Stimați vizitatori și cititori ai site-ului și paginii de facebook a Catedralei „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din mun. Chișinău!
Vă informăm cu drag despre lansarea online a cărții „Trepte de pătrundere în esența Sfintei Scripturi” a protoiereului Ioan Plămădeală în colaborare cu clericii bisericii sus-menționate.
În cele ce urmează, vă prezentăm cea de-a șaptea carte a Vechiului Testament: Judecătorii.
JUDECĂTORII
Introducere
Această carte este o pagină plină de evenimente din istoria Israelului.
Pe de o parte, întâlnim episoade în care poporul suferă consecințele dezastruase ale îndepărtării de Dumnezeu, din cauza implicării în alte religii false, ale popoarelor din vecinătate. Dar, pe de altă parte, prin intermediul unor Judecători aleși și numiți de El, Domnul arată îndurare când poporul Său se pocăiește, astfel, eliberându-l din greutățile și necazurile abătute asupra lui.
În Septuaginta, cartea este numită Kritai, iar Biblia ebraică folosește termenul Sefer Șofetim, care se traduce ca „Judecătorii”.
Funcția acestor bărbați, numiți în mod teocratic de către „Dumnezeu, Judecătorul tuturor” (Evrei 12, 23), a fost instituită ca să salveze poporul de sub jugul străin. Domnul i-a ridicat pe acești Judecători în momentele cele mai cruciale prin care trecea Israelul.
Două afirmații ne ajută să stabilim orientativ data scrierii cărții Judecătorii.
Prima afirmație este: „și trăiesc Iebuseii… în Ierusalim până în ziua de astăzi” (Judecătorii 1, 21). Având în vedere că regele David a cucerit Ierusalimul de la iebusei în anul al optulea al domniei sale, adică 1002 î. Hr., reiese clar că această carte a fost scrisă până la acest an.
A doua afirmație, care apare de patru ori, este: „în zilele acelea nu era rege în Israel” (Judecătorii 17,6; 18,1; 19,1; 21,25). Prin urmare, această carte a fost scrisă pe vremea când era deja „un rege în Israel”, adică după 1047 î. Hr., anul când Saul devine primul rege al Israelului. Așadar, din cele relatate mai sus, reiese că această carte ar fi fost scrisă între anii 1047 și 1002 î. Hr. Referitor la anii de domnie ai acestor regi, sursele ne oferă date diferite. Totuși, mai aproape de tradiția ortodoxă avem următoarele date: Domnia lui Saul – 1047 – 1002; Domnia lui David – 1010 – 970.
În această perioadă de tranziție de la Judecători la Regi, proorocul Samuel a fost cel mai fidel apărător al credinței în Dumnezeu și aprig susținător al închinării corecte la Domnul.
Concluzia susținută de mai mulți cercetători biblici este că proorocul Samuel este autorul cărții Judecătorii.
După mai multe calcule înfăptuite de mai mulți cercetători, s-a stabilit că evenimentele consemnate în cartea Judecătorii, au avut loc într-o perioadă de aproximativ trei sute treizeci de ani, începând după moartea lui Iosua și până în zilele proorocului Samuel.
Cartea Judecătorii poate fi împărțită în trei părți:
- Capitolele 1 și 2 descriu situația care exista în Israel în acel timp
- Capitolele 3 – 16 prezintă eliberările înfăptuite de cei doisprezece Judecători menționați în carte
III. Capitolele 7 – 21 relatează despre unele evenimente legate de confruntările interne din Israel
I. Situația din Israel în timpul Judecătorilor
Cap. 1 – 2
Seminția lui Iuda conduce la război în locul lui Iosua. Trândăvia israeliților, lepădarea de Dumnezeu, pedeapsa și iertarea lor
Aceste capitole prezintă felul în care s-au răspândit semințiile lui Israel pentru a se stabili în teritoriiile repartizate.
Israeliții nu i-au izgonit pe canaanei, ci dimpotrivă, le-au permis multora din ei să locuiască în mijlocul lor.
După moartea lui Iosua, Iuda este binecuvântat să conducă poporul în timpul războiului, alăturându-i-se și Simeon. Mai apoi, au început luptele și au fost lovite multe cetăți, căci era ocupată practic toată partea muntoasă. Aceasta a reprezentat o „curățire” a localităților de canaaneii care locuiau acolo.
Dar, în final, când israeliții au ajuns puternici, nu i-au izgonit din țară pe canaaneii rămași, dar i-au impus să plătească bir.
De aceea, îngerul Domnului a spus: „Nu Mă voi apuca să strămut pe locuitorii aceştia pe care Eu am voit să-i alung, nu-i voi izgoni de la voi şi ei vă vor fi laţ, iar dumnezeii lor vor fi pentru voi mreajă” (Judecătorii 2, 3).
Astfel, când s-a ridicat o nouă generație, care nu-l cunoștea pe Dumnezeul lui Israel, și nici lucrările Sale, poporul L-a părăsit repede pe Domnul și au început să-i slujească lui Baal și altor idoli.
Atunci, poporul lui Israel a ajuns în mare constrângere: „Ori încotro apucau, mâna Domnului pretutindeni era împotriva lor…” (Judecătorii 2, 15).
Din cauza încăpățânării și a refuzului israeliților de a asculta chiar și de judecători, Dumnezeu a lăsat națiunile păgâne din acele teritorii ca să-i pună la încercare.
Datorită acestui fapt, vom înțelege mai bine evenimentele ce au urmat.
II. Evenimentele petrecute în Israel în perioada celor doisprezece Judecători menționați în carte
Cap. 3 – 16
Otniel, Aod, Șamgar, Barac, Ghedeon, Toba și Iair, Ieftae, Ioțan, Elon, Abdon, Samson
Domnul l-a pedepsit pe Israel pentru o nouă alunecare spre religii false și încălcarea legământului de credință față de El.
Aceștia au fost atacați de către regele Mesopotamiei, Cușan-Rișeataim, care i-a făcut robi timp de opt ani.
Fiind asupriți, fiii lui Israel, au început sa-L cheme în ajutor pe Dumnezeu. Auzindu-le rugăciunile, Domnul le ridică un izbăvitor, Otniel, care-i eliberează de sub jugul lui Cușan-Rișeataim.
A urmat o perioadă de liniște și pace care a durat patruzeci de ani. Însă, după moartea lui Otniel, au început din nou vremuri tulbure.
Poporul ales este atacat de moabiți. După ce fiii lui Israel i-au slujit optsprezece ani lui Eglon, regele Moabului, Dumnezeu a auzit din nou strigătul lor de ajutor, și l-a ridicat ca judecător pe Aod, din neamul lui Veniamin, care era stângaci.
Fiii lui Israel au trimis daruri lui Eglon prin Aod, care își făcuse o sabie cu două ascuțișuri și o ascunse sub manta.
Folosindu-se de moment, Aod i-a zis regelui ca vrea sa-i spună ceva secret, în timp ce toți cei prezenți părăsiseră încăperea.
Aod, și-a tras repede de sub manta sabia și a împlântat-o în pântecele gras al lui Eglon, omorându-l. Israelul i s-a alăturat imediat lui Aod și au lovit pe moabiți, nimicind vreo zece mii de ostași.
Din ziua aceea, moabiții au fost supuși lui Israel, „şi s-a liniştit ţara lui optzeci de ani. Iar Aod a fost judecătorul lor până la moartea sa” (Judecătorii 3, 30).
„După dânsul a fost judecător Şamgar, fiul lui Anat, care a ucis şase sute de Filisteni cu un băţ, cu bold de mânat boii, şi acesta a izbăvit de asemenea pe Israel” (Judecătorii 3, 31).
Această victorie s-a datorat puterii lui Dumnezeu, fapt dovedit de arma pe care a folosit-o Șamgar: o simplă țepușă pentru a mâna vitele.
Apoi, Israelul a fost subjugat de regele Canaanului, Iabin, și de comandantul armatei sale, Sisera, care se lăuda cu cele nouă sute de care de război pe care le deținea armata sa.
Iabin i-a asuprit pe israeliți timp de douăzeci de ani.
Când Israelul a început din nou sa-L cheme pe Dumnezeu în ajutor, El l-a ridicat pe Barac judecător, care a fost îndrumat și sprijinit cu pricepere de către proorocița Debora.
Pentru ca Barac și armata lui să nu aibă nici un motiv de laudă, Debora a spus că bătălia se va desfășura sub îndrumarea lui Dumnezeu.
Debora a proorocit că „…în mâna unei femei va da Domnul pe Sisera” (Judecătorii 4, 9).
Barac i-a chemat la oaste pe bărbații lui Neftali și Zabulon, la muntele Tabor. Apoi, armata sa, care număra ca la zece mii de ostași, a coborât la luptă. Oastea a fost încurajată de Debora, care i-a zis: „Însuşi Domnul are să meargă înaintea ta” (Judecătorii 4, 14).
Israelul a triumfat în ziua aceea, căci Dumnezeu a provocat învălmășeală printre toate carele de război ale lui Sisera și în toată tabăra lui. „…Și a căzut toată oştirea lui Sisera de sabie şi nimeni n-a rămas” (Judecătorii 4, 16).
Sisera a fugit pe jos până la cortul Iaelei, care l-a primit și l-a adăpostit la ea. Fiind obosit, Sisera a adormit. În acest timp, femeia a luat un țăruș și un ciocan și i-a înfipt țărușul în tâmplă.
Astfel, „…a supus Domnul Dumnezeu în ziua aceea pe Iabin, regele Canaanului, în faţa fiilor lui Israel” (Judecătorii 4, 23).
Debora și Barac și-au manifestat bucuria acestei minunate biruințe printr-o cântare. Prin aceasta, ei preamăresc puterea de neînvins a lui Dumnezeu, care a făcut ca până și stelele de pe cer să lupte împotriva lui Sisera.
După aceea, au urmat patruzeci de ani de pace.
După moartea Deborei și a lui Barac, în Israel a început iarăși să izvorască neliniștea.
Domnul îi dă în mâna Madianiților timp de șapte ani, care au sărăcit pe Israel cumplit.
Israeliții au strigat din nou către Domnul, cerând izbăvire de sub jugul Madianiților.
Dumnezeu a trimis pe îngerul Său la Ghedeon, care i-a zis: „Domnul este cu tine, voinicule!” (Judecătorii 6, 12).
Prima acțiune a lui Ghedeon a fost dărâmarea altarului lui Baal din orașul său natal, Ofra, unde face un jertfelnic închinat Domnului Dumnezeului lui Israel.
Poporul s-a mâniat că a fost stricat altarul lui Baal, vrând să-l omoare cu pietre pe Ghedeon. Dar, tatăl său, Ioaș, care se bucura de mare respect în Ofra, le-a zis celor care veniseră să-l omoare pe Ghedeon: „Voi oare vreţi să treceţi de partea lui Baal? Vreți voi oare să-l apăraţi?… dacă el este dumnezeu, să se apere singur pe sine…” (Judecătorii 6, 31).
Și l-au numit pe Ghedeon – Ierubaal, adică: „Să se judece singur Baal cu dânsul, pentru că i-a stricat jertfelnicul” (Judecătorii 6, 32).
În acel timp, Madianiții și Amaleciții au trecut Iordanul pentru a ataca Israelul. Ghedeon a ridicat la luptă seminția lui Manase, Așer, Zabulon și Neftali.
Ghedeon a cerut de la Domnul un semn, precum că El va fi cu ei. Așa că el a întins o lână în arie și a observat că într-o noapte roua a căzut numai pe lână, a doua noapte – doar în jurul ei, astfel, Ghedeon înțelegând că Dumnezeu este cu ei.
Inițial, oastea lui Ghedeon număra treizeci și două de mii de ostași. Domnul i-a zis că oastea este prea numeroasă și a poruncit ca cei fricoși să fie lăsați să plece acasă. În rezultat, au plecat douăzeci și două de mii.
Cei zece mii de ostași rămași, au fost puși la încercare și ei. Au fost aduși cu toții să bea apă și au fost aleși cei mai vrednici dintre ei, după modul în care a băut apă fiecare din ei. Cei care s-au plecat în genunchi ca să bea apă au fost înlăturați și au rămas doar trei sute de bărbați, care s-au dovedit a fi cei mai vigilenți și atenți.
Apoi, Ghedeon a mers noaptea ca iscoadă în tabăra Madianiților și a prins la curaj când a auzit un ostaș madianit, care povestea altuia visul pe care îl avusese recent. Celălalt ostaș i-a tâlcuit visul, zicând: „Aceasta nu este alta decât sabia lui Ghedeon…Dumnezeu a dat în mâna lui pe Madianiţi şi toată tabăra” (Judecătorii 7, 14).
Auzind visul și tălmăcirea lui, Ghedeon I s-a închinat lui Dumnezeu. Mai apoi, și-a împărțit oamenii în trei cete și i-a așezat în jurul taberei madianite. Brusc, liniștea nopții a fost întreruptă când cei trei sute de ostași ai lui Ghedeon au sunat din corn, au spart vase mari, au aprins torțele și au strigat: „Sabia Domnului și a lui Ghedeon!” (Judecătorii 7, 20).
Din spaimă, în tabăra madianiților s-a produs o învălmășeală foarte mare și o panică îngrozitoare, încât madianiții luptau unii cu alții. Apoi, au luat-o la fugă plini de disperare, iar israeliții i-au urmărit și i-au nimicit. „Şi au prins pe cele două căpetenii ale Madianiţilor: pe Oreb şi Zeeb…i-au ucis… iar capetele lui Oreb şi Zeeb le-au adus la Ghedeon” (Judecătorii 7, 25).
Seminția lui Efraim s-a mâniat că n-au fost chemați și ei să lupte cu Madianiții, învinuindu-l pe Ghedeon.
La rândul său, Ghedeon le-a răspuns: „Nu e mai fericit oare Efraim că a cules toată via, decât Abiezer care s-a ales cu câţiva ciorchini?” (Judecătorii 8, 2).
Locuitorii Sucotului au refuzat să ofere provizii oștirii lui Ghedeon, când aceștia au trecut pe acolo. Totodată, ei nu au dorit să spună unde se aflau două căpetenii, Zebah și Țalmuna, care erau urmăriți de Ghedeon.
Așa au procedat și cei din localitatea Penuel.
Cele două căpetenii fugare au fost prinse, într-un final, și au fost nimicite de către fiii lui Israel.
Israeliții, fiind încântați de biruința obținută, l-au rugat pe Ghedeon să domnească peste ei, atât el, cât și fiul său și fiul fiului său, etc. Ghedeon a refuzat, însă, i-a rugat ca fiecare dintre oștenii săi să-i ofere câte un cercel de aur. S-au adunat o mie şapte sute de sicli de aur, în afară de verigi, nasturi, etc.
Ghedeon a făcut din aurul acesta un Efod (veșmânt preoțesc țesut după porunca lui Moise) pe care l-a pus ca acoperemânt pe jertfelnicul construit în cinstea Domnului, în cetatea sa, Ofra.
Ulterior, în Israel urmează o perioadă de pace, de aproximativ patruzeci de ani.
Ghedeon a avut șaptezeci de fii. De asemenea, a mai avut un fiu născut de către o concubină din Sichem, pe care l-a numit Abimelec, despre care vom vorbi în cele ce urmează.
După moartea lui Ghedeon, israeliții au revenit din nou la cele rele, necinstind chiar și casa lui Ghedeon.
Despre Abimelec, se relatează că s-a dovedit a fi un om foarte viclean. După moartea tatălui său, Ghedeon, prin vicleșug, a convins locuitorii Sichemului că mai bine ar fi să domnească peste ei doar un singur om, adică el, și nu șaptezeci (ceilalți fii ai lui Ghedeon).
Abimelec a plecat la casa lui Ghedeon și și-a ucis frații, singurul care a scăpat a fost Iotam, fiul cel mic al lui Ghedeon.
După aceasta, Iotam s-a urcat pe muntele Garizim și a rostit acolo o condamnare la adresa lui Abimelec. În acea parabolă rostită pe munte, Iotam îl compară pe Abimelec cu un spin, care a fost pus rege peste copacii falnici și roditori.
Abimelec a domnit trei ani. Apoi, poporul nu a mai vrut să i se supună lui. Mai multe căpetenii ale cetăților, precum Zebul și alții s-au ridicat împotriva lui Abimelec. La scurt timp, el a fost implicat în niște conflicte interne din Sichem, iar în rezultat, a suferit o moarte umilitoare.
Aceasta s-a întâmplat în felul următor: Abimelec a mers și a ocupat cetatea Țevet. În mijlocul cetății se afla un turn, el s-a apropiat de acesta ca să-i dea foc. Însă, sus în turn era o femeie, care a aruncat cu o piatră de râșniță sfărâmându-i capul. Atunci, Abimelec a chemat un ostaș ca să-l străpungă cu sabia, ca să nu rămână pentru popor o amintire rușinoasă, că Abimelec a fost omorât de o femeie.
Așa a plătit Abimelec pentru toate fărădelegile sale. Locuitorii Sichemului, de asemenea, au fost pedepsiți de Domnul pentru fărădelegile lor.
După Abimelec domnește Tola, din seminția lui Isahar, timp de douăzeci și trei de ani. După el, a luat cârma în Israel – Iair din Galaad, care a domnit douăzeci și doi de ani. Acesta a avut treizeci și doi de fii.
Fiii lui Israel au alunecat din nou spre cele rele, închinându-se iarăși lui Baal și Astartei.
Dumnezeu S-a mâniat pe ei și i-a dat în mâinile Filistenilor și Amoniților, care i-au subjugat timp de optsprezece ani.
Poporul oropsit a cerut ajutor de la Dumnezeu. Atunci, Domnul i-a mustrat, căci ei n-au luat învățăminte din robia egipteană și asupririle ce au urmat după aceasta: jugul amoreilor, amaleciților, moabiților, amoniților, etc.
Dumnezeu le-a spus că El de fiecare dată le-a venit în ajutor, izbăvindu-i din primejdii, greutăți și suferință, însă ei văzându-se liberi și prosperi, Îl părăseau pe Domnul Dumnezeul lui Israel.
Domnul le-a propus să-i cheme în ajutor pe „dumnezeii” la care s-au închinat, pe Baal, Astarta, etc.
Israel, pocăindu-se, a cerut în continuare ajutor de la Dumnezeu. Și s-a îndurat Domnul de ei și le-a pregătit eliberarea, căci „au lepădat de la ei pe dumnezeii cei străini şi au început să slujească numai Domnului. Şi S-a îndurat Domnul de suferinţele lui Israel” (Judecătorii 10, 16).
În continuare, cartea ne relatează despre Ieftae, fiul lui Galaad de la o femeie desfrânată, care era un luptător viteaz. Galaad mai avea fii de la soția sa, și, crescând aceștia mari, l-au izgonit pe Ieftae din casa tatălui lor, pentru că era fiul altei femei.
Ieftae s-a retras în ținutul Tob și a devenit căpetenia tuturor oropsiților fără căpătâi, care se adunaseră în jurul lui.
În acel timp, Amoniții au pornit război împotriva lui Israel. Bătrânii Galaadului s-au dus la Ieftae și l-au rugat să le fie căpetenie în lupta cu Amoniții. El a acceptat, însă cu greu.
După aceea, Ieftae a trimis soli la Amon să-l întrebe care a fost motivul pentru care a început să se războiască cu Israel. Regele Amoniţilor a răspuns următoarele: „Israel, când venea din Egipt, a luat pământul meu…” (Judecătorii 11, 13).
Israeliții, la rândul lor, au negat această învinuire, însă, cine avea să judece această situație controversată? Răspunsul îl găsim chiar în cuvintele lui Ieftae: „Domnul să fie judecător între fiii lui Israel şi Amoniţi!” (Judecătorii 11, 27).
Astfel, Ieftae a pornit război împotriva Amoniților și I-a făcut lui Dumnezeu o făgăduință: „De vei da pe Amoniţi în mâinile mele, când mă voi întoarce biruitor… oricine va ieşi din porţile casei mele în întâmpinarea mea va fi afierosit Domnului şi-l voi aduce ardere de tot” (Judecătorii 11, 30-31).
Lupta cu Amoniții a reprezentat un mare măcel, însă, Ieftae l-a învins pe Amon. Când s-a întors acasă, la Mițpa, prima persoană care i-a ieșit în cale a fost unica sa fiică, „aceasta era singurul lui copil, căci el nu mai avea nici băieţi, nici fete” (Judecătorii 11, 34).
Atunci, Ieftae și-a sfâșiat hainele de durere, dar promisiunea făcută Domnului n-a încălcat-o.
Fiica lui i-a cerut două luni de zile de răgaz ca să-și plângă fecioria în munți cu prietenele sale. Ieftae i-a acceptat rugămintea, iar după două luni ea s-a întors la tatăl său „şi acesta a făcut cu ea cum făgăduise…”(Judecătorii 11, 39).
„Şi s-a făcut obicei în Israel, ca în fiecare an fiicele lui Israel să meargă să plângă pe fata lui Ieftae Galaaditeanul patru zile pe an” (Judecătorii 11, 40).
Apoi, bărbații lui Efraim au protestat, pentru că nu fuseseră chemați să lupte împotriva lui Amon. Aceștia i-au declarat război lui Ieftae, iar el s-a văzut nevoit să lupte împotriva lor pentru a-i determina să se liniștească și să se retragă. În acest conflict intern, între fiii lui Israel, au pierit 42000 de efraimiți. Cei mai mulți dintre ei au fost uciși la vadurile de trecere ale Iordanului.
Atunci când venea vreun efraimit să treacă Iordanul, i se cerea să zică „Sibbolet”, aceștia însă, ziceau „Șibbolet”, căci efraimiții aveau o pronunțare diferită, specifică numai lor. Ulterior, aceștia erau uciși.
Ieftae a fost judecător timp de șase ani. Apoi au urmat judecătorii: Ibțan din Betleem – 7 ani; Elon din seminția lui Zabulon – 10 ani; Abdon din Piraton – 8 ani. Deși, în Sfânta Scriptură nu se spun multe lucruri despre acești trei judecători, totuși, se menționează că au judecat șapte, zece și respectiv opt ani.
În Israel au început din nou relele și poporul israelitean a ajuns în robia filistenilor. Această robie a durat patruzeci de ani.
Un oarecare om, cu numele Manoe, din seminția lui Dan, avea o femeie stearpă. Odată, acestei femei i s-a arătat îngerul Domnului care îi prevestește că va naște fiu. Femeia i-a povestit lui Manoe despre arătarea sa, iar Manoe s-a rugat lui Dumnezeu pentru ca îngerul Domnului să mai vină o dată. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea și îngerul a venit.
La întrebarea lui Manoe, cum trebuie să se comporte cu viitorul fiu, îngerul i-a răspuns: „Să nu mănânce nimic din câte rodeşte viţa de vie; să nu bea vin, nici sicheră şi să nu mănânce nimic necurat…” (Judecătorii 13, 14).
Părinții au luat aminte la cuvintele spuse de înger și l-au dedicat de la naștere ca nazireu, ceea ce însemnă că briciul nu trebuia să treacă niciodată pe creștetul său.
Femeia a născut un băiat care a fost numit Samson. Și a crescut copilul și l-a binecuvântat Domnul „și a început Duhul Domnului să lucreze prin el” (Judecătorii 13, 25).
Samson s-a îndrăgostit de o filisteancă. Părinții erau categoric împotriva acestei căsătorii spunându-i: „Au doară nu se găsesc femei printre fiicele fraţilor tăi şi în tot poporul meu…” (Judecătorii 14, 3).
La insitența fiului, părinții într-un sfârșit, au acceptat. Samson a pleacat la Timna, împreună cu părinții, să o pețească. Pe drum le-a ieșit un leu în cale, iar Samson a sfâșiat leul ca pe un ied. Ajunși la destinație, au făcut înțelegere pentru viitoarea căsătorie.
Peste câteva zile, Samson a plecat din nou la Timna ca să-și aducă nevasta acasa. La un moment dat, s-a abătut din drum ca să vadă cadavrul leului. În trupul leului își găsise locul un roi de albine care aveau deja și miere.
A luat un fagure, a mâncat și a dat și părinților să mănânce, fără să le spună de unde a luat mierea.
Nuntă a durat șapte zile. Samson le-a adresat o ghicitoare nuntașilor și promite celui care o va ghici treizeci de cămăși și treizeci de rânduri de haine. Ghicitoarea răsuna în felul următor: „Din cel ce mănâncă a ieșit mâncare, și din cel tare a ieșit dulceață” (Judecătorii 14, 14).
Samson le-a dat trei zile să se gândească, dar raspunsul nu a fost găsit. Apoi, filistenii au îndemnat-o pe femeia sa să afle răspunsul. Ea a plâns șapte zile în fața lui Samson, după care, acesta îi dă răspunsul: „Ce e mai dulce ca mierea și ce e mai tare ca leul?” (Judecătorii 14, 18).
Femeia a divulgat răspunsul poporului său. Samson s-a mâniat, a plecat la Ascalon unde a ucis treizeci de oameni, i-a dezbrăcat și a dat hainele lor celor care pretindeau că au ghicit. După această ispravă, s-a dus la casa tatălui său, iar femeia s-a măritat cu unul dintre cei ce au fost prezenți la nunta lui Samson.
Peste câteva zile, Samson a venit la soția sa, dar află de la tatăl ei că aceasta este măritată deja cu alt bărbat. Samson s-a umplut de mânie și de dorință de răzbunare. A prins trei sute de vulpi, le-a legat câte două de coadă, a pus între ele câte o făclie aprinsă și le-a dat drumul prin holdele de grâu, livezi și vii, care s-au aprins și au ars.
Filistenii s-au înfuriat foarte tare, iar când au aflat care este pricina acestui dezastru, au ars pe foc femeia infidelă, împreună cu casa tatălui său. Aceasta a fost răzbunarea lui Samson.
Filistenii nu s-au liniștit și au hotătât să-l prindă și să-l omoare. În acel timp, seminția lui Iuda era subjugată de filisteni. Au trimis la el oamenii lui Iuda, iar aceștia au venit la el în peșteră, l-au legat și l-au adus filistenilor.
Filistenii se veseleau și strigau de bucurie, însă Samson a rupt funiile cu care era legat, a găsit o falcă de măgar și a ucis cu ea o mie de oameni, după care: „ … a aruncat falca din mâini şi a numit locul acela Ramat-Lehi” (Judecătorii 15, 17), ce se tâlcuiește „Dealul fălcii”.
Însetând tare după această luptă, Samson roagă pe Domnul să-i dea să bea, pentru a nu cădea „în mâinile celor netăiaţi împrejur” (Judecătorii 15, 18).
Dumnezeu a crăpat o stâncă din care a curs apă și Samson și-a potolit setea, iar locul acela s-a numit: „Izvorul celui ce strigă” (Judecătorii 15, 19).
După aceea, Samson a venit la Gaza, unde a fost găzduit o noapte în casa unei desfrânate. Filistenii au aflat de sosirea sa și îl pândeau să-l ucidă. Dar duhul Domnului a fost din nou cu el. Samson s-a trezit la miezul nopții, a smuls porțile cetății, împreună cu stâlpii lor, și le-a dus pe un munte din preajma Hebronului și le-a lăsat acolo.
Peste un timp, Samson s-a îndrăgostit de o femeie cu numele Dalila, care l-a tradat. Lăsându-se folosită ca unealtă de filisteni, ea l-a sâcâit într-una pe Samson, până ce acesta i-a dezvăluit secretul puterii sale, care se ascundea în părul său lung, de care niciodată nu se atinsese briciul.
În timp ce Samson dormea, ea a chemat un om să-i radă părul. Când s-a trezit, în zadar a încercat să lupte, căci: „nu ştia că Domnul Se depărtase de el” (Judecătorii 16, 20). Filistenii l-au luat, i-au scos ochii, l-au aruncat în temniță și l-au forțat să râșnească ca rob.
Când a sosit timpul unei mari sărbători, atunci când filistenii aduceau jertfă „dumnezeului” Dagon și se veseleau că idolul lor l-a dat în mâinile lor pe Samson, mai marii filistenilor au poruncit să fie scos Samson din temniță pentru a râde de el și a-și bate joc.
Însă, ei n-au dat importanță faptului că, în temniță, lui Samson îi crescuse părul. L-au lăsat să stea între două coloane puternice, pe care se sprijinea casa în care filistenii se rugau lui Dagon. În casă era multă lume, inclusiv fruntașii filistenilor, care îl priveau pe Samson și râdeau de el.
Atunci a strigat Samson către Domnul și a zis: „Doamne Dumnezeule, adu-ţi aminte de mine şi întăreşte-mă încă o dată… să mă răzbun pe Filisteni pentru cei doi ochi ai mei !” (Judecătorii 16, 28).
Samson a mișcat din loc cei doi stâlpi și s-a sprijinit cu toată puterea dărâmând capiștea lui Dagon.
Sub dărâmături au pierit mai marii poporului și multă lume care se afla în casă. „Şi cei pe care i-a ucis Samson la moartea sa au fost mai mulţi decât toţi cei pe care-i ucisese în viaţa sa” (Judecătorii 16, 30).
Samson a fost judecător în Israel douăzeci de ani.
III. Confruntările interne între semințiile lui Israel
Cap. 17 – 21
Mica face un idol. Seminția lui Dan cucerește cetatea Laiș și cad în idolatrie. Nelegiuirea din Ghibeea. Seminția lui Veniamin aproape nimicită. Restabilirea seminției lui Veniamin
Capitolele 17 – 21 relatează despre unele conflicte interne între semințiile lui Israel, care, din nefericire, au adus multă suferință poporului.
Mica era un bărbat din seminția lui Efraim. Acesta i-a furat mamei sale 1100 de sicli de argint, însă și-a recunoscut vina și i-a întors mamei sale argintul.
Mama sa i-a spus că acel argint a fost închinat lui Dumnezeu, pentru el, fiul său. Femeia, cu ajutorul unui turnător, a făcut din acel argint un idol pe care l-a pus în casa lui Mica.
„Şi era la Mica locaşul lui dumnezeu şi a făcut un efod şi un terafim şi a pus el pe unul din fiii săi să fie preotul lui” (Judecătorii 17, 5).
Mai târziu, a ajuns prin acele locuri un levit pribeag din Betleemul lui Iuda. Mica i-a propus să rămână la el și să fie preot al „sanctuarului” său. Levitul s-a învoit și Mica a zis: „Acum eu ştiu că Domnul îmi va face bine, pentru că am preot pe un levit” (Judecătorii 17, 13).
Ulterior, cartea relatează despre faptul că în acea perioadă în Israel nu era rege. Totodată, seminția lui Dan era în căutarea unei moșii pentru a se așeza și a se stabili undeva definitiv. Atunci, aceștia au trimis cinci bărbați ca să cerceteze locurile. Ajunși în casa lui Mica, au întâlnit „preotul” levit, pe care l-au întrebat: „Cine te-a adus aici? Ce faci şi pentru ce stai aici?” (Judecătorii 18, 3). Răspunsul lui a fost următorul: „Mica mi-a dat simbrie şi iată eu îi sunt preot” (Judecătorii 18, 4).
Atunci ei l-au rugat să-l întrebe pe Dumnezeu cum va fi calea pe care au pornit-o în căutarea moșiei. La care levitul le-a răspuns că va fi bună.
Cei cinci bărbați au mers și au ajuns în localitatea Laiș, unde au văzut că trăiește un popor pașnic și fără de griji. După ce s-au întors și au povestit fraților lor despre aceasta, au hotărât, în cele din urmă, să o cucerească.
Șase sute de ostași daniți au năvălit asupra cetății. În drum spre cetate, au intrat la Mica, au luat idolul, efodul, terafimul, precum și alte obiecte de cult. Ajunși în Laiș, daniții au ucis locuitorii cetății și au ars orașul. După care, au reconstruit orașul, numindu-l Dan, și au pus în el obiectele de „cult” luate de la Mica.
Levitul cu numele de Ionatan, nepotul lui Manase, era la ei preot. Așa că daniții (fiii lui Dan) și-au organizat cultul lor religios, deosebit de cel ce se săvârșea la Cortul de la Șilo. A existat acest cult la Dan cât Cortul a fost la Șilo „până în ziua robirii ţării” (Judecătorii 18, 30).
În continuare, este relatat un eveniment consemnat, ce l-a determinat pe proorocul Osea să declare mai târziu următoarele: „Ca în zilele Ghibeii, aşa ai păcătuit tu, Israele! Acolo ei Mi se împotriviră. Nu-i va atinge oare războiul în Ghibea pe fiii nelegiuirii?” (Osea 10, 9).
Se povestește așa: Un levit din muntele lui Efraim și-a luat o concubină din Betleemul lui Iuda. După un timp, s-a certat cu ea și aceasta a plecat acasă la tatăl său. După patru luni, bărbatul a plecat la Betleem să o aducă din nou acasă. Socrul, bucurându-se de acest lucru, i-a zis să mai rămână la el, și au stat timp de 5 zile acolo, apoi au plecat.
Cei doi au ajuns spre seară la Ghibeea lui Veniamin și au rămas în casa unui bătrân. Noaptea au venit câțiva localnici și au vrut să procedeze cu levitul ca cei din Sodoma. În ciuda tuturor rugăminților, acei localnici nu s-au îndurat. Astfel, bătrânul ca să nu permită săvârșirea acestui mare păcat, cu durere în suflet, propune în locul oaspetelui pe fiica sa, care era fecioară, și pe concubina levitului.
Aceștia au refuzat. Apoi, totuși, au luat concubina și au batjocorit-o toți până dimineața. La revărsatul zorilor, levitul, dorind să plece mai departe, ieșind, își găsi femeia moartă pe pragul casei.
Atunci, el a pus-o pe un asin și a mers la casa sa. Ajuns acasă, a luat un cuțit și a tăiat corpul neînsuflețit al femeii în douăsprezece bucăți și a trimis la toate semințiile lui Israel.
Cele douăsprezece seminții au fost puse la grea încercare. Aveau ele să pedepsească Ghibeea, nimicind, astfel, imoralitatea în Israel?
Seminția lui Veniamin, din păcate, a trecut cu vederea această crimă îngrozitoare. Totuși, celelalte seminții n-au rămas indiferente. Așa că, s-au adunat toate la Mițpa, în fața lui Dumnezeu, și au hotărât să-l pedepsească pe Veniamin.
S-au strâns aproximativ patru sute de mii de ostași. După ce au ascultat încă o dată cu lux de amănunte mărturia levitului despre cele întâmplate în Ghibeea, poporul s-a ridicat și a mers într-acolo. Ajunși în Ghibeea, le-au cerut localnicilor să-i dea pe ticăloșii care au săvârșit crima, însă ei au refuzat, și au hotărât să depună rezistență.
Israeliții au lovit Ghibeea. După ce au suferit două înfrângeri destul de sângeroase, au atacat a treia oară, și folosind un vicleșug, israeliții au ocupat cetatea și au tras-o prin foc și sabie. Seminția lui Veniamin a fost nimicită aproape în întregime. Au scăpat doar șase sute de bărbați, care s-au refugiat pe stânca Rimon.
Poporul adunat la Mițpa a jurat că nu-și vor da fetele lor lui Veniamin, adică celor șase sute de bărbați rămași în viață. Însă, a venit poporul la Betel regretând și plângând că Israel a pierdut una din semințiile sale.
La adunare nu au venit cei din Iabeș-Gaalad, pentru a hotărî soarta lui Veniamin. Astfel, ceilalți s-au mâniat pe aceștia și au trimis douăsprezece mii de ostași ca să-i lovească și să-i omoare pe toți, în afară de fetele fecioare. După care, au găsit patru sute de fete pentru fiii lui Veniamin, dar tot nu erau de ajuns.
Atunci, celor cărora nu le ajunsese soții, le-au spus să stea la pândă în vii, și, când vor ieși fetele din Șilo la horă, să le răpească și să le facă soțiile lor. Așa au și făcut, iar apoi s-au dus cu toții înapoi la pământurile lor „…şi au zidit cetăţi şi au început să trăiască în ele” (Judecătorii 21, 23).
Celelalte seminții ale lui Israel, de asemenea, s-au întors la casele lor.
„În zilele acelea nu era rege în Israel şi fiecare făcea ce i se părea că este cu dreptate” (Judecătorii 21, 25).
Rezumat la Cartea Judecătorii
Cartea Judecătorii este o relatare tragică a felului în care Dumnezeu a fost nesocotit de către poporul Său, an după an, secol după secol. Această carte este un contrast trist față de cartea Iosua, care relatează în detalii binecuvântările pe care le oferă Dumnezeu israeliților, pentru ascultarea lor, în cucerirea Pământului Făgăduit.
În Cartea Judecătorii se relatează despre faptul că israeliții sunt neascultători și idolatri, lucru care a dus la numeroasele lor înfrângeri.Totuși, Dumnezeu nu a încetat niciodată să-și deschidă brațele cu dragoste față de poporul Său, ori de câte ori acesta se pocăia și cerea ajutorul Lui (Judecătorii 2, 18).
Prin cei cincisprezece judecători ai lui Israel, Dumnezeu Și-a împlinit promisiunea făcută lui Avraam, că-i va ocroti și binecuvânta sămânța (Facerea 12, 2-3).
După moartea lui Iosua și a contemporanilor săi, israeliții s-au întors să le slujească lui Baal și Astartei. Dumnezeu le-a îngăduit israeliților să sufere urmările închinării la dumnezeii falși. Și atunci, poporul striga la Dumnezeu după ajutor. Domnul le-a trimis judecători care să-i conducă la o trăire dreaptă.
Însă, nu trecea mult timp și israeliții Îi întorceau din nou spatele lui Dumnezeu, alergând la viața lor cea veche, plină de ticăloșii.
Cu toate acestea, Dumnezeu împlinește legământul făcut cu Avraam și scapă poporul Său de asupritori în toți cei 480 de ani, cât durează perioada Judecătorilor.
În Cartea Judecătorii găsim următoarele simbolisme: Vestea adusă mamei lui Samson că va naște un fiu care-l va conduce pe Israel, este un simbol al Vestirii aduse de Arhanghelul Gavriil Fecioarei Maria, precum că Va naște pe Mesia, Domnul nostru Iisus Hristos.
Eliberarea poporului israelitean de către Dumnezeu, în ciuda păcatelor lor și a faptului că L-au respins, reprezintă o imagine a lui Iisus Hristos pe Cruce. Majoritatea celor care L-au urmat în timpul misiunii Sale, în cele din urmă Îl vor părăsi și-L vor respinge.
Dar Domnul nostru Iisus Hristos a rămas credincios făgăduinței Sale și S-a dus pe Cruce să moară „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”.
Cartea Judecătorii este un testament al credincioșiei și devotamentului lui Dumnezeu față de om. Chiar „Dacă nu-I suntem credincioşi, El rămâne credincios” (2 Timotei 2, 13).
„Care vă va şi întări până la sfârşit, ca să fiţi nevinovaţi în ziua Domnului nostru Iisus Hristos” (1 Corinteni 1, 8).
