„Avorturile nu se fac numai la medic. Trăim într-o mare de suflete pierdute din cauza unor pastile albe mici”

Dacă m-ar întreba cineva vreodată dacă am făcut vreun avort, aș zice că nu! Pentru că nu am tăiat niciodată un copil în bucăți pe masă vreunui medic. Dar în inima mea eu știu că sunt o ucigașă, o mama criminală care nu și-a lăsat copiii la lumina soarelui.

Avorturile nu se fac numai la medic! Avorturile acum sunt în niște pastile mici, care se iau a două zi, sau în fiecare zi, sau se numesc sterilet, sau implant anticoncepțional.

Nimic nu degradează o femeie mai mult decât desfrânarea! Nimic nu o lipsește de demnitate mai mult decât curvia trupului, fără a se împlini în maternitate. Numai nașterea de prunci o ridică la rangul de mamă, de femeie cu adevărat.

Demnitatea femeii

Cu cât mai mult o femeie se culcă cu un bărbat, sau mai mulți, căsătorită sau nu și nelăsând nașterea firească a copiilor, cu atât îi este afectată sănătatea psihică, fizică și își pierde demnitatea, acea stimă de sine de care tot vorbesc psihologii de la o vreme în stânga și în dreapta, dar pe care nici ei nu știu să o definească în adevăratul sens al ființei umane.

Demnitatea unei femei este curăția ei, fecioria, maternitatea! Din acest motiv, bătălia pentru că fetele să își înceapă viață sexuală de timpuriu este atât de mare. Odată distrusă demnitatea, femeia își pierde sensul și devine din ființă – obiect!

E atât de ușor să fii criminală în zilele noastre, o pastiluță albă… și gata! Nu știe nimeni că ai omorât o viață un burta ta, nici măcar tu! Asta-i teribilul!

Dacă avortul propriu zis provoacă traume uneori pe viață, și femeia care l-a săvârșit e conștientă de multe ori de această crimă și ulterior îl regretă, plânge și se vaită, cu pastiluța nu știe nimeni de crimă, nici tu, cea care o inghiți, căci nu ai certitudinea sarcinii! Și nu îți recunoști păcatul, nu poți plânge, nu te poți văita, nici nu știi dacă ai ucis o viață, sau zece.

Se vorbește mult despre avorturile din cabinetele medicale, căci acelea se contabilizează, se numără, se înscriu. Dar acelea sunt doar vârful muntelui. Mai întâi sunt crimele ascunse în pastiluțe albe, de a două zi!

Pastila

…Despre acest fel de avort nu vorbește aproape nimeni, pentru că nu există rană, și nu se vede crimă, iar fără conștientizarea rănii, a crimei, nu există pocăință. Dar hai să vorbim! Hai să scoatem la lumina ce se ascunde în întuneric!

Anticoncepționalele nu ne-au redat libertatea, așa cum ne-au promis unii sau alții, nu ne-au eliberat! A fost o minciună. Mai degrabă ne-au readus la condiția de sclave, din cea de egale în care ne-a repus Însuși Hristos!

Sclave sexuale (câte milioane de femei, poate miliarde chiar, trăiesc cu bărbați nefiind căsătorite, cu frică de a nu rămâne gravide că să nu fie părăsite, sau mame singure?!), sclave corporatiste (câte milioane de femei lucrează în corporații și firme, singure, sau în relații dubioase, fără a avea familie sau copii), sclave ale desfrânării (câte femei trăiesc cu zeci de bărbați, doar să nu fie singure, care le denigrează, le abuzează, și le părăsesc când se plictisesc de ele), sclave a iadului, căci nerealizând păcatul uciderii, nu se pocăiesc niciodată!

Când am luat prima dată această blestemată pastilă, iubeam, și mi s-a spus că sunt iubita! Iubirea însă n-a fost atât de mare încât cel care mă iubea să vrea să fie tată, era prea tânăr, și îi era prea frică de responsabilități…. Și mie îmi era prea frică de ce vor zice părinții. Și apoi, nimeni nu mi-a zis că ucid, mi s-a spus că previn!

A fost atât de ușor, o gură de apă și o pastiluță albă.  Apoi am uitat.  Au trecut ani, acea iubire s-a stins. Eu am plâns, am plâns mult, m-am gândit mult la ce a fost, dar timpul a trecut, și eu am uitat! Am mers odată la o biserică, era amiază când am ajuns, un călugăr făcea curat și m-a ascultat, eram în genunchi și plângeam, și îi povesteam, și plângeam. El m-a ascultat și la sfârșit mi-a zis: „Dacă îl lăsați, poate nu erați acum singură” și a ieșit din biserică.

Mi s-a făcut rău, nu știu cât am stat întinsă pe podeaua bisericii,  într-un final m-am ridicat și am plecat. Am uitat. Nu! Am vrut să uit.

Au urmat alți bărbați și alte câteva pastile din astea albe, le luăm de frică.

Pentru că desfrânarea nu e dragoste și nu presupune responsabilitate, iar odată prinsă în această capcană femeia ajunge să creadă că tot ce are de oferit e trupul ei, și asta oferă tot timpul. Greu își mai poate reveni, dacă își mai revine vreodată, pentru că odată pierdută demnitatea dintâi, greu se restaurează.

Devine o dependentă de un bărbat în jurul ei, și fiindcă inconștient, ea însăși se tratează că un obiect sexual, îi este frică că va fi părăsită pentru o alta, la această frică se adaugă și frică de singurătate amestecată cu disperare, altfel încât nu mai poate ieși din acest cerc vicios al păcatului trupului, împreunat cu păcatul morții.

Demnitatea bărbatului

Bărbatul se simte prea „puternic”, prea sufocat, prea plictisit că să își mai asume responsabilitatea unei familii cu o femeie pe care și el o tratează că pe un obiect sexual. El însuși ajungând să își piardă demnitatea sa prin ne-asumarea relației cu o femeie, trecând din relație în relație, din femeie în femeie, fără a se mai maturiza vreodată, fără a deveni cu adevărat BĂRBAT, rămânând la stadiul de adolescent infantil, pierdut în patimi și avorturile provocate de femeile cu care se culcă, direct sau indirect prin anticoncepționale și abținerea de la nașterea de prunci, cu sau fără acordul său, dar implicit prin participarea sa și prin lipsa de asumare a responsabilității.

Dacă o femeie ia anticoncepționale, dacă o femeie se păzește să nu nască, să nu aibă copii dacă o femeie face avort, este pentru că un bărbat se folosește de ea, fără să o ia de nevasta, sau mai rău – fiindu-i propria soție, dar care nu vrea să își asume rodul din patul pe care l-a împărțit cu ea. Femeia este cea care ucide, dar bărbatul e cel care îi pune arma în mâna cu bună știință, făcându-se astfel criminal odată cu ea.

Un iad, nu viață! Unul Dumnezeu știe cum m-a scos din el. Încet, delicat, așa cum numai El știe să ne scoată din vâltoarea păcatului! Nu există o dragoste mai mare decât cea a Lui Dumnezeu pentru omul păcătos, pe care atât de mult se străduie să îl salveze! Cât aleargă El după noi, doar doar ne-om întoarce spre El să îi zărim Lumina! Căci veacul acesta e veacul pierzaniei! Și fără Dumnezeu nu putem face nimic!

Plata noastră e singurătatea

Atâtea tinere ucid atât de ușor în zilele noastre. Atâtea femei stau cu gând ucigaș asupra propriilor copii. Atâția bărbați se fac părtași la milioane de crime prin simplu fapt că nu își asumă responsabilitatea faptelor lor. Trăim într-o mare de suflete pierdute din cauza unor pastile albe mici, care se vând la orice farmacie de la colț. Pentru prevenție spun ei! Însă, însăși denumirea lor e ANTI concepție! ANTI viață!

Plata avorturilor, dar și a oricăror altor proceduri contra vieții, a gândurilor ucigașe asupra copiilor este în primul rând singurătatea. Mai vin și alte năpaste și dureri la fiecare în parte, dar singurătatea e neapărat printre ele. De ce? E mila lui Dumnezeu, pentru ca omul în singurătatea să, să realizeze marea crimă făcută să plângă și să se pocăiască.

De cele mai multe ori însă omul se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu și nu înțelege dragostea milostivă a Sa. Știu pentru că și eu m-am răzvrătit, m-am certat cu El, I-am reproșat toate, fără să îmi reproșez mie nimic, până când am înțeles. Și am primit totul că pe un dar Dumnezeiesc.

Atâta mai vreau, să am lacrimi, căci Dumnezeu poate spăla totul, ne poate curăți de toate păcatele, dar ne spală cu lacrimile noastre. De aceea plânsul păcatelor e mântuitor! Și ne poate îmbracă în haina nouă, dar haina nouă e țesută din faptele noastre bune.

Când merg pe stradă nimeni nu știe că eu sunt o criminală, o mamă ucigașă care nu și-a lăsat copiii la lumina soarelui. Soarele mă luminează, vântul adie, dar inima mea știe că eu am fost împotriva propriilor mei copiii.

Mie nimeni nu-mi va zice mamă vreodată poate și sânul meu s-ar putea să nu alăpteze niciodată, dar asta e plata mea pentru ușurința cu care nu am lăsat viața să vină în lume. Nu știu dacă mă va ierta vreodată Dumnezeu, dar am nădejde…

Te rog, femeie tânără, frumoasă, oprește-te! Oprește-te din vâltoarea lumii, oprește-te de la păcat. Revino-ți! Recăpăta-ți demnitatea cea dintâi.

E o cale lungă până acolo, dar merită să o faci, pentru tine, pentru sufletul tău. Dumnezeu Însuși, cu mâinile lui te-a plăsmuit să fii asemenea Lui. Să dai viață! Îți dai seama ce mare minune, mai mare decât tot universul. Nu merită nici un bărbat să te duci în iad pentru el.

Poate ești singură acum, poate ești într-un impas, poate ești cu păcatul pe mâini, poate te-ai săturat să îți pierzi viața în nimicuri, și sărind din pat in pat, din corp in corp.. oricum ai fi, poți să îți schimbi calea! Poți să te oprești și să redevii tu! Un glas atât de dulce te cheamă, este glasul lui Iisus Hristos! Auzi-L! Dumnezeu poate vindeca toate rănile, poate ierta toate păcatele. La Dumnezeu toate sunt cu putință!

Sursa: stiripentruviata.ro