ANII TRECEAU ȘI VULTURUL A ÎNVĂȚAT SĂ TRĂIASCĂ CA GĂINA

O uimitoare istorioară folositoare care merită citită. Ea oglindește societatea și pe fiecare dintre noi în parte… Singurul lucru sigur este că trebuie să ne deschidem iarăși „aripile” noastre și să ne aducem aminte cum este „să zbori”…

Un cioban trăia într-o colibă lângă o pădure. Puțin mai departe avea un staul în care-și ținea caprele. Într-un an a fost secetă mare și se uscase totul, iar ciobanul a hotărât să ducă caprele în vârful muntelui, unde credea el că va fi mai multă umezeală și va găsi iarbă pentru caprele sale.

Când a ajuns acolo sus, a lăsat caprele să pască mai multe ceasuri până ce a înnoptat, după care a hotărât să coboare la coliba sa. Coborând cu turma, a văzut înaintea sa un cuib mare de vultur. Când s-a apropiat, a văzut doi pui de vultur, unul era mort deoarece căzuse din cuib, iar celalalt, deși mișca, se vedea că era grav rănit.

Ciobanul nu simpatiza deloc vulturii, deoarece îi considera păsări răpitoare. Odată s-au năpustit asupra caprelor sale și i-au răpit o găină. Cu toate acestea i-a fost milă de puiul rănit și l-a luat cu el la colibă. Aici l-a îngrijit cum putuse și l-a hrănit cu bucățele de carne, lăsând ca firea să-și facă celelalte. Puiul de vultur s-a însănătoșit și odată cu vremea a crescut și s-a făcut un vultur mare impresionant.

Dar din clipa în care vulturul s-a maturizat, lucrurile s-au schimbat. Ciobanul, care era mândru de binele pe care îl făcuse, a început să se neliniștească. Nu putea uita sub niciun chip imaginile imprimate în mintea sa despre cele pe care le făcuseră în trecut vulturii cu caprele și găinile sale.

Într-o zi ciobanul a hotărât să părăsească vulturul în pădure, crezând că firea sa îl va ajuta să supraviețuiască singur.

De trei ori l-a lăsat în pădure și de trei ori vulturul îl urma, alergând în urma lui pe pământ.

Ciobanul se deznădăjduise și nu știa ce sa facă. Atunci i-a venit o idee năstrușnică: să bage vulturul în coteț cu găinile. De îndată ce găinile au văzut un pui așa de mare, s-au înfricoșat și s-au tras într-o parte. Dar când au văzut că vulturul stă liniștit și nu le deranjează, încet-încet s-au obișnuit cu prezența lui. Anii treceau și vulturul domesticit a învățat să trăiască ca găinile. Mânca ceea ce mâncau și găinile, mergea ca și găinile, și chiar ajunsese să cotcodăcească ca ele.

Odată a ajuns în sat un naturalist care studia vulturii din regiune. Trecând pe la coliba ciobanului, a rămas cu gura căscată văzând o priveliște ciudată: un vultur în cotețul găinilor. Atunci a alergat la colibă și a început să bată cu insistență la ușă. Auzind bătăile, ciobanul a ieșit înfricoșat și văzând pe cel care stătea înaintea lui, l-a întrebat:

– Cine ești și ce vrei?

– Te rog să mă ierți, dar eu sunt naturalist și studiez vulturii. Am văzut însă aici la tine ceva neobișnuit: un vultur trăind împreună cu găinile.

Atunci ciobanul a înțeles motivul uimirii sale și, chemându-l în colibă, a început să-i povestească despre vultur, cum l-a găsit, cum l-a vindecat și cum s-a obișnuit să trăiască cu găinile. Naturalistul a ascultat fascinat, până la un moment când o explicație simplă a ciobanului l-a „tulburat”.

– Așa cum vă dați seama, puiul de vultur a trăit atâta vreme cu găinile, încât lăuntrul său nu este altceva decât o găină.

– Îmi pare rău, dar nu pot să fiu de acord cu tine, a răspuns naturalistul.

– Dacă nu sunteți de acord, de ce nu-mi dovediți că nu este așa, luând vulturul și făcându-l să zboare.

Atunci naturalistul a mers la coteț, a luat vulturul și a făcut primul lucru care i-a venit in minte. A aruncat vulturul în sus și i-a strigat: „Zboară!”. Dar vulturul a căzut ca plumbul și s-a ascuns într-un colț al cotețului. Ciobanul a mormăit ironic, dar naturalistul nu s-a deznădăjduit. A luat o scară, a rezemat-o de un perete al colibei, a luat vulturul din coteț și au urcat împreună pe acoperișul colibei. De acolo a lăsat vulturul să zboare, spunând din nou: „Zboară!”. Dar sărmanul vultur a căzut pe pământ și pentru câteva clipe a rămas nemișcat. După ce și-a revenit din frica ce o trăsese, îndată s-a ascuns în coteț. Atunci ciobanul a spus:

– Dacă continui așa, o să-mi omori găina.

Însă, deși dovezile erau contrare și cu toate dezaprobările ciobanului, naturalistul era întru totul sigur că spiritul unui vultur nu moare niciodată. De aceea și insista. Deodată i-a atras atenția ceva.

– Ce este ceea ce se vede în depărtare?

– Vârful muntelui unde am găsit vulturul. Dar de ce mă întrebi?

– Pentru că îl voi duce acolo, la locul unde s-a născut și, poate, aducându-și aminte de rădăcinile sale, va simți că poate să zboare.

– Mi se pare că nu ești prea sănătos. Nu vrei să accepți deloc că eu am dreptate.

Naturalistul n-a spus nimic, ci s-a apucat de treabă. A intrat din nou în coteț, a luat vulturul și a început să meargă cu el cu privirea ațintită la vârful muntelui. Ciobanul a luat un felinar și l-a urmat. Toată noaptea a urcat pe munte împreună cu naturalistul, care se străduia să afle moduri de a trezi spiritul adormit al vulturului.

Când au ajuns în vârf, acolo unde se născuse vulturul, începea să se lumineze de ziuă, când naturalistul a observat ceva ciudat: vulturul se ascundea de soare. Fără să știe prea bine de ce, a apucat vulturul de gât și l-a silit să privească soarele. Atunci vulturul a făcut niște mișcări ciudate, și-a deschis superbele sale aripi și a zburat.

În acea zi vulturul și-a adus aminte cine era și și-a dobândit adevărata sa identitate, care nu era cea a găinii, ci cea a vulturului.

[ Vulturul nu este mai bun decât găina, însă vede de optzeci și două de ori mai bine decât ea. Mai mult decât atât, vulturul vede peisaje, pe care o găină nici nu le poate visa. Desigur, viața unei găini este mai comodă, de vreme ce are hrana asigurată, în timp ce vulturul trebuie să vâneze. Însă prețul pe care îl plătește poate părea exagerat de înalt, dar este vorba despre exercitarea libertății sale.]

Regăsește-te pe tine însuți!

www.marturieathonita.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *