A treisprezecea carte a Vechiului Testament: CARTEA ÎNTÂI PARALIPOMENA

Stimați vizitatori și cititori ai site-ului și paginii de facebook a Catedralei „Schimbarea la Față a Mântuitorului” din mun. Chișinău!

Vă informăm cu drag despre lansarea online a cărții „Trepte de pătrundere în esența Sfintei Scripturi” a protoiereului Ioan Plămădeală în colaborare cu clericii bisericii sus-menționate.

În cele ce urmează, vă prezentăm cea de-a treisprezecea carte a Vechiului Testament: CARTEA ÎNTÂI PARALIPOMENA.

CARTEA ÎNTÂI PARALIPOMENA sau CARTEA ÎNTÂI A CRONICILOR

Introducere

Cartea Paralipomena se tâlcuiește ca „Întâmplări din vremurile de altădată”, de la grecescul „paraleipo” – „a omite”, „a lăsa deoparte”, adică o completare a celor patru scrieri istorice: Regi (I, II, III, IV). La început a fost o singură carte.

Ulterior, Fericitul Ieronim a împărțit Paralipomena în două cărți în traducerea sa latină „Vulgata”.

Mulți cercetători consideră că autorul acestei cărți este preotul Ezdra. Alți cercetători consideră că „Paralipomena I și II” au fost scrise mai târziu.

Se presupune că această carte a fost scrisă în jurul anului 460 î. Hr., la Ierusalim.

Prima carte Paralipomena (Cronici) se împarte în două părți:

Primele nouă capitole prezintă în deosebi genealogii;
Ultimele douăzeci de capitole se referă la evenimentele din cei patruzeci de ani de domnie ai împăratului David.

Perioada la care se referă este aproximativ perioada de domnie a lui David: 1010 – 970 î. Hr.

I. Genealogiile

Cap. 1 – 9

Aceste capitole cuprind lista genealogică de la Adam până la descendenții lui Zorobabel, până la a zecea generație.

Zorobabel – a fost primul guvernator al provinciei Iehud (Iudeea) în care s-au stabilit evreii care s-au întors la Ierusalim după robia babiloneană în anul 537 î. Hr. El a primit ordin de la Cirus al II-lea cel Mare să conducă construcția celui de-al Doilea Templu din Ierusalim. Se afla printre conducătorii societății evreiești.

Capitolul 1 prezintă la început cele zece generații de la Adam până la Noe și descendenții lui Noe. Apoi prezintă următoarele zece generații până la Avraam. Aici au fost enumerați fiii lui Avraam și urmașii lor, descendenții lui Isav și a lui Seir (Seir nu făcea parte din seminția lui Avraam, dar se regăsește aici, în legătură cu strânsa contopire a seminției lui Isav cu cea a lui Seir, care au format prima populație a Idumeii), precum și primii regi ai Edomului.

Începând cu Capitolul 2 sunt enumerați descendenții lui Iacov (Israel), fiind prezentată mai întâi genealogia prin Iuda și apoi fiind amintite zece generații până la David. Sunt prezentate și listele celorlalte seminții, care se referă în deosebi la seminția lui Levi, și la marii preoți. Ele se încheie cu seminția lui Veniamin, ajungându-se astfel la regele Saul.

Capitolul 3 ne prezintă neamul regilor lui Iuda. Capitolul începe cu prezentarea fiilor lui David. Evenimentele sunt descrise în Hebron, unde David a domnit șapte ani și șase luni. În această perioadă lui David i se nasc șase fii: Amnon, Daniel, Abesalom, Adonia, Șefatia, Itrean.

În Ierusalim i s-au mai născut treisprezece fii: patru fii din Batșeba: Șimea, Șobab, Natan și Solomon, și încă nouă: Ibhar, Elișama, Elifelet, Nogah, Nefeg, Iafia, Elișama, Eliada, Elifelet.

Au urmat la tron după David următorii regi: Solomon, Roboam, Abia, Asa, Iosafat, Ahazia, Azaria, Ioatam, Ahaz, Iezechia, Manase, Amon, Iosia … până la Elinoolai.

Apoi, sunt amintiți urmașii reprezentanților celor douăsprezece seminții ale lui Israel, ale lui Aaron și Saul; urmașii lui Iuda și Simeon; urmașii lui Ruben, Gad și Manase; urmașii lui Levi și Aaron și Cetățile lor; urmașii lui Isahar, Veniamin, Neftali, Manase, Efraim și Așer; urmașii lui Veniamin și Saul; De asmenea, se enumeră fiii lui Iuda, Veniamin, Efraim și Manase care au trăit în Ierusalim și locuitorii Ierusalimului.

În listele genealogige autorul scrierii a introdus și unele informații istorice și geografice care aduc clarificări și reamintesc o serie de lucruri importante. De exemplu: Atunci când au fost enumerați urmașii lui Ruben, întâiul născut al lui Iacov (Israel), s-a menționat că în ciuda faptului că Ruben era întâiul născut dar, pentru că profanase patul tatălui său, a fost lipsit de acest drept (cel de întâi născut) și a fost dat fiilor lui Iosif.

De asemenea, doar din cartea Paralipomena aflăm că Ioab, Amasa și Abișai erau nepoții lui David, fapt care ne ajută să înțelegem evenimentele care au avut legătură cu ei.

II. Saul moare din cauza infidelității față de Dumnezeu

Cap. 10

Moartea lui Saul în lupta cu Filistenii

Se cunoaște faptul că Saul a murit din cauza neascultării. În această carte se vorbește despre atacul filistenilor și lupta de la muntele Ghilboa. Trei dintre fiii lui Saul, inclusiv Ionatan, au fost omorâți, iar Saul a fost rănit.

Deoarece nu a vrut să fie prins de dușmani și să-și bată joc de el, Saul s-a sinucis, aruncându-se în sabie. Saul a murit pentru că a fost neascultător față de poruncile lui Dumnezeu și Cuvintele Lui. El a apelat la un vrăjitor, cerându-i sfat, în loc să se adreseze Domnului după ajutor. Din această cauză Saul a pierit, iar regatul a fost dat lui David.

III. David regele lui Israel

Cap. 11 – 22

David rege. Vitejii care l-au urmat pe David. Chivotul Legii. Biruința asupra Filistenilor. Așezarea Chivotului în Ierusalim. Cântarea lui David și rânduiala slujbelor dumnezeiești. Zidirea Casei Domnului se amână. Proorocie despre Mesia. Biruințele lui David. Așezarea dregătorilor. Răzbunarea Amoniților. Biruința asupra Amoniților. Biruința asupra Amoniților și Filistenilor. Ciuma de trei zile pentru numărarea poporului.

După un timp, cele douăsprezece seminții ale lui Israel s-au adunat la Hebron și l-au uns rege pe David peste întregul Israel. Acesta a mers la Ierusalim unde erau iebuseii, localnicii care i-au zis lui David: „Nu vei intra aici!” (I Par. 11, 5). Totuși, regele a luat cetatea Sionului care a devenit cetatea lui David.

Ioab a fost primul care a lovit iebuseii și a fost numit conducător al armatei. La funcțiile cheie în armată și în stat au fost numiți bărbați viteji, care „…au înfrânt pe Filisteni şi le-a dăruit Domnul biruinţă mare” (I Par. 11, 14). Trei viteji i-au adus apă lui David de la o fântână ce se afla la poarta Betleemului, unde era stabilită oastea Filistenilor.

Urmează apoi numele celor mai devotate și curajoase căpetenii din anturajul lui David și sunt descrise faptele eroice săvârșite de ei.

Ulterior, se enumeră cei care au urmat pe David încă pe atunci când el se ascundea de Saul.

Apoi, urmează numele căpeteniilor de oștire din semințiile lui Israel care au trecut de partea lui David. Fiii lui Veniamin, ai lui Iuda, din seminția lui Manase, din fiii lui Levi și Simeon. Sunt enumerate și numele căpeteniilor de oștire care au venit în Hebron ca să-l întărească pe David ca rege.

Fiii lui Iuda, ai lui Simeon, din neamul lui Aaron, din fiii lui Veniamin, Efraim, Manase, Isahar, Zabulon, Neftali, Dan, Așer, Ruben, Gad. Aceștia au venit bine înarmați, aducând cu ei și provizii. Este prezentat numărul ostașilor veniți la David din fiecare seminție în parte. Toți acești oșteni erau gata de luptă și au venit cu toată inima la Hebron pentru a participa la încoronarea lui David.

David s-a sfătuit cu căpeteniile poporului și a luat decizia ca Chivotul Legii să fie mutat de la Chiriat-Iearim, unde s-a aflat aproximativ șaptezeci de ani, la Ierusalim. Chivotul a fost pus într-un car nou din casa lui Abinadab. Acest car era condus de Uza și Ahia, fiii lui Abinadab.

Pe drum, Uza și-a întins mâna ca să sprijine Chivotul, căci era cât pe ce să se răstoarne. Uza a fost pedepsit de Domnul și a murit acolo pe loc.

David s-a întristat de evenimentul tragic și în același timp s-a înspăimântat. De aceea, David nu a dus Chivotul Legii în Ierusalim așa cum plănuise, ci l-a întors în casa lui Obed-Edom, unde s-a aflat trei luni, timp în care Domnul a binecuvântat această casă. Văzând binecuvântarea revărsată de Domnul asupra acelei case, David a hotărât să ducă totuși Chivotul în Ierusalim.

Filistenii și-au reluat atacurile asupra Israelului după ce au aflat că David a fost uns rege peste tot Israelul. În lupta cu filistenii David a obținut două victorii zdrobitoare, la Baal-Perațim și la Ghibeon.

„Atunci a răsunat numele lui David prin toate ţările dimprejur şi l-a făcut Domnul înfricoşător pentru toate popoarele vecine” (I Par. 14, 17).

David a pregătit loc la Ierusalim pentru Chivotul lui Dumnezeu și a făcut un Cort pentru el. Leviții au primit îndrumare de la David: „Nimeni, afară de leviţi, nu trebuie să poarte chivotul lui Dumnezeu şi să-I slujească Lui în veci” (I Par. 15, 2).

În legătură cu evenimentul aducerii Chivotului Legii la Ierusalim, David a adunat mult popor. În continuare, urmează lista celor invitați: urmașii lui Aaron, preoții Țadoc și Abiatar, căpeteniile familiilor levite, alți preoți și leviți.

„S-au sfinţit preoţii şi leviţii, ca să aducă chivotul Domnului… cum poruncise Moise după cuvântul Domnului, pe pârghii; pe umeri, iar nu cu căruţa” (I Par. 15, 14-15).

Chivotul a fost pus în Cortul ridicat de David în timp ce toți dansau și se bucurau. S-au adus jertfe și s-au intonat cântări. Micol, fiica lui Saul, soția lui David, văzându-l pe regele David jucând și veselindu-se, l-a disprețuit în inima ei, pentru aceasta a fost pedepsită până la sfârșitul vieții cu sterpiciune.

David a compus o cântare de mulțumire pentru Dumnezeu cu ocazia așezării Chivotului Domnului în Ierusalim. Cântarea lui David a atins un punct grandios, culminant prin cuvintele: „Să se bucure cerurile şi să prăznuiască pământul, iar printre popoare să se spună: Domnul este Împărat!” (I Par. 16, 31).

A fost un eveniment impresionant pentru întregul popor, care le-a întărit credința în Dumnezeu Adevărat. Mai târziu, această cântare a lui David a fost adaptată și a constituit baza unor noi cântări. Una dintre ele este Psalmul 96, iar alta a fost consemnată în primele cinsprezece versete ale Psalmului 105.

Apoi, a fost aranjată rânduiala cine și cum să slujească înaintea Chivotului zilnic și cine să păzească și să aibă grijă de curățenie. Au fost indicați și cei care aduceau jertfe și slujeau în Locașul Domnului de pe înălțimea Ghibeon, dimineața și seara. Toți acești slujitori au fost numiți pe nume.

David, a cărui preocupare permanentă era să înalțe și să facă unică pentru tot poporul închinarea la Dumnezeul cel Adevărat, și-a exprimat dorința de a construi o casă pentru Chivotul Domnului. Dar Dumnezeu, prin proorocul Natan, i-a descoperit lui David că nu el era cel care să Îi înalțe Casa, ci fiul lui: „Acela Îmi va zidi Mie casă şi voi întemeia tronul lui pe veci” (I Par. 17, 12). Astfel, Domnul îi arată acestuia o bunătate iubitoare pe care un tată o are față de fiul său: „Eu îi voi fi tată şi el Îmi va fi fiu şi mila Mea nu o voi lua de la el…” (I Par. 17, 13); „ÎI voi pune pe acela în casa Mea şi în împărăţia Mea pe veci şi tronul lui în veci va fi tare” (I Par. 17, 14).

Toate aceste cuvinte și această vedenie proorocul Natan i le-a spus lui David, care a rămas adânc impresionat cu o inimă plină de recunoștință și s-a rugat să-i fie binecuvântată casa în veci.

David a pornit asupra Filistenilor, a ocupat cetatea Gat și alte orașe și i-a supus Israelului. Apoi a lovit Moabiții, pe care la fel i-a supus Israelului, și i-a pus să plătească tribut.

Sirienii la fel au fost bătuți de armata israeliteană și au fost puși să plătească tribut. De la Hadadezer, regele Țobei, a luat multă aramă, care mai apoi a fost folosită de Solomon la aranjarea Templului. Au fost bătuți și Edomiții.

David a desemnat următorii dregători:

Ioab – Comandantul oștirii;

Iosafat – Cronicar;

Țadoc și Ahimelec – Preoți;

Șausa – Secretar;

Benaia – Căpetenia gărzii personale a lui David.

David a trimis o delegație ca să transmită cuvânt de condoleanțe lui Hanun, fiul regelui Nahaș al Amoniților, care a murit. Sfătuitorii lui Hanun i-au sugerat acestuia că solii lui David erau niște iscoade și și-au bătut joc de ei. Amoniții au prevăzut că acest incident va avea urmări și au început să se pregătească de război. David a trimis oștirea în frunte cu Ioab asupra Amoniților, cărora în ajutor le-au venit sirienii. Văzând Ioab că trebuie să lupte pe două fronturi, și-a despărțit oștirea în două: o parte sub conducerea sa, iar cea de-a doua sub conducerea lui Abișai, fratele său.

La început au fost atacați sirienii, care au luat-o la fugă. După această întâmplare, au fugit și Amoniții.

Sirienii au mai fost atacați încă o dată, la râul Iordan, de oastea condusă de David, care le-a pricinuit mari pierderi militare. Astfel, sirienii nu au mai vrut să vină în ajutor Amoniților.

După un an, oastea lui David a lovit din nou țara Amoniților și au asediat cetatea Raba, care a fost cucerită și dărâmată.

David a luat coroana regelui amonit care avea în ea mult aur (un talant) și pietre scumpe. A pus această coroană pe capul său. Au mai fost scoase din cetate multe alte bunuri. „Iar poporul care era în ea a fost scos şi omorât cu fierăstraie, cu ciocane de fier şi cu securi” (I Par. 20, 3).

După aceea, au fost loviți Filistenii la Ghezer, apoi la Gat. La Gat era un om care se trăgea din refaimiți, era înalt și avea câte șase degete la mâini și la picioare. Acesta bajocorea pe israeliți, însă Ionatan, nepotul lui David, l-a ucis.

David a fost îndemnat de cel rău să numere poporul lui Israel și astfel să păcătuiască. Ioab a vrut să-l oprească pe David de la această numărătoare, dar nu i-a reușit.

Lucrul acesta nu a fost plăcut înaintea lui Dumnezeu și de aceea a pedepsit poporul Israelului. Prin proorocul Gad, Dumnezeu îi înfățișează lui David trei pedepse, dintre care el trebuia să aleagă una, care urma să fie trimisă asupra Israelului.

Cele trei pedepse erau:

Trei ani de foamete;
Trei luni de prigoană de către vrăjmașii lui David;
Trei zile de ciumă.

David a ales pedeapsa care consta din trei zile de ciumă. Din cauza bolii au murit timp de trei zile șaptezeci de mii de oameni.

Plin de îndurerare, Dumnezeu a pus capăt nenorocirii la aria de treierat a lui Ornan Iebuseul, unde David a făcut un jertfelnic și a adus ardere de tot și jertfe de împăcare. Atunci Domnul a zis către înger: „Pune-ți sabia în teacă” (I Par. 21, 27). David a rămas îngrozit de cele întâmplate.

David a poruncit să fie aduși străinii din pământul lui Israel și i-a pus să cioplească pietre pentru zidirea Templului Domnului. Împăratul a pregătit și alte materiale de construcție, precum lemn de cedru, aramă, fier etc.

Și a zis David: „Solomon, fiul meu, e tânăr şi cu puţină putere, iar templul care are a se zidi pentru Domnul trebuie să fie foarte măreţ, spre slava şi podoaba a toată lumea; deci voi pregăti eu toate pentru el”. Şi a pregătit David multe până la moartea sa” (I Par. 22, 5).

David i-a explicat lui Solomon că Dumnezeu nu i-a permis lui să construiască Templul, deoarece a fost un om al războiului și a vărsat mult sânge. David l-a îndemnat pe fiul său, Solomon, să fie curajos și tare ca să poată îndeplini această misiune. El i-a spus: „Aur, argint, aramă şi fier ai cât nu se pot cântări; începe şi fă! Domnul va fi cu tine” (I Par. 22, 16).

David a poruncit mai marilor lui Israel să-l ajute pe Solomon ca să zidească Locașul Numelui lui Dumnezeu.

IV. Pregătiri pentru zidirea Templului și moartea lui David

Cap. 23 – 29

Numărul, rânduiala și slujba leviților. Cetele preoților. Cetele cântăreților. Portarii. Cămărașii și judecătorii. Alți dregători ai lui David. Ultima sfătuire a lui David referitor la zidirea Templului. Daruri pentru zidirea Templului. Ungerea lui Solomon și a lui Țadoc. Moartea lui David.

S-a făcut în Israel un nou recensământ, de această dată în armonie cu voința lui Dumnezeu, în vederea reorganizării serviciului preoțesc și a celui levitic.

Au fost numărați leviții de la treizeci de ani în sus – 38 000.

Au fost rânduiți:

Lucru la Tremplul Domnului – 24 000;
Scriitori și judecători – 6000;
Portari – 4000;
Muzicanți care trebuiau să laude pe Domnul cu instrumente muzicale – 4000.

Serviciile leviților sunt descrise aici mai amănunțit decât în oricare altă parte a Sfintei Scripturi, în Capitolele care urmează: 24, 25 și 26. David i-a împărțit pe leviți în cete, după fiii lui Levi: Gherșon, Cahat și Merari.

Sunt nominalizați toți descendenții din cei trei fii ai lui Levi: „ …adică a capilor de familie, după numărătoarea lor pe nume şi pe capete, care făceau slujbă la templul Domnului de la douăzeci de ani în sus” (I Par. 23, 24).

Sunt amintite cetele în care au fost împărțiți fiii lui Aaron. Cei doi fii ai lui Aaron Nadab și Abiud au murit înainte de tatăl lor și nu au avut copii, iar Eleazar și Itamar au dus slujba preoțească.

Urmează felul în care David i-a împărțit pe urmașii lui Eleazar și Itamar. Au fost aruncați sorți pentru ocuparea funcțiilor mai importante în locașul sfânt. Sorții au fost aruncați și pentru a aranja slujbele în Templu pentru tot anul, cine și când avea să slujească, pentru ca să nu apară neînțelegeri între cele douăzeci și patru de cete preoțești, șaisprezece cete din fiii lui Eleazar și opt cete din fiii lui Itamar.

Rânduiala slujitorilor și a slujbelor care se concretizau în urma tragerii la sorți erau scrise de scriitorul Șemaia. El se trăgea din leviți. De la capii acestor cete preoțești (de la numele lor) venea și denumirea cetelor, care le întâlnim apoi în Sfânta Scriptură.

Pentru cântarea la Templu sunt numiți leviții din trei generații. Fiii lui Levi au fost: Gherșon, Cahat și Merari. David împreună cu căpeteniile armatei i-au rânduit pe:

Din Gherșon pe Asaf și fiii săi;
Din Cahat pe Heman cu fiii săi;
Din Merari pe Iedutun și fiii săi.

Toți aceștia au cântat sub conducerea tatălui lor în Templul Domnului din chimvale, psaltirioane și harpe. Ei erau în număr de 288 de persoane.

La fel și ei au aruncat sorți pentru rândul la slujbă. În continuare s-a descris ordinea cum au căzut sorții asupra fiecărei cete.

Porțile Templului erau patru la număr conform celor patru părți ale lumii: Răsărit; Asfințit; Miazăzi și Miazănoapte.

Leviții care au fost aleși în cetele portarilor se trăgeau din două linii:

Din fiii lui Core, fiul lui Asaf (nu Asaf cântărețul), Meșelemia cu fiii săi – se trăgeau din prima linie.
Din fiii lui Obed-Edom – Șemaia cu fiii săi – se trăgeau din a doua linie.

Au aruncat și ei sorți, fiecare familie pentru fiecare poartă.

Apoi au urmat Cămărașii (cei care aveau grijă de vistieria Templului și vistieria lucrurilor sfinte). Aceștia supravegheau peste toate lucrurile sfinte și bunurile materiale dăruite de David, de căpeteniile familiilor și ale oștirii, și tot ce au dobândit pe parcursul vieții Samuel, Saul, Abner și Ioab. Cămărașii la fel răspundeau fiecare ceată de anumite lucruri.

Din neamul Ițhar, Hanania și fiii lui erau rânduiți scriitori și judecători.

Din neamul lui Hebron, Hașabia și fiii lui (o mie șapte sute de persoane) aveau datoria de a supraveghea israeliții care trăiau de cealaltă parte de Iordan și diferite slujbe ale Domnului și ale regelui. Tot din neamul Hebroniților au fost puși supraveghetori peste semințiile lui Ruben, Gad și jumătate din seminția lui Manase, în număr de două mii șapte sute de persoane.

Sunt prezentați fiii lui Israel, după numărul lor, capii de familie, căpeteniile peste cete și cârmuitorii, care fiind împărțiți în cete, slujeau regelui pe parcursul anului, ducându-se și venind în fiecare lună altă ceată. Fiecare ceată era constituită din douăzeci și patru de mii de oameni. Ceata întâi era rânduită pentru luna întâi și era numită și căpetenia care conducea cu această ceată. La fel și pentru luna a doua, a treia, până la a douăsprezecea.

Au fost numite căpetenii și peste semințiile lui Israel. Au fost numiți responsabili peste vistieriile regale, peste cei ce se îndeletniceau cu lucrul în câmp, cu agricultura. Aparte erau numiți responsabilii peste vii, livezi, vităritul mare și mic (vaci, oi, cămile, capre, etc.).

Au fost numiți și sfetnicii regelui, scriitorii, conducerea armatei, etc.

Spre sfârșitul domniei lui David, bogată în evenimente, regele a adunat reprezentanții (căpeteniile) întregii națiuni. Regele s-a ridicat în picioare și s-a adresat astfel: „Ascultați-mă, fraților și poporul meu” (I Par. 28, 2).

Ulterior le-a vorbit despre dorința inimii lui de a construi Casa Adevăratului Dumnezeu (Templul Domnului). Dumnezeu a interzis ca Templul să fie construit de David pentru că a fost om războinic și a vărsat mult sânge, dar a rânduit ca urmașul lui David, Solomon să construiască Templul.

Apoi, în prezența întregii adunări, David i-a spus lui Solomon: „Şi tu, Solomon, fiul meu, cunoaşte pe Dumnezeul tatălui tău şi ii slujeşte din toată inima şi din tot sufletul, căci Domnul cercetează toate inimile şi cunoaşte toată mişcarea gândurilor. De Îl vei căuta pe El, Îl vei găsi, iar de Îl vei părăsi şi El te va părăsi.” (I Par. 28, 9); „Bagă de seamă însă, de vreme ce Domnul te-a ales să zideşti locaş sfinţeniei Lui, fii tare şi fă ceea ce a rânduit El” (I Par. 28, 10).

David a transmis lui Solomon planurile de construcție detaliate, pe care le primise regele prin inspirație divină. De asemenea, David a donat aurul și argintul adunat de el pe parcursul timpului pentru construcția Templului. Apoi l-a încurajat pe Solomon să nu-i fie frică, dar cu curaj să se apuce de lucru, căci Dumnezeul lui Israel era cu el.

David s-a adresat adunării și i-a spus că, Solomon, pe care l-a ales Dumnezeu, era tânăr și fără experiență, cu puțină putere, iar lucrul pe care urma să-l facă era mare, deci va trebui să fie ajutat.

David a făcut o donație personală foarte mare, dând aur în valoare de trei mii de talanți și argint în valoare de șapte mii de talanți. Urmând exemplul minunat al lui David, căpeteniile și poporul au donat la rândul lor :

Aur – în valoare de cinci mii de talanți; zece mii drahme de aur;
Argint – în valoare de zece mii de talanți;
Fier – în valoare de o sută mii de talanți;
Cupru (Aramă) – în valoare de optsprezece mii de talanți.

Cei care au avut pietre scumpe le-au donat în vistieria Templului.

Poporul s-a bucurat de ocazia oferită. După aceea, David L-a slăvit pe Dumnezeu în rugăciuni, recunoscând că toată mulțimea de daruri scumpe venea, de fapt, din mâna Lui și L-a rugat să binecuvânteze în continuare poporul și pe Solomon.

Foarte emoționant este momentul cănd David a rostit următoarele cuvinte: „Binecuvântat ești Tu, Doamne, Dumnezeul lui Israel… A Ta este, Doamne, măreţia şi puterea şi slava şi biruinţa şi strălucirea; toate câte sunt în cer şi pe pământ sunt ale Tale; a Ta este, Doamne, împărăţia şi Tu eşti mai presus de toate, ca unul ce împărăţeşti peste toate. Bogăţia şi slava sunt de la faţa Ta şi Tu domneşti peste toate; în mâna Ta este tăria şi puterea şi în puterea Ta stă să măreşti şi să întăreşti toate. Şi acum dar, Dumnezeul nostru, Te slăvim pe Tine şi lăudăm preaslăvit numele Tău” (I Par. 29, 10-13).

Solomon a fost uns a doua oară și s-a așezat pe tronul tatălui său. La sfârșitul unei domnii de patruzeci de ani, David a murit „la adânci bătrâneţe, sătul de viaţă, de bogăţie şi de slavă” (I Par. 29, 28).

Rezumat la CARTEA ÎNTÂI PARALIPOMENA

Această carte a fost de mare folos conaționalilor lui Ezdra. Având la dispoziție această istorie a poporului lui Dumnezeu, cu punctul lor de vedere nou și optimist, israeliții au apreciat iubirea și îndurarea lui Dumnezeu față de ei. Fiind astfel încurajați, ei au putut în continuare să practice închinarea dreaptă și curată lui Dumnezeu cu un avânt reînnoit.

Listele genealogige le-au întărit încrederea în clasa preoțească și levitică care slujeau la Templul reconstruit.

Cartea I Paralipomena ar trebui să ne zidească și să ne fortifice credința. Avem de învățat multe lucruri din exemplul excelent al lui David, care a căutat întotdeauna îndrumarea și susținerea lui Dumnezeu. Regele David a dovedit că Dumnezeu și închinarea curată la El erau principala preocupare a gândurilor lui.

Atunci când Domnul a încredințat lui Solomon misiunea de a-I construi Casa, David și-a instruit fiul din toată inima, și-a dăruit timpul, energia, averea și cunoștințele sale pentru a pregăti lucrarea care avea să înceapă după moartea sa.

Ultimele capitole constituie punctul culminant al cărții întrucât conțin relatări excepționale ale regelui David. Cuvintele extraordinare prin care David Îl laudă și Îl slăvește pe Dumnezeu ar trebui să trezească în noi, creștinii de azi, un simțământ de bucurie că avem ocazia și posibilitatea de a înălța până mai presus de ceruri Slava lui Dumnezeu, exprimându-ne recunoștința că Domnul nostru Iisus Hristos ne-a oferit și nouă fericirea de a viețui alături de El în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu.