Cort, Dumnezeu i s-a arătat noaptea în vis și i-a zis: „Cere ce doreşti să-ţi dau?” (II Par. 1, 7). Solomon a cerut înțelepciune și știință ca să cunoască cum să cârmuiască corect poporul lui Dumnezeu. Întrucât cererea i-a fost fără interes personal, fără egoism și plăcută Domnului, Dumnezeu i-a promis că-i va da nu numai înțelepciune și cunoștințe, ci și avere, bogății și slavă „…câtă n-au mai avut regii cei dinainte de tine şi nici după tine nu vor mai avea” (II Par. 1, 12).
Pe timpul regelui Solomon, Ierusalimul a devenit atât de bogat încât „…argintul şi aurul să fie în Ierusalim la preţ ca pietrele de rând” (II Par. 1, 15).
Solomon a adunat lucrători pentru construcția Casei lui Dumnezeu, iar Hiram regele Tirului l-a ajutat, trimițându-i lemn și meșteri iscuți. A trimis Hiram și pe meșterul Hiram-Abi, care știa să confecționeze lucruri de aur, argint, aramă și fier, de piatră și de lemn, din pânze etc.
Solomon l-a răsplătit pe Hiram cu cereale, untedelemn și vin. Apoi, Solomon a numărat toți străinii care se aflau atunci în Israel – 153 600 de inși. Dintre aceștia a ales salahori și supraveghetori ai lucrărilor.
Solomon a început să înalțe Templul Domnului, în Ierusalim, pe muntele Moria (Muntele Moria este Sionul. Tot aici Avraam trebuia să aducă jertfă pe fiul său Isaac), în aria lui Ornan Iebuseul, unde i se arătase Domnul lui David, tatăl său.
„Zidirea s-a început în ziua a doua a lunii a doua din anul al patrulea al domniei lui Solomon” (II Par. 3, 2), adică în anul 967 î. Hr. și s-au încheiat după șapte ani și șase luni.
În fața Templului era un pridvor, înalt de o sută douăzeci de coți (53,4 m). În fața pridvorului se înălțau două coloane mărețe de aramă. Sala Templului avea o lungime de șaizeci de coți (26,7 m), o înălțime de treizeci de coți (13,4 m) și o lățime de douăzeci de coți (8,9 m).
Pereții și tavanul erau îmbrăcați cu aur, iar Sfânta Sfintelor era, de asemenea, frumos decorată cu aur.
În Sfânta Sfintelor se aflau cei doi heruvimi de aur, unul într-o parte a ei și altul în cealaltă parte. Aripile lor erau întinse și se întâlneau în mijlocul încăperii.
În curtea interioară era un jertfelnic de aramă, cu o lungime de douăzeci de coți (9 m) și o înălțime de zece coți (4,5 m). Tot aici, în curtea interioară a fost făcută marea de aramă, un imens vas de aramă care se sprijinea pe spatele a doisprezece boi. Aceștia erau îndreptați câte trei în fiecare direcție și aveau fața spre exterior. Marea avea capacitatea de 66 000 de litri.
De asemenea, în curte erau zece ligheane mici de aramă, așezate pe cărucioare de aramă ornamentate, iar cu apa din ligheane se spălau cele pregătite pentru jertfele arderii de tot. Pentru necesitățile de la Templu se mai foloseau și zece sfeșnice de aur și multe alte accesorii, unele din aur, iar altele din aramă.
Toate aceste dimensiuni ale templului și ale altor lucruri au fost date lui David, iar acesta le-a transmis lui Solomon.
După șapte ani și șase luni, construcția Templului Domnului a fost terminată. Au fost adunați bătrânii și căpeteniile familiilor la Ierusalim ca să fie adus Chivotul Legii la Templu, unde a fost pus în Sfânta Sfintelor, sub aripile heruvimilor.
În timp ce poporul, cântăreții și muzicienii leviți cu chimvale, chitare și harpe au stat lângă jertfelnic, o sută douăzeci de preoți au trâmbițat din trâmbițe. Toată încăperea a fost inundată de sunetele instrumentelor muzicale și toți cei adunați și-au unit glasurile în cântări de laudă.
La un moment dat, Templul s-a umplut de un nor, iar preoții n-au mai putut rămâne să slujească, deoarece slava lui Dumnezeu umpluse Casa Domnului.
Așadar, Templul s-a sfințit prin prezența lui Dumnezeu.
După acea manifestare miraculoasă a prezenței lui Dumnezeu prin norul Slavei Sale în Templu, Solomon a îngenuncheat în fața mulțimii și a rostit o rugăciune de mulțumire și laudă foarte emoționantă, care conținea cereri smerite de iertare și de binecuvântare.
În încheiere, regele Solomon a spus: „Dumnezeul meu, să-Ţi fie ochii Tăi deschişi şi urechile Tale cu luare aminte la rugăciunea care Ţi se va face în locul acesta… Doamne Dumnezeule, să nu-Ţi întorci faţa Ta nici de la unsul Tău, ci adu-Ţi aminte de îndurările cele către David, robul Tău” (II Par. 6, 40, 42).
Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui Solomon. Astfel, îndată ce el a terminat de rostit rugăciunea, a coborât din ceruri foc și a mistuit jertfa arderii de tot și celelalte jertfe și Templul s-a umplut de Slava Domnului.
Atunci tot poporul a căzut cu fața la pământ și I-a mulțumit lui Dumnezeu: „Că este bun, că în veac este mila Lui!” (II Par. 7, 3). Apoi, au fost aduse foarte multe jertfe lui Dumnezeu.
Sărbătoarea Sfințirii, care a durat o săptămână, a fost urmată de Sărbătoarea Secerișului, care a durat și ea o săptămână și un sabat. Poporul era fericit și, astfel, s-a întărit în plan duhovnicesc în cele cinsprezece zile de sărbătoare.
După care, Solomon a lăsat poporul să plece pe la casele lor. Dumnezeu s-a bucurat și i-a confirmat din nou lui Solomon legământul său referitor la Împărăție, avertizând totodată cu privire la consecințele dezastruoase ale neascultării.
După finisarea zidirii Templului și a Casei Regale, care a durat douăzeci de ani, Solomon a început o mare lucrare de construcție în tot regatul său.
El a construit orașe fortificate, orașe pentru păstrarea rezervelor de alimente (provizii), orașe pentru păstrarea carelor de război și orașe în care să trăiască călăreții, precum și multe alte lucruri pe care a dorit să le construiască.
Străinii care se aflau în Israel au fost făcuți oameni de corvoadă (muncitori – salahori). Israeliții au fost făcuți căpetenii în armată și gardă și supraveghetori asupra lucrărilor.
Fiica lui Faraon, soția lui Solomon, fiind de altă credință, a fost mutată din Ierusalim într-o casă zidită doar pentru ea, căci ea nu avea voie să locuiască în casa lui David, căci se considera loc sfânt. La Templu, a fost aranjată slujba săvârșită de preoți cu rândul, la fel leviții și ușierii, după cum poruncise David.
Hiram, regele Tirului, prieten bun cu David, apoi și cu Solomon, cel care a trimis lemn pentru construcția Templului, i-a trimis lui Solomon de această dată corăbii și robi care cunoșteau bine cum să navigheze pe mare (marinari), precum și patru sute cinzeci de talanți de aur.
Această perioadă a fost, pentru Solomon și întregul Israel, una de glorie, de prosperitate și pace, pentru că poporul, în frunte cu Solomon, a pus pe primul loc închinarea și slăvirea lui Dumnezeu.
Auzind regina din Saba (Etiopia) de faima lui Solomon, a venit la Ierusalim să primească răspuns la nenumăratele sale întrebări, care o frământau de ceva timp și la care nu găsea răspuns.
Înțeleptul Solomon i-a răspuns la toate întrebările.
Regina a făcut o călătorie lungă (1900 km) și grea pentru a vedea cu ochii săi toate lucrurile minunate realizate de Solomon și poporul său. Iar ceea ce a văzut în Ierusalim a depășit toate așteptările ei, căci a mărturisit: „Dar eu n-am crezut vorbele ce mi se spuneau, până ce n-am venit şi n-am văzut cu ochii mei. Şi iată nici pe jumătate nu mi s-a grăit de mărirea înţelepciunii tale; tu întreci cu mult faima auzită de mine, despre tine. Fericiţi sunt oamenii tăi şi fericite sunt aceste slugi ale tale, care-ţi stau totdeauna înainte şi-ţi ascultă înţelepciunea!” (II Par. 9, 6-7).
Nu a fost un alt rege pe pământ care să-l întreacă pe Solomon în bogății și înțelepciune. „Solomon a domnit în Ierusalim peste tot Israelul patruzeci de ani” (II Par. 6, 30), iar după moartea lui Solomon, la tron a urcat fiul său, Roboam.
II. Domnia lui Roboam și a lui Abia
Cap. 10 – 13
Roboam și dezbinarea regatului. Roboam se pregătește de război. Războiul cu Șișac. Moartea lui Roboam. Abia, regele Iudeii. Războiul cu Ieroboam, regele lui Israel.
Israeliții s-au adunat la Sichem pentru a-l unge rege pe Roboam. Ieroboam, care se afla refugiat în Egipt de frica lui Solomon, a auzit de acest lucru. Ieroboam a venit la Sichem și, susținut de mult popor, l-a întrebat pe Roboam dacă el va slăbi jugul și munca silnică pusă peste popor de regele Solomon.
Roboam s-a sfătuit cu bătrânii poporului și cu cei tineri. Până la urmă, cei tineri l-au sfătuit să nu cedeze. Roboam trebuia să dea un răspuns peste trei zile. După ce a expirat timpul, Ieroboam, împreună cu poporul, a venit la Roboam după un răspuns. Roboam le-a zis că jugul lui va fi și mai greu decât al tatălui său.
Poporul a rămas nemulțumit de răspuns și au strigat că n-au nimic cu David, apoi s-au împrăștiat pe la casele lor.
Ca urmare, Roboam a rămas rege doar pe două seminții, Iuda și Veniamin. Astfel, a avut loc dezbinarea Israelului, împărțindu-se în două regate: Iuda și Israel.
Ulterior, Roboam a strâns o sută șaptezeci de mii de ostași din semințiile lui Iuda și Veniamin, ca să pună cu forța stăpânire peste tot Israelul. Dumnezeu, însă, i-a spus să nu meargă la luptă cu frații săi, căci de către El, Domnul, a fost îngăduit acest lucru.
Roboam împreună cu ostașii au ascultat de cuvintele Domnului și s-au întors la casele lor. Roboam a întărit cetățile lui Iuda cu ziduri, a aprovizionat Ierusalimul cu merinde și arme, etc.
Preoții, leviții și toți cei care nu erau de acord cu închinarea la dumnezeii falși făcuți de Ieroboam, au început să se îndrepte spre Ierusalim. Astfel, au întărit regatul lui Iuda timp de trei ani, pentru că trei ani au umblat pe căile lui David și Solomon.
Roboam s-a căsătorit. A avut optsprezece femei și șaizeci de concubine, care i-au născut douăzeci și opt de băieți și șaizeci de fete. Roboam i-a împărțit pe fiii săi în toate cetățile din regat.
După ce regatul lui Roboam a devenit destul de puternic, Roboam a părăsit legea lui Dumnezeu. Însă pedeapsa venită de la Domnul nu s-a lăsat mult așteptată.
Șișac, regele Egiptului, a invadat regatul Iuda, a cucerit Ierusalimul și a jefuit Templul Domnului, ducând în Egipt tezaurul care se găsea acolo.
Trist lucru, că doar după treizeci de ani de la construirea lor, aceste clădiri atât de frumos ornamentate și-au pierdut gloria. Dar Roboam s-a smerit la timp, astfel Domnul nu i-a nimicit națiunea.
Regatul a început să se întărească din nou. Roboam a domnit șaptesprezece ani, dar a făcut multe fapte rele, căci nu și-a îndreptat inima în căutarea lui Dumnezeu. După moartea lui Roboam, rege s-a făcut fiul său, Abia.
Abia a început să domnească în Iuda, iar Ieroboam domnea în Israel deja de optsprezece ani. Între Abia și Ieroboam a izbucnit un război. Regatul lui Iuda era în inferiorotate numerică, Israel având o armată de două ori mai mare: patru sute de mii de ostași ai lui Abia, împotriva a opt sute de mii de ostași conduși de Ieroboam.
În urma luptelor crâncene care au urmat, au rămas mai puțin de jumătate dintre luptătorii lui Israel și au fost omorâți și jumătate de milion dintre cei care practicau închinarea la vițel. „…Fiii lui Iuda s-au făcut puternici, pentru că au nădăjduit în Domnul Dumnezeul părinţilor lor”(II Par. 13, 18).
După ce a suferit o înfrângere zdrobitoare, Ieroboam, nemaiavând putere să se împotrivească lui Abia, a fost lovit de Domnul și a murit.
Abia a domnit trei ani, a avut paisprezece femei care i-au născut douăzeci și doi de băieți și șaisprezece fete.
III. Domnia bună a lui Asa
Cap. 14 – 16
Asa sfărâmă idolii și biruie pe Etiopeni. Asa face îndreptări în Templu. Păcatul întreit a lui Asa
Fiul lui Abia, Asa, s-a făcut rege, după moartea tatălui său. „Asa a făcut cele bune şi plăcute înaintea Domnului Dumnezeului său, Căci el a îndepărtat jertfelnicele dumnezeilor străini şi înălţimile, a sfărâmat stâlpii idoleşti şi a tăiat Aşerele” (II Par. 14, 2-3).
Asa a susținut închinarea adevărată și a început o campanie de curățire a țării de idolatrie. „El a zidit cetăţi tari în Iuda; căci ţara a fost în pace şi n-a avut războaie cu nimeni în acei ani, fiindcă Domnul i-a dat odihnă” (II Par. 14, 6).
Atunci, s-a sculat asupra lor Zerah Etiopianul cu o armată de un milion de ostași și trei sute de care. Asa l-a rugat pe Dumnezeu și Domnul a lovit pe Etiopeni și Iudeii au obținut o victorie răsunătoare.
Duhul lui Dumnezeu a venit peste Azaria proorocul și el i-a spus lui Asa: „Domnul este cu voi când şi voi sunteţi cu El. De-L veţi căuta, va fi găsit de voi, iar de Îl veţi părăsi, şi El vă va părăsi” (II Par. 15, 2).
Fiind foarte încurajat, Asa a făcut o reformă religioasă în regatul Iuda, îndepărtând tot ce nu se conforma cu Legea lui Dumnezeu. El a adunat poporul și a făcut un legământ cu Dumnezeu: Cine nu-L caută pe Dumnezeu, trebuie omorât. Poporul a acceptat legământul cu bucurie.
Pe Maaca, mama sa, a lipsit-o de titlul de regină pentru faptul că ea și-a făcut un idol. Asa a dărâmat idolul și a adus la Templu tot aurul și argintul lăsat de tatăl său și cel agonisit de el. Cu toate acestea, înălțimile nu au fost îndepărtate complet.
Baeșa, regele lui Israel, a început să zidească fortificații la Rama pentru a-i împiedica pe Israeliți să plece în Iuda. Asa a comis o greșeală foarte mare. În loc să caute ajutorul lui Dumnezeu, acesta a luat aurul și argintul din Templul Domnului și l-a plătit pe Benhadad, regele Siriei, să lupte împotriva lui Israel.
Benhadad a atacat cetățile lui Israel. Baeșa, speriindu-se, a oprit lucrările care se desfășurau la Rama.
Dumnezeu l-a mustrat pe Asa prin proorocul Hanani, pentru că nu și-a pus nădejdea în Dumnezeul lui Israel, ci în regele sirian. Pentru această observație, Asa s-a mâniat pe Hanani și l-a întemnițat.
Apoi, Asa s-a îmbolnăvit „dar el nici la boala sa n-a căutat pe Domnul, ci pe doctori” (II Par. 16, 12).
Regele Asa a domnit patruzeci și unu de ani, apoi a murit, fiind îngropat în Ierusalim cu părinții săi.
IV. Domnia bună a lui Iosafat
Cap. 17 – 20
Iosafat e fericit pentru evlavia lui. Războiul cu Sirienii. Iosafat mustrat de Iehu. Iosafat biruie pe Amoniți și Moabiți
În locul lui Asa s-a făcut rege Iosafat, fiul său. La fel ca și tatăl său, Iosafat și-a întărit cetățile împotriva israeliților. El a continuat să lupte împotriva închinării la idoli și a început o campanie de instruire a poporului, învățându-l Legile Domnului. Pentru acest lucru au fost trimiși învățători prin toate orașele și cetățile lui Iuda.
A urmat apoi o perioadă de prosperitate și pace, și „astfel a ajuns Iosafat la cea mai înaltă mărire” (II Par. 17, 12).
Iosafat a ordonat numărătoarea căpeteniilor și vitejilor care l-au slujit pe rege.
Iosafat s-a înrudit (încuscrit) cu regele Ahab al lui Israel, care l-a însoțit în lupta împotriva Siriei. Astfel, Iosafat a ignorat cuvintele pe care i le-a spus Miheia, proorocul lui Dumnezeu: „Am văzut pe toţi fiii lui Israel risipiţi prin munţi ca oile care n-au păstor, iar Domnul mi-a zis: Aceştia neavând domn, să se întoarcă fiecare la casa lui cu pace!” (II Par. 18, 16), și a fost aproape să-și piardă viața în bătălia de la Ramot-Galaad, unde Ahab a fost omorât. Ahab a fost un rege rău în fața lui Dumnezeu.
Iosafat s-a întors cu pace la Ierusalim. Însă Iehu, proorocul lui Dumnezeu, a ieșit înaintea lui și l-a mustrat că a legat prietenie cu Ahab, care nu era plăcut înaintea Domnului.
Dar, în același timp, îl încurajează pentru faptele cele bune, îndreptând poporul să umble pe căile lui Dumnezeu.
Apoi, Iosafat a așezat judecători prin toate cetățile țării, spunându-le: „Luaţi seama la ce veţi face; să nu faceţi judecată omenească, ci judecata Domnului, că la rostirea judecăţii El este cu voi. De aceea să fiţi cu frica Domnului în voi…” (II Par. 19, 6-7).
Moabiții și Amoniții au pornit cu război asupra lui Iosafat. Au venit la rege oameni care i-au adus vestea că vine asupra lor mulțime de popor cu război.
Iosafat s-a înfricoșat și a adunat tot poporul ca să ceară ajutor de la Dumnezeu. Iosafat împreună cu tot poporul, cu „copii mici, soțiile și fiii lor”, s-au rugat lui Dumnezeu, cerându-I ajutorul.
Atunci s-a pogorât Duhul lui Dumnezeu peste levitul Iahaziel, care a spus mulțimii adunate: „Ascultaţi toţi ai lui Iuda şi locuitorii Ierusalimului, şi tu rege Iosafat! Aşa zice Domnul către voi: Să nu vă temeţi, nici să vă spăimântaţi de mulţimea aceasta mare, căci războiul nu este al vostru, ci al lui Dumnezeu. Mâine să plecați împotriva lor… ! şi Domnul va fi cu voi!” (II Par. 20, 15-17).
Poporul lui Iuda s-a sculat dis-de-dimineață și a pornit în marș la luptă. În frunte mergeau leviții și cântăreții. Iosafat îi încuraja, zicându-le: „Aveţi încredere în Domnul Dumnezeul vostru şi fiţi tari! Aveţi încredere în proorocii Lui şi veţi izbuti cu bine!” (II Par. 20, 20).
Cântăreții Îl lăudau cu bucurie pe Dumnezeu, zicând: „Slăviți pe Domnul, că în veac este mila Lui!” (II Par. 20, 21).
Dumnezeu și-a arătat dragostea și bunătatea Sa față de poporul său. A creat așa o situație, că moabiții și amoniții au nimicit pe fiii lui Seir, iar armatele celor două tabere rămase, s-au nimicit unele pe altele.
Ajungând la turnul de veghe din pustiu, iudeii n-au găsit decât trupuri moarte. Într-adevăr, bătălia a fost a lui Dumnezeu, așa cum Iahaziel a proorocit.
Iosafat a domnit douăzeci și cinci de ani. El a umblat cu fidelitate înaintea Domnului.
V. Domnia rea a lui Ioram, a lui Ohozia și a Ataliei
Cap. 21 – 23
Ioram își ucide frații și se închină la idoli. Moartea sa. Pieirea lui Ohozia. Iehoiada unge pe Ioaș rege. Atalia ucisă. Baal dărâmat.
După moartea lui Iosafat, rege la Ierusalim a venit Ioram, fiul său. Acesta a dat un început rău domniei sale, omorându-și toți frații.
Ioram a mers pe drumul rău al regilor lui Israel, pentru că el o avea de soție chiar pe fiica lui Ahab, regele rău al lui Israel.
Edomul, care până atunci era sub stăpânirea lui Iuda, s-a revoltat și s-a rupt de la regatul Iuda, punându-și regele lor.
Ioram a refăcut locurile înalte de închinare și a condus poporul la o viață neplăcută Domnului.
Proorocul Ilie i-a trimis lui Ioram o scrisoare, avertizându-l că Dumnezeu va lovi casa sa, iar pe Ioram îl aștepta o moarte îngrozitoare: „Fiindcă tu n-ai umblat pe căile lui Iosafat, tatăl tău, şi pe căile lui Asa, regele lui Iuda” (II Par. 21, 12).
Conform profeției, Filistenii și Arabii au invadat Ierusalimul și l-au prădat, iar Ioram a murit de o boală îngrozitoare, după o domnie de opt ani.
La tron a urmat Ohozia, singurul fiu al lui Ioram rămas în viață, fiindcă toți ceilalți fii mai mari au fost uciși de mulțimea venită cu Arabii.
Mama lui, Atalia, a avut o influență rea asupra lui Ohozia. Domnia lui s-a încheiat după numai un an, când Iehu a adus la îndeplinire judecata care era asupra casei lui Ahab, nimicind-o.
Ohozia, care se ascundea în Samaria, a fost găsit și ucis. Atalia, văzând că a murit fiul ei Ohozia, și-a omorât toți nepoții, stârpind astfel toată sămânța de rege din casa lui Iuda.
Însă Ioaș, unul din fiii lui Ohozia, a scăpat cu viață. El avea atunci un an, iar mătușa lui, Ioșeba, l-a ascuns în Templu timp de șase ani. În această perioadă, peste țară, a domnit Atalia.
Plin de curaj, marele preot Iehoiada, soțul lui Ioșeba, a adunat la Ierusalim căpeteniile, leviții din toate cetățile lui Iuda și l-au proclamat rege pe tânărul Ioaș, unicul fiu al lui Ohozia rămas în viață. Ceromonia de ungere ca rege a avut loc la Templu.
Auzind Atalia de acest lucru, a venit și ea la Templu să vadă cele petrecute. Văzând regele care ședea pe tron, înconjurat de căpetenii și popor, și-a rupt hainele sale, strigând: „Vânzare! Vânzare!” (II Par. 23, 13). În zadar însă striga Atalia. Iehoiada a poruncit să fie dată afară din Templu și să fie omorâtă.
Apoi, poporul a mers la capiștea lui Baal și au dărâmat-o, omorând și preotul lui Baal. Astfel, s-a veselit poporul și s-a liniștit cetatea.
VI. Domniile lui Ioaș, Amasia și Ozia (Azaria) care încep bine dar termină rău
Cap. 24 – 26
Domnia lui Ioaș. Închinarea la idoli. Pedeapsa și moartea lui. Domnia lui Amasia. Ozia se umple de lepră.
Ioaș avea șapte ani când s-a făcut rege și a domnit patruzeci de ani. Atât timp cât a trăit preotul Iehoiada, el a făcut lucruri bune. Preotul a avut o influență bună asupra lui Ioaș.
În această perioadă, Ioaș a renovat Templul Domnului care fusese adus într-o stare deplorabilă de către Atalia și fiii ei, care, au luat lucrurile sfinte și scumpe și le-au întrebuințat pentru închinarea la Baal.
După moartea preotului Iehoiada, la Ioaș au venit cu sfaturi căpeteniile, iar acesta a ascultat de ei. În scurt timp, ei au părăsit Templul Domnului și au început să slujească Așerelor și idolilor.
Atunci, Duhul Domnului l-a îndemnat pe Zaharia, fiul lui Iehoiada, să-l mustre pe rege, însă Ioaș a poruncit ca proorocul să fie omorât cu pietre.
După puțin timp, o mică armată siriană a năvălit asupra regatului Iuda. Deși Ioaș avea o armată mult mai numeroasă, el nu a putut învinge oastea siriană deoarece ei „părăsiseră pe Domnul Dumnezeul părinților lor” (II Par. 24, 24).
După retragerea sirienilor, Ioaș era grav bolnav. Slujitorii lui au pus la cale un complot împotriva regelui și l-au ucis pe patul lui, din cauza sângelui nevinovat vărsat al lui Zaharia.
Amasia, fiul lui Ioaș, a devenit rege în Iuda când avea douăzeci și cinci de ani și a domnit douăzeci și nouă de ani. El a făcut lucruri plăcute înaintea lui Dumnezeu, dar nu mult timp. După ce s-a întărit ca rege, Amasia a ucis pe cei care l-au omorât pe tatăl său.
După ce și-a întărit oștirea, angajează cu plată încă o sută de mii de mercenari din Israel. Proorocul Domnului îl avertizează să nu-și pună nădejdea în ostașii plătiți, dar Amasia pleacă la război cu fiii lui Seir, fără ostașii israeliți, care în timpul când Amasia lupta cu Seir, au năvălit asupra cetăților lui Iuda. Amasia a lovit pe Edomiți și le-a luat idolii la care aceștia se închinau.
Proorocul Domnului l-a avertizat din nou pe Amasia că Dumnezeu îl va pedepsi pentru închinarea la idoli. Regele nu a ascultat sfatul proorocului, ba mai mult, l-a amenințat pe prooroc că-l va ucide dacă va insista.
Amasia a atacat regatul lui Israel, însă a suferit de la aceștia o înfrângere umilitoare. După aceasta, s-a organizat un complot împotriva lui și a fost omorât.
Ozia, fiul lui Amasia, era de șaisprezece ani când a fost uns rege și a domnit cincizeci și doi de ani. În cea mai mare parte a celor cincizeci și doi de ani de domnie, a fost un rege bun. A ajuns vestit pentru talentul său militar, pentru că a construit turnuri și a întărit cetăți, a săpat fântâni și a iubit foarte mult agricultura. El și-a înzestrat armata cu echipamentul necesar și cu mașini de război care le-a așezat în turnuri pentru apărare.
Cu toate acestea, puterea și tăria lui au devenit slăbiciunea lui. El a căzut în păcatul mândriei, căci a îndrăznit și „a intrat în templul Domnului, ca să tămâieze pe jertfelnicul tămâierii” (II Par. 26, 16) atribuindu-și rânduiala arhierelui.
Preotul Azaria, împreună cu ceilalți preoți de la Templu, l-au mustrat pentru această faptă urâtă. Ozia, însă, s-a supărat pe Azaria și chiar în acel moment pe fruntea lui au apărut semnele leprei.
Și a fost Ozia lepros până la moarte, fiind nevoit să trăiască izolat, departe de Casa Domnului și cea Regală. Fiul său, Iotam, a condus poporul mai departe în locul său.
VII. Domnia lui Iotam și a lui Ahaz
Cap. 27 – 28
Iotam supune pe Amoniți la bir. Ahaz, regele Iudeii și fărădelegile lui
Iotam era de douăzeci și cinci de ani când a fost făcut rege și a domnit șaisprezece ani. Spre deosebire de tatăl său, Ozia, Iotam „n-a intrat, ca el, în locaşul sfânt al Domnului” (II Par. 27, 2) pentru a tămâia.
Iotam a făcut doar ce este plăcut înaintea Domnului. Pe parcursul celor șaisprezece ani de domnie, el a zidit cetăți, turnuri de apărare, a renovat și a zidit adaosuri la Templul Domnului.
Iotam a dus război cu Amoniții și i-a biruit, forțându-i să plătească tribut. Domnia lui Iotam a fost una în armonie cu Legile Domnului.
Din cei douăzeci și unu de regi iudei, Ahaz, fiul lui Iotam, a fost unul dintre cei mai răi. El a domnit la Ierusalim șaisprezece ani.
Ahaz a permis și a împins răul până la extrem. „A trecut pe fiii săi prin foc” (II Par. 28. 3), aducându-i jertfă unor dumnezei păgâni. De asemenea, „a adus jertfe şi tămâieri pe înălţimi, pe dealuri şi pe sub orice copac înfrunzit” (II Par. 28, 4).
Din această cauză, Dumnezeu l-a părăsit și a permis ca Ahaz să fie învins, rând pe rând, de armata Siriei, a lui Israel, a Edomului și a Filistenilor, care au adus mari pagube morale și materiale poporului lui Iuda.
Astfel, Dumnezeu a umilit Iuda, pentru regele Ahaz, „pentru că dusese el pe Iuda la destrăbălare şi păcătuise greu înaintea Domnului” (II Par. 28, 19).
Decăzând de la rău la mai rău, Ahaz aduce jertfe „dumnezeilor” Siriei, pentru că sirienii au fost mai puternici în luptă.
El a închis ușile Templului Domnului și a înlocuit închinarea la Dumnezeul cel Adevărat cu închinarea la „dumnezeii” păgâni.
În cele din urmă, după șaisprezece ani, domnia lui Ahaz s-a încheiat. În locul lui a devenit rege fiul său, Iezechia.
VIII. Fidelul rege Iezechia
Cap. 29 – 32
Iezechia reînnoiește slujba cea adevărată. Vestirea și serbarea Paștilor. Stârpirea închinării la idoli. Îngrijirea de preoți și leviți. Iezechia scapă din mâinile lui Sanherib
Iezechia, fiul lui Ahaz, a domnit douăzeci și nouă de ani la Ierusalim. Prima sa acțiune ca rege a fost aceea de a repara și a redeschide ușile Templului Domnului, închise de tatăl său, Ahaz. Apoi, a adunat toți preoții și leviții și le-a poruncit să curețe Templul și să-l sfințească, pregătindu-l pentru oficierea slujbelor dumnezeiești.
El a dorit să facă un legământ cu Dumnezeu, pentru ca mânia Sa să se întoarcă de la poporul israelitean. Templul a fost curățit, sfințit și au fost aduse o mulțime de jertfe. Închinarea la Dumnezeul cel Adevărat a fost restabilită într-un mod grandios.
La Ierusalim a avut loc un sfat cu căpeteniile și s-a hotărât sărbătorirea unui Paște memorabil. Dar, fiindcă timpul era prea scurt ca să fie pregătită sărbătoarea în prima lună, s-a ținut seama de o dispoziție a Legii și a fost celebrat în luna a doua din primul an al domniei lui Iezechia.
Au fost trimiși gonași cu scrisori pentru a invita poporul la sărbătoare, nu doar poporul lui Iuda, ci și poporul lui Israel. În timp ce unii din Efraim, din Manase și din Zabulon au luat în râs invitația, alții s-au smerit și au venit la Ierusalim, pentru a fi alături de tot poporul lui Dumnezeu.
Paștile și sărbătoarea Azimelor au fost sărbătorite cu mare fast și au durat șapte zile. Sărbătoarea acestor două evenimente mărețe a fost atât de ziditoare, încât poporul, preoții și leviții, chiar și străinii s-au veselit, „… că din zilele lui Solomon, fiul lui David, regele lui Israel, nu se mai făcuse nici o veselie ca aceasta în Ierusalim” (II Par. 30, 26).
Preoții și leviții au binecuvântat poporul și rugăciunea lor s-a înălțat până la ceruri. După aceasta, adunarea s-a sfătuit să serbeze încă șapte zile.
După grandioasa serbare, iudeii au plecat prin cetățile lui Iuda și au sfărâmat idolii, deoarece poporul se restabilise din punct de vedere spiritual. Campaniile de stârpire a idolatriei au început atât în Iuda cât și în Israel.
Iezechia a restabilit sistemul de contribuții pentru leviți și pentru serviciile de la Templu. Aici s-au construit cămări, iar prinoasele pe care poporul le aducea din belșug, se depozitau acolo. Au fost numiți și supraveghetori la aceste cămări-depozite.
Iezechia a făcut multe lucruri bune și drepte în fața lui Dumnezeu.
Apoi, Sanherib, regele Asiriei, a invadat Iuda și a amenințat Ierusalimul. Iezechia cu sfetnicii săi au hotărât să astupe izvoarele de apă din jurul Ierusalimului. Iezechia a prins curaj, a reparat fortificațiile orașului și a înfruntat batjocurile dușmanului.
Cu încredere deplină în Dumnezeu, el s-a rugat insistent pentru ajutor. Dumnezeu a răspuns într-un mod deosebit la această rugăciune plină de credință „și a trimis Domnul pe un înger care a pierdut pe tot viteazul şi războinicul şi căpetenia şi generalul din tabăra regelui Asiriei, încât acesta s-a întors cu ruşine în ţara sa; şi când a intrat în casa dumnezeului său, l-au ucis cu sabia acolo fiii lui” (II Par. 32, 21).
Dumnezeu a prelungit în mod miraculos viața lui Iezechia, iar el a ajuns să aibă mari bogății și glorie, la moartea sa fiind onorat sa de tot poporul.
Rege la Ierusalim a fost uns Manase, fiul său.
IX. Domnia rea a lui Manase și Amon și a curajosului rege Iosia
Cap. 33 – 35
Domnia lui Manase și Amon. Domnia lui Iosia. Iosia serbează Paștile. Moartea sa.
Manase, fiul lui Iezechia, s-a întors la calea cea rea a bunicului său Ahaz, anulând toate lucrurile bune pe care le făcuse în timpul domniei sale regele Iezechia, tatăl său.
El a construit din nou locurile înalte de închinare la idoli, a înălțat stâlpi sacri și chiar și-a adus pe fiii săi jertfă dumnezeilor falși.
În cele din urmă, Dumnezeu l-a trimis pe regele Asiriei cu război asupra lui Iuda. Iudeii au suferit înfrângere, iar Manase a fost dus captiv în Babilon.
Acolo, în captivitate, el s-a căit de nelegiuirile sale (această căință a lui Manase a ajuns să ia forma unei rugăciuni, care a intrat în uzul liturgic al Bisericii Ortodoxe).
Dumnezeu i-a auzit pocăința și-i arată îndurare, returnându-i tronul. Manase s-a străduit să înlăture închinarea la demoni și să restabilească religia adevărată.
Dar, când Manase a murit, după o lungă domnie de cincizeci și cinci de ani, la tron a urcat fiul său Amon, care din nou a susținut închinarea la idoli. După scurta sa domnie de doar doi ani, acesta a fost omorât de slujitorii săi.
Iosia avea doar opt ani când a fost uns rege la Ierusalim și a domnit treizeci și unu de ani.
Tânărul Iosia, unul dintre fiii lui Amon a întreprins o acțiune plină de curaj pentru restabilirea și închinarea la credința cea adevărată. El a dat poruncă să fie darâmate altarele lui Baal și idolii, și a reparat Templul Domnului.
În timpul reparațiilor, preotul Hilchia „a găsit cartea legii Domnului care fusese dată prin mâinile lui Moise” (II Par. 34, 14) care, fără îndoială, era exemplarul original.
Prin proorocița Hulda, Iosia a fost înștiințat că peste țară se vor abate nenorociri, din cauza că poporul s-a închinat la dumnezei falși.
Însă, acest lucru avea să se întâmple nu în zilele domniei sale, ci după moartea sa, ca binecuvântare pentru fidelitatea, smerenia și credința sa.
Iosia a poruncit ca tot poporul să se închine și să slujească Dumnezeului părinților lor.
În anul al optsprezecelea al domniei sale, Iosia, a organizat o mare sărbătoare de Paști. „Paşti ca acestea însă nu mai fuseseră sărbătorite în Israel din zilele lui Samuel proorocul” (II Par. 35, 18).
Faraonul Neco al Egiptului s-a pornit cu război asupra Carchemișului pe Eufrat. Drumul lui trecea prin Iuda și Iosia i-a ieșit înainte. Neco i-a spus că el nu are nimic cu Iuda, însă merge la Eufrat, dar Iosia a hotărât să lupte cu el. Neco a poruncit arcașilor să tragă și Iosia a fost grav rănit.
A fost dus la Ierusalim unde, în cele din urmă, a murit. „Şi tot Iuda şi Ierusalimul l-au jelit pe Iosia. Asemenea și Ieremia l-a jelit pe Iosia într-o cântare de jale… ” (II Par. 35, 24-25).
X. Urmașii lui Iosia. Robia Babilonului
Cap. 36
Acest capitol ne vorbește despre domnia ultimilor patru regi ai lui Iuda: Iohaz, Ioiachim, Iehonia și Sedechia, împărați care au condus națiunea spre un final tragic.
Iohaz, fiul lui Iosia, a domnit doar trei luni, fiind înlăturat de faraonul Neco. El a fost înlocuit cu fratele său, Eliachim, al cărui nume a fost schimbat în Ioiachim. În timpul domniei lui Ioiachim, Iuda a fost subjugat de Babilon.
Când Ioiachim s-a răsculat, regele Babilonului, Nabucodonosor, a urcat la Ierusalim ca să-l pedepsească, dar Ioiachim a murit chiar în acel an, după unsprezece ani de domnie.
El a fost înlocuit cu fiul său Iehonia, care avea optsprezece ani. După scurta sa domnie de trei luni, Iehonia a capitulat în fața lui Nabucodonosor și a fost dus captiv în Babilon. Regele Babilonului a adus la tron în locul lui Iehonia pe cel de-al treilea fiu al lui Iosia, Sedechia, unchiul lui Iehonia.
În cei unsprezece ani de domnie, Sedechia a fost un rege rău căci „nu s-a smerit înaintea lui Ieremia proorocul, care îi proorocea cuvintele din gura Domnului” (II Par. 36, 12).
Marea infidelitate de care au dat dovadă atât preoții, cât și poporul, a pângărit Templul Domnului.
În cele din urmă, Sedechia s-a răsculat împotriva jugului babilonean. De data aceasta, Nabucodonosor a fost fără milă. Ierusalimul a căzut, Templul a fost jefuit și ars, iar cei care au supraviețuit asediului, care a durat opt luni de zile, au fost duși în robie, în Babilon.
Regatul Iuda a rămas pustiit. Astfel, a început perioada în care țara a zăcut pustiită, „pentru ca să se împlinească cuvântul Domnului cel zis prin gura lui Ieremia… până la împlinirea celor şaptezeci de ani” (II Par. 36, 21).
Autorul trece apoi în tăcere această perioadă de aproape șaptezeci de ani și, în ultimile două versete, prezintă decretul de importanță istorică dat de regele Cirus al II-lea cel Mare. Iudeii care au fost duși în robie urmau să fie eliberați, iar Templul Domnului din Ierusalim trebuia să fie reconstruit.
Rezumat la Cartea a doua Paralipomena
Cartea a doua Paralipomena ne oferă informații suplimentare valoroase, care nu se găsesc în nici o altă relatare istorică din canonul biblic.
Materialul selectatat de autor scoate în evidență elementele fundamentale și permanente din istoria națiunii, cum ar fi clasa preoțească, serviciul preoțesc, Templul Domnului, leviții etc.
Cartea conține un avertisment grav pentru toți creștinii. Foarte mulți regi ai lui Iuda au început bine domnia, dar au sfârșit tragic. Această realitate istorică ne arată că succesul depinde de credința în Dumnezeu și respectarea Legilor Lui. Trebuie să luăm în serios avertismentul de a nu fi „fii ai îndoielii spre pieire, ci ai credinței spre dobândirea sfletului” (Evrei 10, 39).
Chiar și fidelul rege Iezechia a devenit trufaș după ce a fost vindecat, dar imediat s-a smerit și astfel a evitat mânia aprinsă a lui Dumnezeu.
Cartea a doua Paralipomena menționează minunatele calități ale lui Dumnezeu. Întreaga istorie este prezentată din punctul de vedere al devotamentului față de Domnul.
Ultimile versete ale Cărții a doua oferă o dovadă incontestabilă a împlinirii profeției din Ieremia 25, 12: „Iar când se vor împlini şaptezeci de ani, voi pedepsi pe regele Babilonului şi pe poporul acela, zice Domnul, pentru necredinţa lor, şi ţara Caldeilor o voi pedepsi şi o voi face pustie pentru totdeauna” aratâdu-ne că trebuiau să treacă șaptezeci de ani de la pustiirea țării până la restabilirea închinării la Dumnezeu în Ierusalim, în anul 537 î. Hr. Așadar, perioada de pustiire a început în anul 607 î. Hr.
Întrucât autorul se concentrează asupra liniei regale a lui Iuda, cele relatate ne întăresc speranța de a vedea închinarea curată sub domnia Regatului veșnic a Domnului nostru Iisus Hristos.
La fel, se poate spune că unde era o adevărată închinare, era unitate, iar unde era închinare la idoli (deci la satana) era dezbinare.
