A șasea carte a Vechiului Testament: Iosua

Stimați vizitatori și cititori ai site-ului și paginii de facebook a Catedralei „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din mun. Chișinău!

Vă informăm cu drag despre lansarea online a cărții „Trepte de pătrundere în esența Sfintei Scripturi” a protoiereului Ioan Plămădeală în colaborare cu clericii bisericii sus-menționate.

În cele ce urmează, vă prezentăm cea de-a șasea carte a Vechiului Testament: Iosua.

IOSUA

Introducere

 

Numele Iosua, din ebraică, înseamnă „Dumnezeu este salvarea”.

Această carte relatează despre evenimentele petrecute într-o perioadă de aproximativ douăzeci de ani, din anul 1473 î. Hr. și până în anul 1450 î. Hr. Adică, de la anul intrării israeliților în Canaan până la moartea lui Iosua.

Inițial, cartea prezintă situația dinaintea intrării evreilor în Canaan, Țara Făgăduită. Această situație era una tensionată și se presupune că atunci era aproximativ anul 1473 î. Hr. Israeliții se aflau în această perioadă în câmpiile Moabului.

Teritoriul de dincolo de râul Iordan era ocupat de mai multe regate mici, fiecare având propria armată. Cu toate acestea, anii de dominație egipteană asupra acestor regate le-au făcut mai vulnerabile și mai dezbinate între ele.

Totuși, pentru israeliți aceasta era o confruntare destul de mare. Căci, pentru a ocupa Țara Făgăduită, aceștia trebuiau să cucerească o serie de orașe fortificate, împrejmuite cu ziduri cum ar fi: Ierihonul, Aiul, Hațorul și Lachișul.

Era evident faptul că pe israeliți îi aștepta bătălii grele. Însuși Dumnezeu avea să intervină cu minuni mari în ajutorarea poporului Său, îndeplinindu-Și astfel promisiunea de a le da această țară.

Toate aceste evenimente trebuiau consemnate de un martor ocular. Cel mai potrivit pentru acest lucru s-a dovedit a fi Iosua, pe care Dumnezeu îl alesese succesor al lui Moise.

Iosua fusese un ajutor foarte apropiat  al lui Moise în toți cei patruzeci de ani petrecuți în pustiu.

Iosua era un reprezentant al seminției lui Efraim. Acesta s-a dovedit a fi un conducător iscusit și curajos, asigurând israeliților intrarea în Țara Făgăduită.

În timpul distrugerii orașului Ierihon, Iosua a rostit o proorocie cu privire la reconstruirea orașului. Aceasta s-a împlinit doar după aproximativ 500 de ani (Iosua 6, 26) în zilele regelui Ahab al Israelului.

Cartea cuprinde 24 de capitole, prezentate după cum urmează.

I. Intrarea în Țara Făgăduită

Cap. 1 – 5

Domnul îmbărbătează pe Iosua. Iscoadele la Ierihon. Trecerea    Iordanului. Semn de amintire la trecerea Iordanului. Tăierea împrejur și serbarea Paștilor în Pământul Făgăduinței

 

Cunoscând încercările cu care avea să se confrunte la îndeplinirea misiunii sale, ocuparea Pământului Făgăduit, Dumnezeu l-a încurajat pe Iosua încă de la început cu sfaturi bune: „Fii dar tare şi foarte curajos… Să nu se pogoare cartea legii acesteia de pe buzele tale, ci călăuzeşte-te de ea ziua şi noaptea… să nu te temi, nici să te spăimântezi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine pretutindenea…” (Iosua 1, 7-9).

Iosua a ascultat de Cuvântul Domnului și a poruncit căpeteniilor să anunțe poporul că peste trei zile vor trece Iordanul (cu excepția semințiilor lui Ruben și Gad, precum și jumătate din seminția lui Manase).

În acest context, poporul promite că va asculta de Iosua așa cum a ascultat și de Moise, sperând că Domnul va fi mereu cu Iosua așa cum a fost cu Moise.

Se menționează clar că cei ce nu ascultau și se răzvrăteau erau sortiți pierzării.

Ulterior, Iosua a trimis doi tineri să iscodească țara și, în special, Ierihonul.     O desfrânată, cu numele Rahab, dorind să-i slujească lui Dumnezeu, i-a ascuns pe acești tineri în casa sa, cu riscul propriei vieți. Astfel, celor ce căutau iscoadele le-a zis că au plecat, iar noaptea femeia urcându-se pe acoperiș, la cele două iscoade, le-a zis: „Ştiu că Domnul v-a dat vouă pământul acesta… şi toţi locuitorii pământului acestuia au frică de voi” (Iosua 2, 9).

Când au plecat iscoadele de la Rahab, au coborât din casa ei pe o funie roșie. Rahab le-a cerut acestora, ca atunci când vor veni ostașii israeliți în cetate, să aibă milă de ea și de întreaga ei casă. Ei i-au spus femeii, că atunci când vor intra ei în oraș, să agațe funia roșie la fereastră, în semn că acea casă și toți care sunt în ea sunt protejați.

La întoarcere, iscoadele au adus vestea că toți localnicii sunt înspăimântați de israeliți. Prin urmare, acum era cel mai favorabil moment pentru a intra în țară, așa că Iosua s-a îndreptat imediat spre Iordan.

Atât preoții cât și poporul au primit toate instrucțiunile cu privire la trecerea Iordanului, astfel încât peste trei zile a fost anunțată și trecerea.

Atunci când preoții care purtau Chivotul Legii au pus picioarele în apele Iordanului, acestea s-au oprit pe loc, ridicându-se ca un dig, așa încât israeliții au putut să treacă ca pe uscat, asemenea trecerii prin Marea Roșie. Acesta a fost un semn de la Dumnezeu că era cu ei.

După trecerea Iordanului, Iosua a luat câte un bărbat vrednic din fiecare seminție a lui Israel și le-a poruncit: „Luaţi din mijlocul Iordanului douăsprezece pietre… şi le puneţi în tabăra voastră” (Iosua 4, 3), iar în râu, în locul unde stăteau preoții cu Chivotul Legii, au pus alte douăsprezece pietre. Acest lucru a fost făcut în semn de amintire despre trecerea Iordanului.

Oastea lui Israel care a trecut Iordanul pentru a cuceri Pământul Făgăduit, număra ca la patruzeci de mii de ostași. Au trecut împreună cu toată oastea și ostașii semințiilor lui Ruben, Gad și jumătate din a lui Manase.

Locul unde au fost aranjate cele douăsprezece pietre spre amintire, se numește Chilgal, și se află în partea de răsărit a Ierihonului.

Iosua le-a zis fiilor lui Israel că atunci când vor întreba copiii lor despre semnificația pietrelor acestora, să răspundă următoarele: „Israel a trecut prin Iordanul acesta, ca pe uscat” (Iosua 4, 22).

Ajungând dincolo de Iordan, israeliții și-au așezat tabăra în Chilgal, între Iordan și Ierihon, și s-a adresat Iosua zicând: „să cunoască toate neamurile pământului că puterea Domnului este mare şi ca voi să vă temeţi de Domnul Dumnezeul vostru, în toată vremea” (Iosua 4, 24).

Popoarele băștinașe s-au înspăimântat foarte tare văzând oastea ce a apărut pe malul Iordanului. Apogeul spaimei lor a fost oprirea curgerii apelor râului și trecerea israeliților ca pe uscat.

Folosindu-se de răgazul pe care l-au avut fiii lui Israel în Chilgal, Iosua a poruncit tăierea împrejur a celor născuți în pustiu, în perioada celor patruzeci de ani de pribegie.

În Chilgal, israeliții au sărbătorit Paștile în ziua a paisprezecea a lunii Nisan, iar a doua zi, au mâncat azime din roadele pământului aceluia.

În ziua în care au gustat din roadele pământului, a încetat să mai cadă mană din cer.

II. Cucerirea Canaanului

Cap. 6 – 12

Dărâmarea Ierihonului. Pedeapsa lui Acan. Cucerirea cetății Ai. Înșelăciunea Ghibeoniților. Biruința asupra Amoreilor. Stăpânirea Canaaneilor. Regii supuși de Israel

Israeliții au purces la cucerirea Ierihonului. Orașul era bine întărit cu ziduri, „încuiat și întărit de frica fiilor lui Israel” (Iosua 6,1), așa încât nu intra și nu ieșea nimeni din oraș.

Dumnezeu Însuși a prezentat în mod minuțios planul de cucerire și a trimis pe „căpetenia oștirii Domnului” (Iosua 5, 14) ca să-l instruiască pe Iosua.

Domnul poruncise ca timp de șase zile, câte o singură dată, să înconjoare cetatea în tăcere. În ziua a șaptea, să înconjoare cetatea de șapte ori. În fruntea mulțimii mergeau șapte preoți cu șapte trâmbițe, purtând și Chivotul Legii.

A șaptea oară trebuiau să trâmbițeze și tot poporul să strige puternic, iar zidurile cetății vor cădea. Ei au îndeplinit porunca Domnului întocmai și orașul a fost ocupat de israeliți. Tot ceea ce era viu a fost nimicit, iar obiectele din aur, argint și bronz au fost aduse la Cort.

A fost lăsată în viață doar Rahab cu rudele ei. Mai târziu, aceasta primește pământ și trăiește cu israeliții. După care, se mărită cu Salmon, o căpetenie a seminției lui Iuda, și naște pe Booz.

„Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a născut pe Iesei; Iesei a născut pe David regele…” (Matei 1, 5-6), aceștia fiind strămoșii după trup ai Domnului Iisus Hristos.

Iosua a rostit un blestem pentru a nu se mai restabili zidurile cetății Ierihon, astfel, el dorind să rămână un exemplu viu al biruinței poporului lui Dumnezeu. În acest sens, el face o remarcă: „tot cel ce se va scula şi va zidi cetatea aceasta a Ierihonului: pe fiul său cel întâi-născut să pună temeliile ei, iar porţile ei să le aşeze pe fiul său cel mai mic” (Iosua 6, 26).

Acest blestem s-a împlinit atunci când Ozan din Betel a rezidit acest oraș.

„Temelia a pus-o pe mormântul lui Abiram, întâiul născut al lui, iar porţile le-a pus pe mormântul lui Segub, feciorul cel mai mic al lui, după cuvântul Domnului pe care-l grăise prin Iosua, fiul lui Navi” (III Regi 16, 34).

După aceasta, israeliții au pornit spre cetatea Ai. Iscoadele trimise pentru a cerceta cetatea au revenit și au spus că ea este foarte slabă și va putea fi cucerită foarte ușor, doar cu două-trei mii de ostași.

Dar nu avea să fie așa. Cei trei mii de ostași porniți să cucerească cetatea Ai au suferit înfrângere, iar poporul s-a descurajat.

Iosua, în rugăciune, L-a întrebat pe Dumnezeu de ce i-a părăsit. Domnul i-a răspuns că au fost părăsiți din cauza încălcării legământului, acela de a nu lua nimic din Ierihon. Acest lucru îl săvârșise un oarecare Acan, care a fost identificat și și-a recunoscut vina. El a fost scos din tabără împreună cu toată casa lui și au fost uciși cu pietre în valea Acor.

Urma, totuși, cucerirea cetății Ai, căci de această dată Dumnezeu le-a descoperit israeliților strategia de luptă. În cele ce urmează este explicată minuțios această strategie, întrucât, datorită acesteia israeliții au biruit pe aiți.

Deci, o parte din oastea israeliților trebuiau să se ascundă, să stea la pândă, iar cea de-a doua parte să-i momească pe aiți. Când aiții au ieșit din cetate, israeliții au fugit, iar aiții i-au urmărit, depărtându-se de cetate. Atunci, cei care erau la pândă au intrat în cetatea neapărată și i-au dat foc. Regele aiților a fost prins și spânzurat. Animalele și bunurile materiale au fost împărțite între israeliți. Au pierit douăsprezece mii de oameni. Nu s-a făcut nici un compromis cu aiții.

Mai apoi, ascultând de porunca Domnului dată prin Moise, Iosua a construit un altar pe muntele Ebal și a scris pe el următorul lucru: „legea pe care Moise o scrisese înaintea fiilor lui Israel” (Iosua 8, 32).

După care, Iosua a citit cuvintele Legii, precum și binecuvântările și blestemele în fața întregului popor, care stătea în picioare, jumătate în fața muntelui Garizim și jumătate în fața muntelui Ebal.

Alarmate și înfricoșate de rapiditatea cu care avea loc invazia israeliților, câteva dintre micile regate ale Canaanului și-au unit forțele pentru a împiedica înaintarea lui Iosua.

„Iar locuitorii Ghibeonului, auzind ce a făcut Iosua cu Ierihonul şi cu Ai, au pus la cale un vicleşug” (Iosua 9, 3-4).

Aceștia s-au mascat, s-au îmbrăcat și s-au încălțat în haine și încălțăminte vechi și rupte. Apoi, au pus pe asini merinde vechi, uscate și mucede, și venind la Iosua i-au spus că sunt dintr-o țară foarte depărtată și au venit să facă legământ cu ei pentru „ca să-i lase în viață”. Când șiretlicul lor a fost descoperit, israeliții și-au respectat jurământul și i-au lăsat în viață, dar i-a pus Iosua pe ghibeoniți „tăietori de lemne şi cărători de apă pentru obşte şi pentru jertfelnicul Domnului” (Iosua 9, 3-4).

Ghibeonul era un oraș mare, mai mare decât Aiul, iar locuitorii acelui oraș erau viteji. Din aceste motive, regatele locale și-ar fi dorit să fie în alianță cu ei împotriva Israelului.

Această acțiune a ghibeoniților de a se supune de bună voie israeliților nu a fost pe placul regilor locali, în special a regelui Adoni-Țedec, conducătorul Ierusalimului.

Adoni-Țedec a văzut în aceasta o amenințare la adresa lui și a celorlalte regate din Canaan. Astfel, el a hotărât să le dea o lecție ghibeoniților pentru ca să fie de învățătură și altor regate. Așa că, împreună cu încă patru regi ai orașelor Hebron, Iarmut, Lachiș și Eglon s-au organizat și au pornit război împotriva Ghibeonului.

În cele ce urmează, Iosua, respectându-și legământul încheiat cu ghibeoniții, le vine în ajutor. Astfel, armatele celor cinci regi au fost puse pe fugă.

Dumnezeu a intervenit în această luptă, folosind minuni dumnezeiești, care au avut consecințe dezastruoase pentru armatele celor cinci regi. Din cer au căzut bucăți mari de grindină ca niște pietroaie grele, acestea omorând mai mulți dușmani decât au omorât săbiile soldaților israeliți.

A fost înfăptuită o mare minune atunci: „s-a oprit soarele şi luna a stat până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăjmaşilor lor” (Iosua 10,13).

Referitor la minunea menționată anterior, poate că unii înțelepți ai lumii contestă acest eveniment miraculos, însă oamenii credincioși acceptă această realitate divină, fiind conștienți că Dumnezeu are puterea să țină sub control forțele universului și să le dirijeze potrivit Voinței Sale.

După ce au cucerit și au ocupat alte localități mai puțin însemnate, Iosua, împreună cu oastea sa, „s-au întors în tabăra de la Chilgal” (Iosua 10, 43).

Vestea despre această invazie a israeliților s-a răspândit în tot Canaanul. La nord alarma a fost dată de către Iabin, regele Hațorului.

Acesta a trimis o chemare tuturor celor aflați de-o parte și de alta a Iordanului, ca să se ridice toți împreună și să riposteze israeliților.

„Şi au ieşit aceştia împreună cu regii lor, popor mult la număr, ca nisipul de la marginea mării, şi cai şi care de război foarte multe” (Iosua 11, 4).

Chiar și de această dată, Dumnezeu l-a asigurat pe Iosua cu victorie, prezentându-i strategia de luptă.

Dușmanii poporului lui Dumnezeu au suferit o înfrângere zdrobitoare. Hațorului i s-a dat foc, iar orașele aliate împreună cu regii lor au fost distruse cu desăvârșire.

Astfel, Iosua a extins zona de dominație a Israelului pe întreg teritoriul Canaanului.

Au fost înfrânți treizeci și unu de regi împreună cu oștirile și regatele lor. Primii înfrânți fiind regii Ierihonului, Aiului, Ierusalimului și Hebronului. După care au urmat regii Iarmutului, Lachișului, Eglonului, Ghezerului, Debirului, Ghederului, Hormeiului, Aradului, Libnei, Adulamului, Machedeiului, Betelului, Tapuahului, Heferului, Afecului, Şaronului, Madonului. Încheind cu regii  Haţorului, Şimron-Meronului, Acşafului, Taanacului, Meghidonului, Chedeşului, Iocneamului, Dorului, Goimului, Tirţei.

 

 

 

 III. Împărțirea țării

Cap. 13 – 22

Împărțirea pământului de dincolo de Iordan. Moștenirea lui Caleb. Partea lui Iuda. Partea lui Efraim. Jumătatea lui Manase. Partea lui Veniamin. Partea celorlalte seminții și a lui Iosua. Orașele de scăpare. Cetățile leviților. Întoarcerea semințiilor lui Ruben, Gad și jumătate din a lui Manase peste Iordan

 

Deși au fost obținute numeroase victorii, multe orașe importante și fortificate au fost distruse, iar odată cu ele și coalițiile ce luptase împotriva israeliților, totuși, „pământ de luat în moștenire a mai rămas încă mult” (Iosua 13,1).

Iosua avea atunci în jur de 90 de ani, dar mai avea de îndeplinit o sarcină importantă: țara trebuia împărțită și partea de moștenire trebuia dată celor nouă seminții întregi și unei jumătăți din seminția lui Manase. Ruben, Gad și cealaltă jumătate din seminția lui Manase primiseră deja partea lor de moștenire, la est de Iordan. Seminția lui Levi nu avea să primească nimic, deoarece: „Însuşi Domnul Dumnezeul lui Israel este partea lor” (Iosua 13, 33).

Iosua, cu ajutorul preotului Eleazar, a împărțit teritoriul la vest de Iordan.

Caleb, vrednicul ostaș al lui Israel, care avea deja 85 de ani, a cerut regiunea Hebronului. Aceasta fusese făgăduită de Moise atunci când și-a îndeplinit, împreună cu Iosua, misiunea de iscoadă în Țara Făgăduită. Regiunea dată i-a fost repartizată fără nici o ezitare: „Şi l-a binecuvântat Iosua şi a dat Hebronul moştenire lui Caleb” (Iosua 14, 13).

După ce semințiile, prin tragere la sorți, și-au primit fiecare partea ei de moștenire, Iosua a cerut orașul Timnat-Serah din munții lui Efraim, care i-a și fost dat. „După porunca Domnului, i-au dat lui cetatea Timnat-Serah, pe care a cerut-o el, în muntele lui Efraim. Şi a zidit cetate şi a locuit în ea” (Iosua 19, 50).

Cortul Adunării a fost instalat la Șilo, care se afla tot în regiunea muntoasă a lui Efraim.

Orașele de scăpare pentru cei ce săvârșeau crime neintenționat au fost lăsate câte trei de fiecare parte a Iordanului. Cele de la vest de Iordan au fost: Chedeș – în Galileea, Sichem – în ținutul lui Efraim și Hebron – în regiunea muntoasă a lui Iuda. Cele de la est au fost: Bețer – în teritoriul lui Ruben, Ramot – în Galaad și Golan – în Vasan.

Aceste cetăți au fost declarate sacre. „Aceste cetăţi le-au rânduit pentru toţi fiii lui Israel şi pentru străinii care trăiesc printre ei, ca să fugă acolo cel ce va ucide om din greşeală, ca să nu moară de mâna celui ce răzbună sângele vărsat, până nu se va înfăţişa înaintea obştii la judecată” (Iosua 20, 9).

Leviților li s-a dat, prin tragere la sorți, patruzeci și opt de orașe de locuit, împreună cu terenurile din preajma lor, ca pășuni pentru vite. Acestea făceau parte din teritoriile repartizate semințiilor. De asemenea, aici erau incluse și cele șase orașe de refugiu (scăpare).

Leviții au fost împărțiți în trei grupe:

  1. Cahat
  2. Gherșon
  3. Merari

Orașele pe care fiecare seminție le dădea leviților erau repartizate la una dintre cele trei grupe prin tragere la sorț.

Membrii semințiilor din orașele revenite leviților nu plecau de acolo, ci rămâneau să trăiască împreună cu leviții.

Cortul Adunării se găsea pe teritoriul seminției lui Efraim.

Iosua a depus în cetatea Timnat-Serah, care a primit-o drept moștenire, cuțitele de piatră cu care a tăiat împrejur generația tânără, nascută în pustiu pe parcursul celor patruzeci de ani de pribegie.

Ostașii din semințiile lui Ruben și Gad și din jumătatea seminției lui Manase, care au luptat alături de Iosua și celelalte seminții împotriva regatelor din partea vestică a Iordanului, s-au întors la moștenirea lor, dincolo de Iordan.

Aceștia au fost binecuvântați de Iosua și au fost îndemnați de a rămâne fideli poporului lui Israel. Totodată, Iosua i-a sfătuit să păzească Legea și să împlinească poruncile Domnului.

Aceștia au făcut ascultare și au plecat. Dar, înainte de a trece Iordanul, au zidit un Jertfelnic.

Celelalte seminții s-au mâniat pe ei, pentru că și-au permis să ridice Jertfelnic în afara Cortului Adunării. Dorind să-i atace, au trimis pe Finees, preotul, împreună cu zece căpetenii ca să-i mustre.

Cele trei seminții le-au explicat solilor că Jertfelnicul zidit de ei nu este pentru jertfe, dar reprezintă o mărturie a legăturii dintre ei și celelalte seminții ale lui Israel, dintre fiii lor și fiii celorlalte seminții.

Celor trimiși le-a plăcut răspunsul și conflictul s-a aplanat.

Jertfelnicul a fost numit Ed – „adică mărturie… că Domnul este Dumnezeul nostru” (Iosua 22, 34).

 

 IV. Ultimele îndemnuri ale lui Iosua

Cap. 23 – 24

Sfaturi și binecuvântări. Moartea lui Iosua

 

Trecuseră multă vreme, timp în care Domnul a dat răgaz lui Israel, scutindu-l de toți vrăjmașii lui, iar Iosua ajunsese deja bătrân.

Iosua a chemat toată obștea fiilor lui Israel, pe bătrânii lor, căpeteniile, judecătorii și pe mai marii orașelor pentru a le da ultimele sfaturi, îndrumări și binecuvântări.

În cuvântările sale, Iosua i-a atribuit lui Dumnezeu tot meritul pentru marile victorii obținute de Israel asupra popoarelor Canaanului.

El i-a îndemnat pe toți să rămână fideli Domnului Dumnezeu, zicând: „…să păziţi cele scrise în cartea legii lui Moise, neabătându-vă de la ea nici la dreapta, nici la stânga” (Iosua 23, 6).

Israeliții au fost sfătuiți și îndemnați să respingă dumnezeii falși și să-și păzească neîncetat sufletele „De aceea siliţi-vă să iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru” (Iosua 23, 11).

Trebuiau excluse orice fel de compromisuri cu localnicii care mai rămăseseră. Era interzisă orice legătură religioasă sau de căsătorie, pentru că acest lucru avea să atragă asupra lor mânia lui Dumnezeu.

Apoi, a adunat Iosua toate semințiile lui Israel la Sichem și s-au înfățișat ei înaintea Domnului cu căpetenii, bătrâni, judecători și le-a vorbit lor despre: toată istoria de la Terah – tatăl lui Avraam, Isaac, Iacov și Isav. Despre Egipt și robia egipteană, Moise, Marea Roșie, zdrobirea Amoreilor și toate evenimentele care au urmat până ce Domnul le-a dat Țara Făgăduită.

Iosua i-a preîntâmpinat din nou pe israeliți cu privire la idolatrie și alte religii false, îndemnându-i sa fie cu frică de Dumnezeul cel Adevărat, pe care sunt datori să-L slujească cu fidelitate.

Ulterior, le-a pus înainte o alegere foarte clară: „dacă nu vă place să slujiţi Domnului, atunci alegeţi-vă acum cui veţi sluji…” (Iosua 24, 15).

 „Şi a răspuns poporul şi a zis: Departe de noi este gândul să părăsim pe Domnul şi să ne apucăm să slujim la alţi dumnezei” (Iosua 24, 16).

Așadar, dumnezeii străini trebuiau distruși! Poporul s-a simțit obligat să declare în unison că „Domnului Dumnezeului nostru vom sluji şi glasul Lui vom asculta!” (Iosua 24, 24).

După care, Iosua a încheiat un legământ cu tot poporul și a scris aceste cuvinte în Cartea Legii lui Moise (legea dumnezeiască). Apoi, a luat o piatră mare și a pus-o sub un stejar ce creștea lângă Cortul Adunării ca mărturie și a zis: „Iată piatra aceasta ne va fi mărturie, căci ea a auzit toate cuvintele Domnului, pe care le-a grăit El cu noi astăzi” (Iosua 24, 27).

Și a dat, apoi, Iosua drumul poporului, ca să se întoarcă fiecare la casa sa.

Și a murit după aceea Iosua la vârsta de 110 ani și l-au îngropat în cetatea sa, Timnat-Serah, în ținutul lui Efraim. În mormânt i-au fost puse cuțitele de piatră cu care Iosua a tăiat împrejur pe fiii lui Israel în Ghilgal.

Oasele lui Iosif, pe care israeliții le-au adus din Egipt, le-au îngropat în Sichem.

A murit și Eleazar, arhiereul, fiul lui Aaron și l-au îngropat în Ghibeea, orașul lui Finees, fiul său, în muntele lui Efraim.

Finees a fost Marele Preot în locul tatălui său, Eleazar.

Din păcate, fiii lui Israel repede au uitat de sfaturile lui Moise și ale lui Iosua: „și au început fiii lui Israel a sluji Astartei şi lui Aştarot şi dumnezeilor popoarelor vecine. De aceea i-a dat Domnul în mâinile lui Eglon, regele Moabului, şi i-a stăpânit optsprezece ani” (Iosua 24, 35).

Rezumat la Cartea Iosua

 

Cartea Iosua ne prezintă un tablou general al campaniilor militare pentru cucerirea Pământului Făgăduit de Dumnezeu lui Israel.

După ieșirea din Egipt și următorii patruzeci de ani de rătăciri prin pustiu, națiunea nou-formată este acum gata să intre în Țara Făgăduită, să cucerească acele ținuturi și să ocupe acel teritoriu.

Cartea ne oferă detalii prescurtate și selective ale multor bătălii și ne prezintă nu doar modul în care țara a fost cucerită, ci și felul cum a fost divizată în regiuni pentru fiecare seminție.

Cartea Iosua continuă istoria israeliților de după ieșirea din Egipt. Aceasta relatează acei aproximativ douăzeci de ani în care Iosua a condus poporul, după ce Moise l-a uns ca și conducător al israeliților (eveniment relatat la sfârșitul Cărții Deuteronomul).

Totodată, în această Carte sunt regăsite și unele evenimente – simbol, cum este istoria desfrânatei Rahav, care prin credinţă, „fiindcă primise cu pace iscoadele, n-a pierit împreună cu cei neascultători” (Evrei 11, 31).

Rahav este un model pentru păcătoși și un exemplu de mântuire prin credință. Cel mai important, prin harul lui Dumnezeu, ea a ajuns în linia mesianică (Matei 1, 5).

De asemenea, Dumnezeu a stabilit cetăți de scăpare, astfel încât cei care ucideau din greșeală pe cineva, să poată trăi acolo fără teamă de răzbunare.           Domnul nostru Iisus Hristos este scăparea noastră la care alergăm, „noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn puternic ca să ţinem nădejdea pusă înainte” (Evrei 6, 18).

Vechiul Testament cuprinde o mulțime de exemple ale modului în care oamenii L-au „uitat” pe Dumnezeu și Cuvântul Lui, acest lucru având urmări grave.

Pentru creștini, Cuvântul Lui Dumnezeu este sursa vieții. Dacă îl neglijăm, vom avea de suferit neapărat.

Totuși, dacă vom urma porunca: „Să nu se pogoare cartea legii acesteia de pe buzele tale, ci călăuzeşte-te de ea ziua şi noaptea, ca să plineşti întocmai tot ce este scris în ea; atunci vei fi cu izbândă în căile tale şi vei păşi cu spor” (Iosua 1, 8), vom fi desăvârșiți. De asemenea, păzind poruncile divine, avem făgăduința lui Dumnezeu de a moșteni Împărăția Cerurilor, și de a ne bucura împreună cu sfinții care din veac au bineplăcut Domnului.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.