Mulți creștini ortodocși care au avut vreo dată un contact cu lumea musulmană au fost impresionați de anumite aspecte ale moralei credincioșilor mahomedani. Creștinii noștri mărturisesc că nu au văzut la musulmani atâta destrăbălare și lipsă de bun simț și rușine, precum este la noi ortodocșii. Apare însă întrebarea firească: aceste norme morale sunt respectate din convingere sau frică?
Desigur, întotdeauna lumea orientală a fost caracterizată printr-o reținere în etalarea corpului dezgolit (regulă valabilă doar pentru spațiul public). Dar nu este specific numai pentru musulmani. Pentru adevăr totuși trebuie să recunoaștem, că azi rușinea (impusă sau simțită sincer) este mai mult aflată în acele țări orientale.
Lumea musulmană a fost indignată de nerușinarea unei europence care a șocat prin decizia de a se poza dezgolită lângă cele mai importante edificii de cult din întreaga lume. Și dacă creștinii practic nu au observat obrăznicia și nu au luat atitudine când au fost pângărite sfintele lăcașuri, apoi musulmanii au „taxat-o” pe femeie cu șapte ani de închisoare. Iată reacția noastră și a celor pe care noi îi considerăm că nu merg pe calea cea mântuitoare. Dar, până nu demult lucrurile erau cu totul altfel. Societatea avea altă mentalitate. În gândirea colectivă au avut mutații grandioase. Rușinea se considera a fi o perlă a sufletului, care înnobila omul.
Zic unii că rușinea a apărut odată cu păcatul, deci îi este străină firii umane. Da, dar care a fost raționamentul rușinii? Păcătuind Adam, s-a rușinat și s-a ascuns. Acea rușine pe care a simțit-o era glasul conștiinței care îl chema la pocăință, un semnal de alarmă în fața pericolului duhovnicesc, ca mai târziu să ajung paza de păcate mari.
Rușinea dezgolirii în public era o tortură. Proorocul Isaia este foarte expresiv în acest sens: „Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor” (Is. 3,17), dar mai ales în cazul Babilonului: „Coboară-te şi şezi în ţărână, fecioară, fiica Babilonului, stai pe pământ fără tron, fiică a Caldeilor, că nu te va mai numi nimeni pe tine gingaşă şi plăcută! Învârteşte la râşniţă şi macină făină, dă-ţi la o parte vălul tău, ridică-şi veşmântul tău, rămâi cu picioarele goale şi treci râurile! Goliciunea ta să se descopere, să se vadă ruşinea ta. Mă voi răzbuna şi nu voi cruţa pe nimeni” (Is. 47,1-3). Desigur este o metaforă, dar compația este totuși foarte sugestivă, norma morală în acele timpuri impunea un aspect vestimentar adecvat, și invers, dacă era dezgolită o persoană atunci era luată în batjocură, fiind umilită și disprețuită.
În Ortodoxie referindu-ne la rușine nu ne axăm primordial pe elementul moral, ci punem accent pe latura duhovnicească. Rușinea în calitate de paznic al virtuții, era foarte mult prețuită la creștini. Lipsa rușinii se considera un handicap duhovnicesc. Atât de mult creștinii păzeau rușinea, încât o considerau o virtute soră cu credința. Sfânta Muceniță Anisia (30 decembrie/12 ianuarie) mergând să se închine la biserică, a fost oprită în drum de un ostaș. Acesta a vrut ca să-i vadă fața, ea însă a refuzat, considerând aceasta o batjocură și rușine, pentru care fapt a fost junghiată. Cât de profund trăia această femeie noblețea rușinii…
Domnul Însuși a adeverit că virtutea rușinii îi este plăcută. O mărturie clară a acestui fapt vedem în cazul Sfintei Mare Mucenițe Varvara ( 4/17 decembrie), care printre multe chinuri îndurate, a pătimit ocara de a fi dezbrăcată și purtată pe stradă spre râs și batjocură. Domnul însă nu îngăduie astfel de tortură, arătând că nu se cuvine de a privi goliciunea, este o rușine, de aceea a trimis un înger ca să o acopere pe Sfânta Varvara.
Un alt caz este cel al Cuvioasei Pelagheea (8/21 octombrie). Sfântul episcop Non dimpreună cu alți episcopi văzând alaiul celei mai frumoase și faimoase prostituate Pelagheea, că trece pe cale a fost frapat de frumusețea ei, petrecând-o cu privirea până la capătul străzii. Ceilalți episcopi ferindu-și privirea, căci pentru ei era o rușine de a privi o prostituată (sic!) l-au apostrofat, dar Sfântul având ochiul luminat și curat a făcut o concluzie neașteptată: vedeți fraților, cu câtă sârguință se străduiește această femeie să se împodobească pentru un mire stricăcios, iar eu ticălosul, nu mă ostenesc nici pe de parte să plac Mirelui Celui nestricăcios.
A fi creștin însemna a fi un om care tinde către Împărăția Cerurilor, om al cerului trăitor pe pământ, un om iubitor de virtuți, printre care desigur este rușinea. Dar a venit în Occident Renașterea, cu toată aspirația sa de a reînvia Antichitatea, inclusiv și predilecția de a se debarasa de rușine. Acesta a fost doar începutul…
Revoluțiile franceze au însemnat tragerea cu tunul în delicatețea rușinii. Eliberarea de Biserică, credință și în final de Dumnezeu „au descătușat” omul revoluționar. Sloganul liberté, egalité, fraternité putea fi descifrat în felul următor: libertatea (înstrăinare) de Dumnezeu, egalitatea (asemănarea) cu animalele, frăția cu duhurile necurate. De ce? Pentru că acestea au rezultatele revoluțiilor sângeroase, însetate de eliberare de credință. Dar ce nivel de cultură, ce duhovnicie și ce rușine trebuie să ai, ca în Catedrala Notre-Dame de Paris (deci un lăcaș închinat Maicii Domnului) să ai cutezanța să așezi pe altar o prostituată dezbrăcată și să o numești Zeița Rațiune?! Asta da, progres și emancipare. Asta da, elevație culturală, științifică și duhovnicească.
O altă etapă în lupta cu rușinea a constituit instaurarea regimului bolșevic. Dacă Biserica este opiu pentru popor, și dacă Dumnezeu nu există, care mai era raționamentul rușinii? S-a propus totuși un surogat: frica copleșitoare. Omul „luminat” debarasându-se de Dumnezeu și de Biserică era gata să meargă la cele mai josnice mârșăvii.
În anul 1915 Antonio Gramci, socialist și unul din fondatorii partidului comunist italian (un admirator și prieten al lui Lenin) afirma: „Nu vom cuceri lumea, dacă nu vom distruge două instituții fundamentale: BISERICA ȘI FAMILIA ”. De ce oare? Pentru că acestea, pe lângă multe altele, sunt și răsadnițe ale rușinii. Același lucru îl afirma și autorul celebrei (cu părere de rău) cărți „Revoluția sexuală”, Wilhelm Reich, care afirma: „Dacă nu distrugeți familia nu puteți stăpâni individul”. Cel fel de stăpânire? Împătimire prin revoluția sexuală. Această carte a dat numele unui fenomen în masă, o „emancipare de inhibiții”, o „eliberare de rușine”. Una din marile biruințe ale revoluției sexuale, pe lângă „descătușarea de complexe”, a fost înlocuirea dragostei cu relația intimă (voi folosi termenul împreunare, care mi se pare mai potrivit decât cel modern sex). Așadar după cum spunea reputatul biofizician Virgiliu Gheorghe: s-a lucrat metodic și etapizat, la început s-a zis că dragostea tolerează împreunarea, apoi dragostea înseamnă împreunare, apoi împreunarea poate ajuta la apariția sau menținerea dragostei, ca să se ajungă la aceea că împreunarea nu are nimic cu dragostea.
Mass-media este un catalizator al dispariției rușinii în societatea contemporană. Se tot bate în a sparge stereotipurile, a ataca temele interzise până nu demult (căci e rușine). Mi se pare că nu filmele sau telenovele sunt cele care aduc cel mai mare prejudiciu duhovnicesc, ci anume canalele de știri. Și iată de ce. Dacă analizăm conținutul știrilor, se poate observa pe lângă majoritatea gunoiului, o predilecție pentru subiecte intime. Sfaturi în a fi bun în așternut, poze, recomandări pentru … mai pe scurt, cum spunea Apostolul Pavel „rușine este a și grăi”. Dar nici ținuta prezentatoarelor nu este una tocmai decentă, ba chiar provocatoare (la patimă).
Ca niște mari victorii, știrile evocă căderile noastre morale de pe tot globul: prostituată care a devenit deputat în Parlamentul italian (se pare că mare aport poate aduce la propășirea societății italienești); victoria unui bărbat-femeie la Eurovision (o vădită promovare în toată Europa a sodomiei); și ceva mai recent după cum s-a declarat la știri „cel mai puternic om al Planetei” Joe Biden, președintele SUA, a numit în funcția ministru adjunct al Sănătății un bărbat devenit între timp femeie, pentru ce? Iată argumentarea echipei președintelui: „ Ea (sau poate el) va aduce leadership-ul ferm și expertiza cruciala de care avem nevoie pentru a-i ghida pe oameni să treacă prin aceasta pandemie (fenomenal!!!), indiferent de locul de proveniență, rasă, religie, orientarea sexuală, identitatea de gen sau handicapul lor”. Și mai halucinantă profesie și post de lucru anterior a avut această persoană: directoare de Sănătate în Pennsylvania și profesoară universitară de pediatrie și psihiatrie. Asta spune multe…
Prin aceste postări publice se educă un mod de gândire, se modelează o opinie, mai ales prin repetarea interminabilă că rușinea este de domeniului trecutului, iar la noi în țară am aflat că la capitolul educație sexuală suntem încă în secolul VIII. Adică, deși în toată „lumea civilizată” sunt normale avorturile, curviile, sodomiile, perversiunile și alte păcate strigătoare la cer, la noi acestea cel puțin public sunt încă condamnate. Pentru care fapt, „luminații la minte” ne etichetează nu doar demodați, ci înapoiați.
Părintele Savatie Baștovoi foarte inspirat observa în cartea sa „Între Freud și Hristos”: cât de sfioase și rușinate sunt fetele venite de la țară, care pentru prima dată într-o cameră de cămin își vopsesc unghiile, părul, se rujează, îmbracă pantaloni rupți ș.a. Nici nu vor să iasă din cameră, le este cumplită rușine. Are dreptate părintele. Doar că rușinea se arde, acel glas al conștiinței se înăbușă de patima care, tot mai des înrobește sufletul.
Astăzi rușinea, după o vorbă veche este o floare rară, pe cale de dispariție, deși atât de mult această virtute înnobilează sufletul. Admir părinții ai căror copiii roșesc la observație sau dojană. De-ar fi cât mai mult aluat de acesta după spusa Cuviosului Paisie, ca să fie ce să se dospească societatea noastră. Să ne învățăm copiii să fie sfioși, modești, cântăriți la vorbă și la port, să nu se teamă să se rușineze. Să nu cumva să aibă încredere în ei. Este poate cea mai mare greșeală a psihoterapeuților de a îndemna cultivarea și dezvoltarea încrederii în sine. Este nevoie de pus nădejdea în Dumnezeu, numai în El și de cerut ajutorul Lui.
Dacă tot este la modă să se lupte pentru apărarea drepturilor, atunci să ne luptăm pentru dreptul copiilor noștri la curăția sufletească și cât de paradoxal nu ar suna, să luptăm pentru dreptul la rușine.
Preot Mihail TIHONOV
