În Biserică, opera învățătorească și sfințitoare a credincioșilor se perpetuează până la sfârșitul veacurilor, în așa fel, ca din roadele ei binefăcătoare să se poată împărtăși cel ce crede. Dar pentru ajungerea acestui scop divin, omul fiind în atât de mare dependență de simțurile sale încât i-ar fi greu să se ridice la înțelegerea adevărurilor revelate fără a fi sprijinit de forme sensibile, în stare să-i trezească în suflet simțiri pioase, sfânta Biserică a folosit dintotdeauna sfintele icoane ca mijlocul cel mai eficient pentru a mișca inima, a deștepta dragostea, a întări nădejdea, a spori credința și, în felul acesta, rațiunea să accepte mai ușor învățăturile revelate. Sfintele icoane au îndeplinit de-a lungul tuturor timpurilor o permanentă funcție de sinteză pusă în serviciul evlaviei, a trăirii morale și a creșterii duhovnicești .În avalanșa de imagini care ne asaltează zilnic, icoana așează asupra noastră o altă privire, pătrunzătoare, vivificantă, provenită din altă lume: ea este o invitație la dialog și la întâlnire în Duhul Sfânt, cel ce face ca toate lucrurile să apară în adevărata lor lumină.
Spre deosebire de nenumăratele imagini ale lumii moderne, care ne vrăjesc și ne obsedează, icoana ne oferă asemenea unei oaze, ca un spațiu propice îmblânzirii inimii și potolirii patimilor, adevărată cristelniță, în care cufundându-ne, ne naștem din nou; oază de liniște pentru ochii noștri, murdăriți de noroiul unei lumi a ilustraților de tot felul, care ne influențează adeseori împotriva voinței noastre .Icoana instaurează o relație ”față către Față” cu Domnul Hristos, cu Preacurata lui Maică și ceilalți Sfinți. A ignora icoana înseamnă a dez – întrupa Întruparea,pe care aceasta o mărturisește și cum am mai spus în care-și află începutul.
Oamenilor de astăzi, aflați în căutarea de repere și de iubire, într-o lume rănită de moarte, icoana le aduce miresma lumii de dincolo, Coloană de foc ce arată drumul spre mântuire, ce trece prin pustia și prin întunericul lumii înconjurătoare. Așa după cum Iisus Hristos S-a înălțat la ceruri, tot așa se va reîntoarce: acesta este îndemnul pe care ni-l face icoana, care reușind să conviețuiască chiar cu istoria aflată în mers se dovedește a fi anticiparea, făgăduința și așteptarea acelui: ”Vino, Doamne Iisuse și Te sălășluiește în inimile noastre” .Ea face parte din marele curent al Tradiției, din chiar viața lăuntrică a Bisericii, ca o prelungire a tainei întrupării Domnului. În consecință, icoana fiind legată în chip intim de Evanghelie și Liturghie, din care își trage seva , are autoritatea timpului, se distinge prin vechime, este și rămâne o prețioasă moștenire, nu un simplu obiect exotic de delectare estetică .
În această eră atât de intens vizuală, icoana cu al său rol de memorial ,rămâne aceeași pentru că revelația nu s-a schimbat, iar credința a rămas aceeași. Ea rămâne și o mărturie pe care o aduce omului contemporan, aceea a victoriei omului împotriva dezagregării și descompunerii,oferindu-i o altă viziune, superioară lumii căzute. Ea este o verigă a credinței între generații. În biserică, fiecare icoană și-a păstrat același loc, iar la casele noastre încă icoana tronează la locul potrivit . Ea rămâne actuală în condițiile în care Însuși Domnul,după cum spune și părintele D. Stăniloae, ne-a lăsat icoana ca mod de a păstra conștiința perpetuării prezenței Sale între noi cu fața Sa umană, din planul Său invizibil .
Importanța icoanei
Omul, ca și chip creat al Chipului necreat dumnezeiesc , este el însuși icoană a lui Dumnezeu fiind destinat sfințirii și îndumnezeirii, trebuie să uzeze de toate căile lăsate de Dumnezeu pentru a-și împlini menirea. Pentru că natura umană nu e autarhică, ci ea se poate desăvârșii numai prin participare, numai prin comuniune, numai prin har, cinstirea icoanelor rămâne o mărturie vie a dorinței umane pentru îndumnezeire. Icoana se face un mijloc de comunicare cu Dumnezeu și Sfinții Săi, ca și prezențe harice, ce comunică din sfințenia lor și celor ce cu credință se apropie de ele . Sfântă este Jertfa Domnului și sfințește pe cei ce se împărtășesc din ea, sfântă și de mare sfințenie este și Crucea, tot așa și icoanele primesc ceva din harul și puterea celor pe care îi înfățișează . Ele nu sunt simple lucrări artistice, sunt obiecte de cult, care au putere sfințitoare.
Venerate ca niște odoare prețioase, sfintele icoane au împodobit,din cele mai îndepărtate timpuri tainice catacombe și dumnezeieștile locașuri, cultivând în sufletele credincioșilor sentimente superioare de sfințenie, sentimentul adevărului și frumuseții, însuflețind viața afectivă. Prin sfintele icoane, sufletele urcă de la umbră la lumină, de la materie la spirit, iar inima și mintea se înalță spre Dumnezeu. Ele devin o permanentă chemare spre zorile unei realități dincolo de viața noastră. Ele actualizează în mod eficient momente din Scriptură, din istoria Revelației, dându-le o adâncă tâlcuire dogmatică și spirituală, formând în sufletele credincioșilor o concepție precisă despre sensul și scopul vieții creștine. Ele îndeplinesc o funcție formativă, datorită faptului că ele trezesc emoții sfinte, contribuie la formarea unor sentimente religios – morale și angajează credinciosul în procesul mântuirii, fiind un permanent îndemn, o continuă chemare la rugăciune, la înălțarea către asemănarea cu Dumnezeu . Ele sunt un prețios auxiliar al Sfintei Scripturi, pentru că rămân peste veacuri un catehism în imagini ce derulează înaintea ochilor minții întreaga istorie a mântuirii sau fapte de eroism și sfințenie ale sfinților. Prin adevărurile pe care de dezvăluie, contribuie la lămurirea celor revelate, iar credincioșii le asimilează mai ușor și odată înțelese, devin norme de viață în urcușul către desăvârșire. Punând în practică adevărurile revelate, credinciosul izbutește să facă chipul său mai luminos, mai curat. Icoana își continuă misiunea învățătorească și sfințitoare în cadrul cultului Bisericii prin perfecțiunea expresiei și adânca spiritualitate a conținutului .
Necesitatea icoanei
Astăzi ca și Evanghelia, icoana supără tocmai pentru că răstoarnă valorile lumii acesteia . S-ar putea vorbi chiar despre o încercare de distrugere a icoanei, dar nu în înțelesul fizic, ci prin ignorarea menirii sale spirituale, se poate vorbi chiar de un nou tip de iconoclasm. Mișcarea iconoclastă nu s-a îndreptat împotriva unor bucăți de lemn, ci a urmărit în planul ideilor anularea urmărilor Întrupării . Mai apoi, Apusul a preferat anularea simbolului și înlocuirea sa cu analogia, în felul acesta se pregătea înlocuirea misticii cu filosofia, a vederii directe cu cea mediată. Cu timpul s-a ajuns, sub curentele moderniste, la lupta cu valorile vechi și înlocuirea cu altele noi, și încet în locul icoanei veșnic frumoase s-a așezat imaginea grotescului, urâtului, morbidului, absurdului .
Inflația imagistică venită pe calea televizorului și altor căi media, cu falsele modele, pe care vrea să le inoculeze lumii creează pericolul îndumnezeirii a ceea ce nu există nicidecum . Asistăm la un soi de repăgânizare. Dacă idolul e un zid care se închide în lumea aceasta, icoana e o fereastră sesizabilă a lumii a ceea ce este mai presus de lume . Este deci absolut necesar să ne însușim cunoștințe științifice temeinice despre icoană, să ne uimim în fața valorii artistice pe care o are și să avem viziunea ei teologică clară. Ignorând una sau alta dintre dimensiunile sale, înseamnă a nu putea înțelege sensul ei deplin. Dacă neglijăm elementul teologic, icoana devine un document sau un monument istoric, purtător de informații prețioase pentru istorie, dar pierzându-și substanța spirituală. Neglijând elementul științific, ne găsim stăpâniți de subiectivitatea care ne împiedică să distingem esențialul de ceea ce este accesoriu și prin aceasta riscăm chiar să alterăm adevărul transcendent avut în vedere de icoană. Neglijând adevărul estetic, fără îndoială nu vom reuși să apreciem cum se cuvine icoana . Fiind parte a Tradiției, icoana nu numai că păstrează adevărul viu in lumina Duhului Sfânt, dar îl face și văzut .
Rolul icoanei în Biserică este în primul rând de a comunica oamenilor iubirea Fiului care s-a făcut om pentru noi și pentru a noastră mântuire. Sub aspect instructiv-pedagogic, icoana rămâne un mijloc la îndemâna părinților, preoților și dascălilor de a prezenta în imagini, culori și forme, istoria mântuirii și adevărurile credinței. Chiar și la început de mileniu III , rămâne un mijloc de trezire, de întreținere și de întărire a vieții religioase creștine, un stimulent spre cultivarea virtuților morale și a sentimentelor superioare de iubire și jertfă. Contemplarea icoanelor ne facem să ne aducem aminte de bărbăția și eroismul martirilor și sfinților zugrăviți pe ele, iar simpla lor vedere ne îndeamnă la evlavie, la fapte bine, la imitarea virtuții și la evitarea patimilor.
În această societate postmodernistă, care respinge transcendența lui Dumnezeu, icoana stă ca lumină strălucitoare, capabilă să lumineze întunericul neștiinței pentru toți cei însetați după Dumnezeu. Pentru cei ce caută adevărate modele autentice în această lume hedonistă, Sfinții din icoane devin adevărate pilde morale și creștine de urmat, ce aduc înrâuriri sfințitoare asupra sufletelor cinstitoare, mai cu seamă în aceste vremuri de desacralizare și pângărire a spațiului public. Pentru cei sătui de urât, de non-sens, de absurd, de kitsch, contemplarea unei icoane poate oferi, sub aspect estetic-artistic, cel puțin satisfacție la nivel vizual.
Frescele bisericile, colecțiile de icoane din muzeele mănăstirești și de pe lângă Centrele eparhiale dăruiesc adevărate delectări vizuale și spirituale pentru sufletul însetat de frumos, de sens și de conținut, neuitând că icoana este o creație umană săvârșită sub inspirația Duhului Sfânt și transmițătoare de har în virtutea sfințeniei celui reprezentat.
Din păcate tocmai creștinii riscă să distrugă icoana prin ignorarea mesajului ei spiritual, așa au luat naștere încercări destul de înverșunate de scoaterea icoanei din spațiul public. Cu toate că încercarea a eșuat, locul acelei cruci este astăzi sub un imens ecran. Apoi nu trebuie uitat nici de ofensiva secularistă europeană, care și-a găsit adepți și în țara noastră, de a scoate icoana din sălile de clasă. Împătimirea mediatică, constatată în ultimii ani, ne înstrăinează unii de alții, nu oferă decât o hrană care nu satură sufletul, dar ceea ce este mai rău e că ochiul obișnuindu-se cu această realitate „ de plastic”, mincinoasă orbește pentru adevărata realitate a vieții. Stând în fața unei icoane, aceasta îți atrage imediat atenția prin profunzimea ei, prin mesajul ei autentic te îmbie la introspecție. De aceea sunt binevenite inițiativele unor ierarhi ai Bisericii noastre, ca la momente festive din viața eparhiilor, să se aducă icoane, ce adună mii de oameni însetați de adevăr, de lumină și har, pentru că înainte de a fi artă, și indiferent de posibilitățile de percepție estetică a fiecăruia, icoana e rugăciune, fereastră spre transcendent.
Integrate firesc în cadrul cultului are acest rol latreutic fiind un mijloc de comunicare cu Dumnezeu și cu Sfinții, valorificarea icoanei e cu atât mai necesară pentru că redobândi o comunicare reală interumană. În condițiile în care în fața icoanei nu poți fi decât să fi sincer, ea ne eliberează de toate încorsetările socio-culturale actuale și așa avem sentimentul libertății în duh.
Prin urmare, icoana cu toate funcțiile sale, e astăzi la fel de necesară, de importantă și de actuală ca în toate timpurile pentru misiunea Bisericii, fiind parte integrantă a Tradiției, iar a fi în Tradiție înseamnă a păstra adevărul viu în lumina Duhului Sfânt sau, mai degrabă, înseamnă a păstra Adevărul prin puterea dătătoare de viață a Tradiției
Pr. Nicolae Vintila