Boldul morții

De la începutul existenței sale, mai concret după căderea în păcat, omul a gustat din ceea ce numim noi frică. Acest fenomen necunoscut până atunci omului, a luat diferite forme, astfel omul păcătos a simțit o frică față de foarte multe lucruri. Interesant este că pe măsură ce omul se scufundă în mocirla păcatului nuanțele și amplitudinea fricii capătă impunere în viața acestuia. Omul a început să se teamă de tot ce îl înconjoară. Au apărut cele mai bizare tipuri de frică, printre care: frica de muncă (ergasiofobia) frica de vești bune (eufobia), frica de idei (ideofobia) până chiar și frica de rai (uranofobia) și frica de cruci (staurofobia) ! Evident majoritatea felurilor de fobii sunt cauzate de problemele psihice ale omului, sau mai bine zis de starea întinată a sufletului celui ce suferă de anumite feluri de frică.

\r\n

În zilele noastre în rândul celor șapte miliarde de oameni care trăiesc în întreaga lume există o epidemie de o anumită frică. Este vorba de frica de moarte. Foarte multă lume intră în panică doar când se gândește la moarte. De ce este oare moarte atât de îngrozitoare pentru o mulțime de lume? Este oare moartea rea, sau poate este bună?

\r\n

Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să ne întoarcem cu gândul la Adam. În Rai Adam era cu totul în siguranță, nu se temea de nimic, pentru că Dumnezeu era Cel care îl veghea permanent ca pe un prunc. Nu se temea Adam nici de animale, pentru că era stăpânul lor¹ după porunca lui Dumnezeu. Atunci apare întrebarea dacă Adam se teamea de moarte fiind înainte de păcătuire nemuritor? Da, Adam se teamea de moarte, pentru că Dumnezeu l-a avertizat: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”² Așadar Adam avea o oarecare frică de moarte. Dar ce fel de frică? Una destul de ștearsă, pentru că și cunoștință foarte clară a ceea ce este moarte nu avea, întrucât era nemuritor. Abia atunci când a devenit muritor, Adam a obținut o cunoștință, să zicem practică, nu teoretică a ceea ce este moarte, pentru că a început a muri din momentul păcătuirii, chiar dacă a mai trăit după aceea 900 de ani.

\r\n

Din ceea ce vedem s-ar putea face concluzia că moarte a devenit pentru om o pedeapsă crudă sau un blestem. Totuși și aici o minte curată și o inimă credincioasă ar putea întrezări marea iubire de oameni a lui Dumnezeu. Este adevărat că Apostolul Pavel zice „plata păcatului este moartea”³, dar haideți să vedem mai la adânc cum a acționat pedagogia lui Dumnezeu. Am putea spune că Dumnezeu chiar și în cazul greșelii lui Adam a procedat ca un Părinte iubitor, pentru că a oferit spre corectare omului un mare DAR, pe care o numim moarte. De ce spun aceasta? Pentru că prin intermediului morții a fost pus frâu păcatului și Sfinții Părinți spun că Dumnezeu a dat moartea omului pentru ca păcatul să nu fie fără de sfârșit. Dacă Adam ar fi fost rămas nemuritor dar totodată rămas în starea coruptă în care se afla ar fi ajuns la asemănare cu diavolul. Nu este o exagerare, pentru că Dumnezeu a dat oamenilor șansa să se corecteze pănă la izgonire. Ar fi putut rămâne în Rai. Dar omul nu s-a pocăit, rămânând îndărătnic, a dat vina chiar pe Dumnezeu. Astfel reiese că nepocăit și nemuritor omul ar fi ajuns să săvârșească din ce în ce mai multe păcate, întinându-se în din în ce mai mult, după spusa proorocului David: „adânc pe adânc cheamă”⁴. Ceea ce ar corespunde într-un final cu starea de cădere a diavolului: nepocăit și nemuritor. Totuși Dumnezeu iubind omul i-a oferit o posibilitate de stopare a păcatului care se numește moarte. Este un leac foarte amar, dar necesar pentru salvare.

\r\n

Frica de moarte (tanathos) are o foarte puternică influență asupra omului, astfel că poate învinge chiar și dragostea pătimașă (eros), totuși această frică de moarte este covârșitor inferioară dragostei pure izvorâte de la Dumnezeu (agape). Dragotea dumnezeiască fiind jertfelnică anulează frica morții prin însăși natura sa de sacrificiu, iar aceasta a arat-o clar Mântuitorul prin Jertfa de pe Cruce și pe care a elogiat-o Apostolul Ioan Teologul: „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.”⁵

\r\n

Mântuitorul spune ucenicilor Săi: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.”⁶ Moartea devine parte din noi, pentru ca să aducem roadă multă, chiar dacă inițial nu era ceva propriu omului. Ceea ce era la început nefiresc pentru om, a devenit între timp oarecum firesc. De ce zic „oarecum firesc”, pentru că întotdeauna va exista acea ripostă a sufletului de a părăsi trupul, la unii într-o măsură mai mică, pe când la alții în una mai mare. La Domnul nostru Iisus Hristos frica de moarte a avut o intensitate unică, după cum spune Mitropolitul Antonie al Surojului. Nimeni în lume nu s-a temut de moarte cum S-a temut Mântuitorul, pentru că natura umană a lui Hristos era foarte strâns legată de Dumnezeu, iar pentru a muri și a realiza Jertfa, trebuia ca Hristos să se despartă de Dumnezeu. Tocmai datorită acestei intense legături cu Dumnezeu a naturii umane a Mântuitorului, moartea impunea lui Hristos o teribilă frică, pentru că inducea desfacerea acestei legături, aici aflându-se tăinuit miezul celor rostite de Domnul pe Sfânta Cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”⁷  

\r\n

  Pe de altă parte Sfinții Părinți sfătuiau ca omul să aibă mereu gândul la moarte, aceasta este una din cele mai tari arme împotriva păcatului. Acest „memento mori” este prezent chiar în rânduiala rugăciunilor de dimineață, astfel creștinul sculându-se din somn îndată cere de la Dumnezeu „lacrimi și aducere aminte de moarte și umilință”. Sfântul Teofan Zăvorâtul scria unui creștin: „aducerea-aminte de moarte nu înăbușă și nu aduce mâhnire, ci doar insuflă o trezvie prevăzătoare a omului asupra sa. Ea nu lasă tinereasca veselie să se reverse fără frâu, pune măsură și stavilă oricărei desfătări a simțurilor.⁸” Într-o vedenie Domnul îi oferă Sfântului Siluan Athonitul o descoperire: „ține-ți mintea în iad și așa nu vei greși”. Cel ce își va plânge păcatele aici pe pământ, trecând prin iadul pocăinței, suferind și răstignirea propriei voințe și împotriviri la scaunul Spovedaniei, prin mila lui Dumnezeu va evita judecata după spusa Domnului prin credința lucrătoare și trăită „la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.⁹”

\r\n

Idealul unui creștin ortodox de a trece la Domnul este relevat de cererea de la ectenie: „sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace […] la Domnul să cerem”. Consider că accentul în această cerere cade anume pe cuvintele „în pace”. De ce? Pentru că este foarte important ca să fim atenți, concentrați, conștienți în momentul trecerii la Domnul. Ba mai mult, trebuie să fim participanți activi la această taină a morții. Un părinte zicea: nu contează  CÂND mori, ci contează  CUM  mori! Dacă la fiecare slujbă îi oferim toată viața noastră Domnului, de ce nu am oferi în dar lui Dumnezeu și moartea noastră. Sfântul Grigorie de Nyssa sfătuia creștinii să aducă în dar ceea ce oricum va trebui să dea fără voie. Astfel în momentul morții creștinul poate căpăta ipostaza de co-lucrător al propriului sfârșit, nu în sensul de suicid, ci în sensul adânc de ultimă jertfă lui Dumnezeu din viața lui. Această stare sufletească a trăit-o tâlharul pocăit de pe cruce, care nu avea nici o faptă vrednică de Împărăția Cerurilor, dar a adus lui Hristos viața lui, și mai cu seamă moartea lui, astfel că în ultima clipă a vieții a câștigat Raiul, sau „l-a furat” după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Acest ideal al trecerii creștinului la Domnul în stare conștientă mai deține și un aspect liturgic, și anume creștinul se pregătește de trecere primind Taina Sfintei Spovedanii și Sfânta Taina a Împărtășaniei, pregustând încă de pe aici Raiul. anume așa ar dori să plece autenticii creștin ortodocși.

\r\n

Toți mucenicii lui Hristos aveau acea sfântă lipsă de răbdare de a muri pentru Domnul, fiind mistuiți de dragostea de Dumnezeu, după cum zice troparul din Rânduiala Sfintei Împărtșanii: „îndulcitu-m-ai cu dorul Tău Hristoase, și m-ai schimbat cu Dumnezeiasca Ta dragoste”. Dragostea față de Dumnezeu era atât de puternică încât unii sfinți nu puteau să îndure intensitatea acesteia și chiar cereau ca Dumnezeu să le-o ia de la ei ! Este cazul și Apostolului Petru care fiind cucerit de măreția Dumnezeirii lui Hristos a zis într-un moment de inspirație: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”¹⁰. Iată pentru acești oameni moartea nu reprezenta o spaimă ci o dulceață care le face serviciul de a-i împreuna cu Hristos atât de mult râvnit de ei. Pentru ei moartea era o eliberare din suferința mistuitoare a dorului după Dumnezeu. Asemenea oameni puteau exclama cu multă tărie: „Unde-ți este moarte boldul? Unde-ți este iadule biruința ?!”

\r\n

Diacon  Mihail TIHONOV

\r\n\r\n