A patra carte a Vechiului Testament: Numerii

Stimați vizitatori și cititori ai site-ului și paginii de facebook a Catedralei „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din mun. Chișinău!

Vă informăm cu drag despre lansarea online a cărții „Trepte de pătrundere în esența Sfintei Scripturi” a protoiereului Ioan Plămădeală în colaborare cu clericii bisericii sus-menționate.

În cele ce urmează, vă prezentăm cea de-a patra carte a Vechiului Testament: Numerii.

NUMERII

Introducere

 

Titlul Cărții Numerii face referire la numărătoarea poporului, care a avut loc în pustiu, la muntele Sinai, iar apoi în câmpiile Moabului, după cum se relatează în capitolele 1-4 și 26.

Cartea a fost numită astfel după latinescul Numeri, care apare în Vulgada și care reprezintă traducerea cuvântului grecesc Aριθμοί, folosit în Septuaginta.

Iudeii au numit această carte  B’Midbar, care înseamnă „în pustiu”, denumire care se potrivește cu conținutul cărții.

Evenimentele relatate în Cartea Numerii au avut loc în pustiu, la sud și la est de Canaan.

Cartea face parte din cele cinci cărți ale lui Moise (Pentateuhul), fiind a patra după număr în Pentateuh. Autorul cărții este Moise. Acest lucru se confirmă în capitolul 33, 2 și capitolul 36, 13.

„Acestea sunt poruncile și așezămintele pe care le-a dat Domnul fiilor lui Israel, prin Moise, în șesurile Moabului, la Iordan, în fața Ierihonului” (Numerii 36, 13).

Cartea începe cu recensământul israeliților ieșiți din Egipt și aflați în drum spre Țara Făgăduită. Numărătoarea a avut loc „în ziua întâi a lunii a doua din anul al doilea după ieșirea israeliților din pământul Egiptului…” (Numerii 1, 1). Atunci Domnul a grăit către Moise: „Numărați toată obștea fiilor lui Israel după semințiile lor, după familiile lor și după numele lor, om cu om” (Numerii 1, 2).

Prima numărătoare a înregistrat 603.550 de oameni

A doua numărătoare – 601.730 de oameni

Numărătoarea a doua, făcută aproximativ după 39 de ani, prezintă o nouă generație pregătită pentru a nu cădea în aceleași păcate ca și părinții lor.

Noua generație a fost pregătită, în cei 40 de ani de pribegie prin pustiu, pentru a intra ca stăpâni, nu ca robi în Țara Făgăduită – Canaan.

Cartea înfățișează desele răzvrătiri ale lui Israel împotriva lui Dumnezeu și pedepsele care urmau după acestea.

Aceasta mărturisește fățiș că poporul s-a dovedit a fi infidel, deoarece nu a manifestat supunere față de Domnul în diferite situații.

În această carte, Moise, profetul lui Dumnezeu, dezvăluie sincer păcatele poporului, ale nepoților săi, ale fratelui său Aaron și ale surorii sale Mariam. El nu se cruță nici pe sine, menționând că nu L-a cinstit pe Dumnezeu atunci când poporului i s-a dat apă la Meriba și din această cauză a pierdut dreptul de a intra în Țara Făgăduită (Numerii 20, 7-12).

Cartea Numerii conține 36 de capitole, împărțite în felul următor:

I. Prima numărătoare

Cap. 1 – 4

Oastea și aranjarea celor douăsprezece seminții ale lui Israel în componența taberei. Leviții și slujbele lor

Israeliții se aflau de aproximativ un an în pustiul Sinai, la poalele muntelui. Acolo, ei s-au format ca obște bine organizată. După porunca lui Dumnezeu, a fost efectuat un recensământ al tuturor semințiilor lui Israel.

Recensământul trebuia făcut din următoarele motive: pentru a cunoaște numărul oastei (armatei) evreiești, și numărul celor care plăteau impozite la Cortul Adunării.

Au fost numărați bărbații de la 20 de ani în sus. S-a constatat că mărimea semințiilor varia de la 32.200 de bărbați la Manase până la 74.600 la Iuda. Toate semințiile aveau împreună 603.550 de bărbați apți pentru slujba în armata Israelului, fără a lua în calcul leviții, femeile și copiii, al căror număr constituia, după cât se pare, trei milioane de persoane sau chiar mai mult.

Cortul Adunării și leviții se aflau în mijlocul taberei. Celelalte seminții ale lui Israel erau repartizate în grupuri, a câte trei seminții pe fiecare latură a taberei.         Fiecare seminție avea instrucțiuni cu privire la ordinea plecării taberei la drum. Se spune: „Și au făcut fiii lui Israel toate câte poruncise Domnul lui Moise: așa se așezau în tabere sub steagurile lor și așa purcedeau (la drum) fiecare cu seminția sa și cu familia sa” (Numerii 2, 34).

Apoi leviții au fost puși deoparte ca să-I slujească lui Dumnezeu.

Leviții, care erau în număr de 22.000 de persoane, au fost scutiți de slujba în armată și impozitul la Cort, în schimbul slujbei veșnice la Cort. De asemenea, leviții i-au înlocuit la Cort pe întâi-născuții lui Israel, care erau închinați lui Dumnezeu.

Întâi-născuții erau 22.273 de persoane, respectiv, diferența de 273 de oameni trebuia răscumpărată prin 5 sicli de argint pentru fiecare.

1 siclu – 11,4 gr

50 sicli – 1 mină (570 gr)

60 mine – 1 talant (34,2 kg)

În total, ca răscumpărare pentru întâi-născuți s-a plătit 1365 de sicli, care i-au fost dați lui Aaron și fiilor acestuia.

Ulterior, leviții au fost repartizați în trei grupuri pentru a sluji la Cort. Această distribuire a fost realizată conform apartenenței lor la familiile celor trei fii ai lui Levi. Au fost aleși bărbați cu vârsta cuprinsă între 30 și 50 de ani.

I. Fiii lui Cahat – 2750 de oameni. Aceștia erau responsabili să ducă Sfânta Sfintelor când tabăra pleca la drum. Ei doar duceau atributele din Sfânta Sfintelor, dar le strângeau Aaron și fiii săi.

II. Fii lui Gherșon – 2630 de oameni. Aceștia erau responsabili pentru transportarea acoperișurilor Cortului, perdeaua de la ușa Cortului, perdeaua de la poarta curții, pânzele curții și jertfelnicul.

III. Fii lui Merari – 3200 de oameni. Aceștia duceau scândurile Cortului, stâlpii cu postamentele lor, funiile, țărușii.

În total, au fost aleși la Slujba Cortului 8580 de persoane.

          Se știe că în neamul lui Cahat erau 7500 de oameni, în neamul lui Gherșon – 8600 de oameni, iar în cel a lui Merari – 6200 de oameni.

În concluzie, numărul total al leviților constituia 22.300.

Muncile mai ușoare au fost încredințate celorlalți leviți, cu vârsta de la 25 de ani.

II. Alte evenimente de la poalele muntelui Sinai

Cap. 5 – 10

Curățirea taberei. Diferite jertfe. Nazareii. Jertfe la Sfințirea Cortului. Sfințirea leviților. Paștile. Stâlpul de nor și de foc. Trâmbițele și călătoria israeliților

 

Pentru ca tabăra să fie păstrată curată, au fost date instrucțiuni referitor la plasarea în carantină a bolnavilor, la ispășirea care trebuia făcută în cazurile de infidelitate, precum și la rezolvarea cazurilor în care un bărbat avea îndoieli în privința conduitei (fidelității) soției sale.

Au fost scoși din tabără leproșii, cei cu scurgeri, cei care s-au atins de cadavru și de alte lucruri necurate. Totodată, trebuia păstrată și curățenia sufletească, nu doar cea trupească.

În cazul în care cineva lua un lucru străin și nu mai avea cui să-l reîntoarcă, atunci se aducea la Cort, plus un adaos de o cincime din costul lucrului dat și jertfa pentru vinovăție.

Pentru a se evita desfrâul în rândul femeilor, se efectua următoarea procedură: dacă femeia era bănuită doar de infidelitate, fără a exista anumite dovezi, atunci femeia era adusă la Cort și asupra ei se săvârșea un ritual special. Ea trebuia să bea „apă amară” (apă aducătoare de blestem) și dacă era vinovată i se umfla pântecele și îi cădea un sân, iar dacă era nevinovată, atunci rămânea nevătămată.

Jurământul de nazareu era un fel de nevoință ascetică binevolă, cu un scop moral foarte înalt. Aceste persoane, bărbați și femei, se dedicau (consacrau) lui Dumnezeu. Cei care dădeau acest jurământ, nu aveau voie să consume alcool și nici să folosească ceva din ce se producea alcoolul. Nu-și tundeau părul, nu se atingeau de morți, nici chiar de mamă sau tată.

Termenul acestui act era pe viață sau vremelnic. Dacă din întâmplare cel ce săvârșea actul se spurca în acest timp, atunci se săvârșea o rânduială de curățire și începea nevoința din nou. Scopul acestui act era ca cel ce săvârșea rânduiala să se păstreze într-o stare duhovnicească înaltă.

În capitolul șapte se relatează despre jertfele (darurile) aduse de Căpeteniile semințiilor lui Israel la Sfințirea Cortului.

Au fost aduse șase care și doisprezece boi pentru munca la Cort. Câte un car din partea la două seminții și câte un bou de la fiecare seminție în parte. Ulterior, toate Căpeteniile semințiilor au adus prinoase (daruri) pentru sfințirea Jertfelnicului. Se descriu minuțios darurile aduse de fiecare seminție: obiecte de aur și argint, vite, cereale, etc.

Cele șase care cu cei doisprezece boi au fost oferite leviților, fiilor lui Levi:

  • 2 care și 4 boi lui Gherșon
  • 4 care și 8 boi lui Merari

          „Iar fiilor lui Cahat nu le-a dat, pentru că slujba lor era de a duce lucrurile sfinte, pe care trebuia să le poarte pe umeri” (Numerii 7, 9).

Celelalte daruri, aur, argint, etc au fost date în vistieria Cortului.

Rânduiala Sfințirii leviților consta în primul rând în curățire. Aceștia erau stropiți cu apă, rădeau cu briciul tot corpul, spălau și înnoiau hainele. Apoi se aducea jertfa pentru păcat. Ulterior, leviții erau aduși în fața Cortului, unde toți israeliții trebuiau să-și pună mâinile pe ei, iar leviții, la rândul lor, puneau mâinile pe capul vițeilor aduși pentru jertfă. Această practică simboliza transmiterea păcatelor israeliților acestor animale, care mai târziu erau jertfite. Rânduiala de sfințire a leviților se încheia cu arderea de tot.

După aceasta, leviții își începeau slujba lor la Cortul Adunării, începând cu vârsta de 25 de ani.

În al doilea an după ieșirea din Egipt, evreii au sărbătorit Paștile la 14 Nisan, așa după cum le-a poruncit Dumnezeu prin Moise. Toți acei care nu erau curați, li s-a permis să sărbătorească Paștile peste o lună, adică în data de 14 a lunii următoare.

Deasupra Cortului Adunării se afla mereu un nor, acesta era semnul că și tabăra trebuia să se oprească, iar atunci când norul se ridica, tabăra pleca la drum.           Staționarea taberei putea dura o zi, două, o lună sau chiar un an. Cert este faptul că în călătoria lor, israeliții se conduceau strict după nor.

Capitolul zece descrie multiplele staționări și peregrinări (călătorii de lungă durată) a israeliților prin pustiu. Totodată, sunt amintite regulile de semnalizare, care erau făcute cu ajutorul trâmbițelor. Pentru aceasta au fost făcute două trâmbițe de argint, iar pentru fiecare anunț, se trâmbița diferit.

Tot în acest capitol se descrie plecarea la drum a semințiilor, cine era împuternicit pentru fiecarea seminție, așa încât mersul călătoriei lor să decurgă conform rânduielii stabilite. De asemenea, se relatează că înaintea tuturor mergea seminția lui Iuda, iar ultimii erau cei din seminția lui Dan.

III. Evenimentele din pustiu petrecute în timpul călătoriei

Cap. 11 – 15

Pedepse pentru lăcomie și cârtire. Iscoadele în Canaan. Pedeapsă pentru încălcărea Sabatului

          Având Chivotul Legii în mijlocul lor, israeliții s-au îndreptat către Cadeș – Barnea, care se afla ca la 240 km spre nord. În timpul călatoriei spre Cadeș – Barnea în tabără au apărut neplăceri. Poporul a cârtit de cel puțin trei ori, zicând că în Egipt era mai bine, se simțeau în siguranță, mâncau mai bine.

          Pentru a pune capăt acestei revolte, Dumnezeu a trimis foc ca să-i mistuie pe cei care erau mai nemulțumiți din popor. Locul unde Domnul a lovit tabăra cu foc a fost numit „Tabeera”, adică „Ardere”.

          La scurt timp după aceea, evreii au început din nou a cârti împotriva lui Dumnezeu precum că s-au săturat de mană și vor să manânce carne. Atunci Dumnezeu a zis: „…veți mânca până vă va da pe nas…” (Numerii 11, 20).

          Moise, la rândul său, era deja epuizat și descurajat de revoltele israeliților, încât L-a rugat pe Dumnezeu ca mai bine să-l omoare decât să-l lase să conducă mai departe acest popor.

          Așa că din milă față de Moise, Dumnezeu a înzestrat cu Duhul pe 70 de bărbați, făcându-i căpetenii pentru a-l ajuta pe Moise.

          După aceea, poporul a primit carne din belșug. După cum se mai întâmplase, un vânt a suflat dinspre mare și a adus stoluri de prepelițe, iar poporul fiind lacom, a strâns multe și au mâncat cu hapsânie.

          Mânia lui Dumnezeu nu s-a lăsat mult așteptată, poporul fiind lovit de o boală gravă. Au murit mulți, iar locul acela a fost numit „Chibrot – Hataava”, adică „Mormântele Poftei”.

          Necazurile au continuat să apară, căci la scurt timp, Mariam și Aaron au început să cârtească împotriva fratelui lor, Moise, cauza fiind femeia etiopiancă venită de curând în tabără.

          De asemenea, ei au cerut împuterniciri mai mari, pentru ca să aibă și ei autoritatea lui Moise. Dumnezeu Însuși le-a făcut cunoscut faptul că Moise este singurul care are o legătură mai specială cu El.

          Mariam fiind cea care a provocat conflictul, a fost lovită de lepră. Ea a fost vindecată mai târziu datorită rugăciunilor lui Moise.

          Când au sosit la Cadeș, israeliții și-au așezat tabăra la hotarul Țării Făgăduite – Canaan.

          Dumnezeu i-a spus lui Moise să trimită iscoade în Canaan, ca să cerceteze țara. Au fost trimise 12 iscoade, printre care Iosua, fiul lui Navi și Caleb, fiul lui Iefone. Aceștia au intrat pe la sud și au mers spre nord, parcurgând o distanță destul de mare timp de patruzeci de zile. La întoarcere, iscoadele au adus cu ei din roadele bogate ale Canaanului, printre care și un strugure, care, datorită dimensiunilor sale, era dus de două persoane.

          Dintre cei trimiși, zece au manifestat frică și lipsă de credință, zicând că ar fi o greșeală să meargă împotriva acestui popor, care este foarte puternic și au orașe fortificate.

          În pofida tuturor eforturilor depuse de Iosua și Caleb pentru a liniști poporul, acestea au fost fără succes. Iscoadele fricoase și necredincioase au umplut de frică inimile israeliților, răspândind printre ei zvonuri înspăimântătoare despre pământul pe care îl cercetaseră.

          Obștea fiind îngrozită de cele auzite, a cârtit împotriva lui Moise și Aaron, zicând: „Mai bine era să fi murit în pământul Egiptului sau să murim în pustiul acesta” (Numerii 14, 2). Apoi au zis unii către alții: „Să ne alegem căpetenie și să ne întoarcem în Egipt” (Numerii 14, 4).

          Atunci a zis Domnul către Moise: „Până când Mă va supăra poporul acesta și până când nu va crede el în Mine, cu toate minunile ce am făcut în mijlocul lui?” (Numerii 14, 11).

Domnul a vrut să-i lovească cu ciumă și să-i piardă, dar Moise L-a rugat pe Dumnezeu să-i miluiască, pentru că auzind alte popoare despre acest lucru (Egiptul și altele) să nu zică: „Domnul n-a putut duce pe poporul acesta în pământul pe care cu jurământ l-a făgăduit să-l dea lor și de aceea l-a pierdut în pustie” (Numerii 14, 16).

Dumnezeu a hotărât că Israel trebuia să mai pribegească o anumită perioadă prin pustiu, până când aveau să moară toate persoanele care aveau mai mult de 20 de ani. „În pustia aceasta vor cădea oasele voastre și voi toți cei numărați, de la douăzeci de ani în sus, care ați cârtit împotriva Mea, oricâți ați fi la număr, nu veți intra în pământul pentru care, ridicându-mi mâna, M-am jurat să vă așez, ci numai Caleb, fiul lui Iefone, și Iosua, fiul lui Navi” (Numerii 14, 29-30).

După cele patruzeci de zile cât a durat iscoada, pribegia lui Israel prin pustie a mai durat încă patruzeci de ani. Dumnezeu i-a osândit să umble prin pustie până nu va rămâne nici unul din cei care au cârtit, făcând excepție doar Iosua Navi și Caleb, căci nu s-au răzvrătit.

Ziua Sâmbetei (Sabatul) era o zi închinată Domnului încă de la facerea lumii. În decursul anilor, cinstirea Sâmbetei a fost menționată de nunumărate ori, chiar de către Lege. De aceea, cel care necinstea Sâmbăta, aducea ofensă directă lui Dumnezeu.

Pentru ca poporul să înțeleagă gravitatea păcatului respectiv, au fost introduse legi foarte dure. Spre exemplu, dacă un om strângea lemne sâmbăta, acesta era scos din tabără și omorât cu pietre.

Domnul a poruncit ca evreii să-și facă ciucuri la poalele hainelor, ca uitându-se la ele (ciucuri), să-și aducă aminte de poruncile Domnului și să le împlinească.

„Ca să vă aduceți aminte și să pliniți toate poruncile Mele și să fiți sfinți înaitea Dumnezeului vostru ” (Numerii 15, 40).

Chiar și astăzi, unii evrei respectă această tradiție, purtând un prosop ritualic cu ciucuri (talit).

IV. Continuarea călătoriei. Alte evenimente din tabăra lui Israel

Cap. 16 – 21

Pedepsirea răzvrătiților. Adeverirea preoției lui Aaron. Slujba preoților și a leviților. Junica roșie și apa curățirii. Apă din piatră. Moartea Mariamei și a lui Aaron. Șarpele de aramă

În tabăra fiilor lui Israel a izbucnit o nouă revoltă. Core, Datan, Abiron și alți 250 de bărbați, căpetenii ale obștii fiilor lui Israel, s-au unit împotriva lui Moise și Aaron, spunând că toți sunt sfinți și de ce ar trebui să se socoată ei doi mai mari decât alții.

Moise a vorbit poporului că în curând Domnul va arăta „cine este a Lui și cine este sfânt” (Numerii 16, 5).

În scurt timp, a fost adunat tot poporul. Core, Datan și Abiron luându-și cădelnițele, stăteau împreună cu familiile lor lângă corturi.

Atunci, Slava lui Dumnezeu s-a arătat întregii adunări. Domnul a săvârșit imediat judecata, făcând pământul să se desfacă și să-i înghită pe Core, Datan și Abiron împreună cu familiile lor. Totodată, a fost slobozit un foc din cer, mistuind și pe cei 250 de bărbați răzvrătiți.

A doua zi, poporul a început să-i învinuiască pe Moise și Aaron pentru cele întâmplate cu cei 250 de bărbați și căpeteniile lor: Core, Datan și Abiron. Atunci, Dumnezeu i-a pedepsit din nou, nimicind 14.700 de răzvrătiți.

Din cauza celor întâmplate, Dumnezeu a poruncit ca fiecare seminție să aducă înaintea Sa câte un toiag, inclusiv toiagul lui Aaron pentru seminția lui Levi.

Pentru a reconfirrma poziția de Mare Preot a lui Aaron și alegerea lui de către Dumnezeu, din cele 12 toiege ale semințiilor lui Israel, doar toiagul lui Aaron a odrăslit, fiind găsit a doua zi plin de flori și chiar migdale coapte.

Poporul a văzut minunea, iar toiagul lui Aaron a fost pus în fața Chivotului Legii „ca semn pentru fiii neascultători, ca să înceteze de a mai cârti împotriva Mea, ca să nu moară” (Numerii 17, 10).

În cele ce urmează, Domnul atenționează despre marea responsabilitate a slujirii înaintea Feței Lui zicând lui Aaron: „Tu, fiii tăi și casa tatălui tău cu tine veți purta păcatul pentru nepăsarea de locașul sfânt…și pentru nepăsarea de preoția voastră” (Numerii 18, 1).

Iar leviților le-a zis următoarele: „să păzească cele rânduite de tine (Aaron) și să facă slujbă la Cort…” (Numerii 18, 3).

Au fost date și alte instrucțiuni cu privire la susținerea preoților prin acordarea zeciuielilor. Leviții trebuiau să strângă zeciuială ca recompensă pentru slujba pe care o făceau la Cort, iar aceștia, la rândul lor, trebuiau să închine Domnului a zecea parte din cele primite.

Junica roșie (pentru că această culoare simbolizează întinăciunea păcatului omenesc) se cuvenea a fi adusă fără meteahnă. Preotul Eleazar urma să o scoată din tabără, să o înjunghie și să o jertfească ca ardere de tot. Cenușa provenită în rezultatul arderii de tot era strânsă pentru a se face apă de curățire. Aceasta se folosea la ritualul curățirii de întinarea încălcării Legii (spre exemplu atingerea de mort, etc.),  „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți” (Psalmii 50, 8).

Ulterior, se relatează despre moartea Mariamei la Cadeș, unde a fost și îngropată.

Ajungând evreii în pustiul Sin, au început iarăși a cârti din cauza lipsei de apă. Dumnzeu S-a arătat în Slava Sa, poruncindu-i lui Moise să ia toiagul și să scoată apă din stâncă. În loc să-I mulțumească lui Dumnezeu, Moise a lovit cu mânie de două ori cu toiagul în stâncă. Poporul și vitele au primit apă de băut, însă Moise și Aaron nu i-au atribuit lui Dumnezeu meritul pentru această minune.

Călătoria prin deșert se apropia de sfârșit, însă Moise și Aaron s-au făcut vinoveți în fața Domnului și li s-a spus că nu vor avea fericirea să intre și să vadă Țara Făgăduită. „Pentru că nu M-ați crezut, ca să arătați sfințenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veți duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau” (Numerii 20, 12).

Mai târziu, Aaron a murit pe muntele Hor, iar fiul lui Eleazar a preluat funcția de Mare Preot.

Călătoria își urma cursul ei, iar Israel încercând să treacă prin țara Edomului, nu i s-a permis. În timp ce ocolea Edomul, poporul începe din nou să cârtească împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise.

Israeliții se săturaseră de mană și erau însetați. Din cauza numeroaselor răzvrătiri, Dumnezeu a trimis printre ei șerpi veninoși, astfel că mulți israeliți fiind mușcați, au murit.

Rugându-se Moise lui Dumnezeu pentru poporul său, Domnul îi sugerează să facă un șarpe de aramă și să-l agațe pe un stâlp înalt. Cei care erau mușcați de șerpi și priveau la șarpele de aramă rămâneau în viață.

Domnul a zis către Moise: „Fă-ți un șarpe de aramă și-l pune pe un stâlp… tot cel mușcat, care se va uita la el, va trăi” (Numerii 21, 8).

Mai apoi, israeliții s-au îndreptat spre nord, dar au fost împiedicați de Sihon, regele Amoreilor și de Og, regele Vasanului. Israeliții, cu ajutorul lui Dumnezeu, i-a înfrânt pe ambii regi și le-au ocupat teritoriile.

În acest capitol, este prevestită răstignirea lui Iisus Hristos. Mântuitorul ne spune în Sfânta Evanghelie: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 14-15).

V. Evenimentele din câmpiile Moabului

Cap. 22 – 26

Valaam. Valaam binecuvintează pe Israeliți. Proorocia lui Valaam. Pedeapsa pentru idolatrie și desfrâu. A doua numărătoare a poporului

Așteptând cu nerăbdare să intre în Canaan, israeliții s-au oprit în câmpiile Moabului, la nord de Marea Moartă și la est de Iordan, față în față cu Ierihonul.           Văzând acea tabără uriașă, care se întindea înaintea lor, moabiții au fost cuprinși de spaimă.

După ce s-a consultat cu madianiții, Balac, regele moabiților, a trimis soli după Valaam, vrăjitorul. Aceștia i-au dus lui Valaam multe daruri și i-au cerut să blesteme Israelul. Dumnezeu însă a zis către Valaam: „Să nu te duci cu ei și să nu blestemi pe poporul acela, că este binecuvântat” (Numerii 22, 12).

Dorința lui Valaam de a primi o recompensă, l-a făcut totuși să plece, dar a fost oprit de un înger al Domnului, care îi poruncește să nu blesteme pe israeliți, ci dimpotrivă, să-i binecuvinteze.

Totuși, Dumnezeu îngăduie ca Valaam să ajungă la moabiți. Balac, regele Moabului, poruncește să-i zidească lui Valaam, pe muntele lui Baal, șapte jertfelnice. Pe aceste jertfelnice urmau să fie aduse jertfe pentru a-i blestema pe evrei. Dar în loc să blesteme pe Israel, el îl binecuvintează, fiindcă așa i-a poruncit Domnul.

Apoi, Valaam a rostit aceasă proorocie: „Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel și va lovi pe căpeteniile Moabului și pe toți fiii lui Set îi va zdrobi ” (Numerii 24, 17). Practic, toți exegeții ortodocși susțin în unanimitate că acest pasaj biblic face referință la Mesia.

Regele moabiților, Balac, s-a înfuriat pe Valaam că n-a blestemat Israelul. Valaam, la rândul său, dorind să potolească furia regelui, i-a sugerat următoarea idee: moabiții să convingă femeile lor ca să ademenească bărbații israeliți să participe la ritualile lor idolatre.

Ceea ce s-a și întâmplat. Israeliții au căzut în capcana femeilor Moabului și au început a practica desfrâul și idolatria. Se relatează și un caz în care o căpetenie a Israelului a adus o femeie madianită în cortul său din tabără. Văzândui Finees, fiul lui Eleazar, s-a dus după ei și i-a omorât pe amândoi. Numele lor era Zimbri și Cozbi.

Domnul fiind aprins de mânie, poruncește să fie spânzurate toate căpeteniile poporului care au încălcat legea. Au murit atunci aproximativ 24.000 de oameni, după care mânia lui Dumnezeu se potolește. Totuși, Domnul a poruncit ca madianiții să fie considerați dușmani ai Israelului și să fie nimiciți.

Apoi, Dumnezeu le-a poruncit lui Moise și lui Eleazar să facă din nou un recensământ, așa cum fusese făcut cu aproape 39 de ani în urmă, la muntele Sinai.

În rezultatul numărătoarei s-a constatat:

  • Cei mai mulți au fost în seminția lui Iuda – 75.500
  • Cei mai puțini au fost în seminția lui Simeon – 23.000
  • În total, numărul fiilor lui Israel, cu excepția seminției lui Levi, era de 601.730
  • Leviții au fost numărați aparte – 23.000

          În urma recensământului s-a constatat că numărul israeliților în această perioadă n-a crescut. Dimpotrivă, erau cu 1820 de bărbați mai puțin.

Niciunul din cei înregistrați pentru armată la prima numărătoare de la Sinai nu mai rămăsese în viață, cu excepția lui Iosua și Caleb. Așa cum spusese Domnul, toți muriseră în deșert timp de 39 de ani.

Apoi, Dumnezeu a poruncit lui Moise: „Acestora să li se împartă spre moștenire pământul după numărul numelor; celor mai mulți să le dai moșie mai mare, iar celor mai puțini să le dai moșie mai mică…” (Numerii  26, 53-54).

După porunca lui Dumnezeu, pământul a fost împărțit prin sorți, după numele semințiilor.

VI. Începutul perioadei lui Iosua, fiul lui Navi. Legi noi și rânduieli pentru unele jertfe

Cap. 27 – 31

Lege pentru moștenire. Iosua, fiul lui Navi în locul lui Moise. Rânduieli noi pentru unele jertfe. Despre făgăduințe. Israel biruie pe Madianiți

În rândul poporului apăruse o întrebare cu privire la urmașii celor care n-au avut feciori, să nu rămână fără moștenire. Venind în fața lui Moise și a lui Eleazar, preotul, fetele lui Salfaad, din neamul lui Manase au zis: „De ce să piară numele tatălui nostru din neamul lui, pentru că n-are fii? Dă-ne și nouă moșie între frații tatălui nostru!” (Numerii 27, 4).

Atunci, Domnul a dat următoarea lege: dacă omul n-are fii, moștenirea o primește fiica, dacă n-are nici fiică, atunci moștenirea se dă fraților omului respectiv, dar dacă n-are nici frați, atunci se oferă celei mai apropiate rude.

Ulterior, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să urce pe muntele Nebo și să privească pământul Țării Făgăduite (Canaanul), căci, mai apoi, se va alătura lui Aaron și tuturor celorlalți înaintași ai Israelului.

Înainte de moarte, Moise trebuia să transfere puterea și conducerea poporului altei persoane. Domnul a zis către Moise „Ia-ți pe Iosua, fiul lui Navi, om cu duh într-însul, pune-ți peste el mâna ta… Dă-i din slava ta, ca să-l asculte toată obștea fiilor lui Israel” (Numerii 27, 18-20).

Moise a procedat după cum i-a poruncit Domnul: „a luat pe Iosua și l-a pus înaintea preotului Eleazar și a toată obștea” (Numerii 27, 22), l-a binecuvântat și i-a dat povețe.

Mai apoi, Dumnezeu i-a spus lui Moise despre cum se cuvine a fi aduse jertfele și cum ar trebui să fie ele atunci când se închină Domnului, la sărbătorile Lui (Ziua Odihnei, la Lună Nouă, etc). De asemenea, se menționează jertfele care trebuie aduse în ziua întâi, a zecea și a cinsprezecea a lunii a șaptea, care reprezintă:

  • 1 septembrie – Ziua trâmbițelor
  • 10 septembrie – Ziua curățirii de obște
  • 15 septembrie până pe 21 septembrie – Sărbătoarea Corturilor

Referitor la făgăduințe se prevedea următorul lucru: dacă cineva a făgăduit ceva sau a jurat punând legătură asupra sufletului său, era obligat să îndeplinească acea făgăduință cu strictețe, adică să-și onoreze promisiunea, în caz contrar putea fi omorât. Apoi, se relatează despre făgăduințele făcute de fecioare, văduve, femeile măritate.

Ulterior, Domnul a grăit către Moise: „Răzbună pe fiii lui Israel împotriva Madianiților și apoi te vei adăuga la poporul tău” (Numerii 31, 2).

Moise a poruncit poporului să se pregătească de război și a spus că fiecare seminție să trimită câte 1000 de ostași. Cei 12.000 de ostași au fost însoțiți de Finees, fiul preotului Eleazar, care avea la el vasele sfinte și trâmbițele de strigare. Aceștia au lovit pe madianiți și s-a vărsat mult sânge. Au murit cinci regi madianiți, iar vrăjitorul Valaam a căzut de sabie împreună cu ei.

Porunca Domnului a fost ca toți madianiții să fie nimiciți ca pedeapsă pentru idolatrie. Copiii au fost nimiciți ca urmași ai taților și potențiali promotori ai idolatriei. Femeile au fost omorâte pentru că ademeneau bărbații evrei. Au fost cruțate doar fetele fecioare, în număr de 32.000, care au fost luate captive.

Totodată, a fost luată multă pradă, inclusiv 808.000 de animale domestice.

Trebuie de menționat faptul că în această luptă cu madianiții niciun israelit nu și-a pierdut viața.

 

VII. Începutul stăpânirii Țării Făgăduite de către israeliți

Cap. 32 – 36

Stăpânirea Canaanului. Popasurile lui Israel pe parcursul călătoriei. Hotarele Canaanalui. Cetățile leviților și cetățile de scăpare. Rânduiala pentru neînstrăinarea moșiilor la căsătoria fetelor

Fiii lui Ruben și Gad, care erau crescători de vite, au cerut să li se ofere teritoriu de la est de Iordan, care fusese cucerit de la madianiți. Inițial, cererea lor a fost respinsă, însă după ce au promis că vor lua parte la cucerirea Țării Făgăduite, cererea le-a fost aprobată.

Astfel, aceste două seminții (Ruben și Gad) împreună cu jumătate din seminția lui Manase au primit acest ținut bogat.

După enumerarea popasurilor făcute de israeliți în timpul pribegiei de patruzeci de ani prin pustie, se menționează din nou importanța și necesitatea ascultării față de Dumnezeu. Pe parcursul acestor patruzeci de ani, sunt enumerate patruzeci și două de opriri, dar se crede că ar fi fost mult mai multe.

În capitolele ce urmează, se descriu foarte minuțios Hotarele Canaanului, în toate cele patru părți ale lumii până unde și cu ce se mărginește fiecare.

Apoi, acest pământ, în hotarele Țării Făgăduite se împarte fiecărei seminții, excepție făcând seminția lui Ruben și Gad și o parte din seminția lui Manase, care își primise deja partea lor la est de Iordan. Teritoriile între seminții au fost împărțite prin tragere la sorți. Astfel, s-au stabilit foarte clar granițile Țării pe care Dumnezeu le-o dădea fiilor lui Israel.

Leviții, cărora nu li se dădea moștenire ca seminție aparte, trebuiau să primească patruzeci și opt de cetăți (orașe) cu alocarea a câte două mii de coți de pământ în jurul fiecărei cetăți. Dintre cele patruzeci și opt de cetăți ale leviților, șase urmau să fie cetăți de scăpare (refugiu) pentru ucigașii ce săvârșeau omor neintenționat. Aceștia se refugiau acolo până la judecată pentru ca să nu fie omorâți de rudele victimei.

S-a mai hotărât prin Lege că un teritoriu nu putea fi transferat altei seminții prin căsătorie, acesta trebuia să rămână ca proprietate a seminției respective. Dacă nu exista niciun moștenitor de parte bărbătească, fiicele care primeau moștenire, cum a fost și cu fiicele lui Salfaad, trebuiau să se căsătorească cu cineva din seminția lor.

Cartea Numerii se încheie cu aceste porunci date de Dumnezeu prin Moise fiilor lui Israel. Israeliții erau pregătiți în sfârșit să intre în Țara Făgăduită.

 

Rezumat la Cartea Numerii

 

Majoritatea evenimentelor din Cartea Numerii se petrec în pustiu, în perioada dintre al doilea și cel de-al patruzecilea an al rătăcirii israeliților.

Primele 25 de capitole ale cărții redau amănunțit experiențele primelor generații de israeliți în pustiu, în timp ce restul cărții descrie experiențele celei de-a doua generații.

Tema ascultării și a rebeliunii urmate de pocăință și binecuvântare se repetă în toată cartea, la fel ca în tot Vechiul Testament.

Tema Sfințeniei Lui Dumnezeu continuă din Cartea Leviticul în Cartea Numerii, care ne prezintă instruirea și pregătirea poporului Său pentru a intra în Țara Promisă a Canaanului.

Importanța Cărții Numerii se evidențiază prin faptul că în Noul Testament se face referire la ea de mai multe ori.

Duhul Sfânt a atras atenția în mod deosebit asupra Cărții Numerii în Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni 10, 1-12). La Romani 11, 22 Sfântul Apostol Pavel vorbește despre „bunătatea și asprimea” lui Dumnezeu.

Asprimea lui Dumnezeu se arată prin moartea generației de răzvrătiți în pustiu, acei care n-au intrat niciodată în Țara Făgăduită.

Pe de altă parte, Dumnezeu Își arată bunătatea Sa celor din a doua generație. Domnul i-a protejat, i-a păstrat și le-a asigurat cele necesare până s-au stabilit în Țara Promisă.

Cererea cu privire la sfințenie pe care Dumnezeu o adresează poporului Său, este pe deplin satisfăcută în Domnul Iisus Hristos, Care a venit să împlinească Legea în locul nostru (Matei 5, 17).

Noțiunea de Mesia cel făgăduit e prezentă în Carte de la început până la sfârșit. Relatarea din capitolul 19 cu privire la jertfirea junicii roșii „fără pată, fără vreun cusur trupesc” Îl prefigurează pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu, Care a fost jertfit pentru păcatele noastre.

Imaginea șarpelui de aramă înălțat pe stâlp pentru a asigura vindecarea trupească (capitolul 21) prefigurează, de asemenea, înălțarea lui Hristos pe Cruce, pentru ca oricine privește la El cu credință, să aibă vindecare duhovnicească (sufletească).

În capitolul 24, a patra proorocie a lui Valaam vorbește despre steaua și toiagul de cârmuire, care se ridică din Iacov. Aceasta este o proorocie despre Hristos care este numit „Luceafărul de dimineață” (Apocalipsa 22, 16) pentru Slava Sa, stralucirea, frumusețea și lumina pe care o răspândește.

Tema de bază a Cărții Numerii este aceea că păcatul și necredința duc la Judecata dreaptă a Lui Dumnezeu.

Evenimentele descrise în această carte au un scop pedagogic, anume acela de a evita greșilile comise de strămoșii nostri și de a împlini poruncile și Legea lui Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *