Citim pretutindeni semnele unei istorii epuizate, ajunse la capăt de drum. Să fie sfârşitul unei epoci? Sau sfârşitul unor generaţii blazate şi incapabile de a mai construi ceva în această ţară? Dar România a mai traversat astfel de momente istorice, iar noi suntem datori să aflăm cum au fost depăşite cumpenele istoriei, şi să dăm un sens luptei noastre.
Înapoi în istorie, aşadar, cu 500 de ani. În 1520, spre sfârşitul domniei Sfântului Neagoe Basarab, chipul ameninţător al războiului se arată limpede deasupra Ţării Româneşti. Sultanul vrea cu orice preţ să ne subjuge pământurile. Vestea iminentei cotropiri circulă iute şi stârneşte panică. Boierii, nerăbdători, îi solicită domnitorului să ia mai repede o hotărâre şi să înceapă pregătirile pentru război. Războiul este din start pierdut, dat fiind raportul disproporţionat de forţe. Boierii se adună la sfat şi sunt extrem de iritaţi, fiindcă domnitorul nu se arată la vorbă. Dar Sfântul vorbeşte în taină cu Dumnezeu. Un slujitor îi încredinţează că domnitorul se roagă, iar boierii murmură. Li se pare total nepotrivit ca tocmai acum, când îi paşte războiul, domnitorul să se roage. Însă Neagoe Basarab ştie care este sfatul care contează. Când apare, într-un târziu, în mijlocul lor, este luat la rost: „Măria Ta, situaţia este gravă. Trebuie să luăm o hotărâre. Turcii ne vor cotropi”. Dar domnitorul isihast îi îndeamnă la rugăciune. Boierii însă răbufnesc: „Măria Ta, ţara nu se conduce cu «Doamne, miluieşte!»”. Sfântul Neagoe Basarab îi domoleşte, spunându-le că şi lui îi pasă de ceea ce se întâmplă cu ţara, nu numai lor. „Rugaţi-vă mai mult şi postiţi, fiindcă singurul care ne poate izbăvi de urgie este Dumnezeu”. Apoi, gânditor, domnitorul se retrage şi începe să se roage. Răspunsul lui Dumnezeu nu a întârziat. Cronicile spun că în noaptea aceea de 21 septembrie 1520, Dumnezeu a cerut sufletul sultanului Selim I şi nu a mai avut loc nici o cotropire a Ţării Româneşti.
Astăzi ne întrebăm ce a vorbit Neagoe Basarab cu Dumnezeu. Probabil că „Doamne, miluieşte!”, fiindcă aşa se vorbeşte cu Dumnezeu. Pilda ne arată o cale simplă, în care domnitorul sfânt taie orice dialog panicos, orice „consfătuire”. Vorbirea în exces despre război nu aduce pacea. În zadar ne cheltuim energia venind cu tot felul de propuneri în Sfatul Ţării, dacă nu pornim cu rugăciunea şi cu postul. „Nu mai e momentul să pălăvrăgim şi să dezvoltăm teme ce răspândesc frica şi dezbinarea!”, pare a spune Sfântul Neagoe. E prea grav ceea ce se întâmplă ca să ne mai ţinem de şedinţe de partid.
Acum trăim o situaţie aparent fără ieşire. Căutăm soluţii omeneşti, în timp ce soluţia este cea a domnitorului Neagoe Basarab. Peste lumea noastră pare să se prăvălească un uriaş val de frică şi represiune, iar noi suntem încremeniţi. Înţelegem că situaţia e gravă, că trebuie luată o hotărâre, iar conducerea ţării, în lucrările şi deciziile sale, e departe de pilda Sfântului Neagoe Basarab. La frâiele ţării sunt acum două spectre: cel al fricii şi cel al dezbinării. Ele ne conduc. Ele ne dictează. Iar păpuşile gândurilor noastre sunt acţionate mecanic de această coaliţie a lor, care a pus stăpânire pe teritoriul minţilor românilor. Cei mai mulţi dintre noi sunt cuprinşi de îndoiala celor din sfatul ţării şi cred că ţara nu se conduce cu „Doamne, miluieşte!”. Dar o altă scăpare din primejdia ce ne împresoară nu este. Tocmai cu „Doamne, miluieşte!” se conduce ţara. Aşa se iese din încremenirea spaimei şi a morţii. Restul sunt propuneri politice şi biete soluţii omeneşti.
Unii spun că e prea târziu şi că, orice am face, prăbuşirea este iminentă. Dar Dumnezeu are ultimul cuvânt în istoria aceasta a tulburării. Nu noi suntem cei care decidem prin cugetele noastre pripite şi prin atitudinea noastră căpoasă faţă de pronia divină. Şi totuşi noi, prin rugăciune şi postire, putem da un sens izbăvitor evenimentelor. Nu ne mai punem încrederea în noi, ci în Cel care are în mâna Sa soarta întregii lumi. Sfântul Neagoe Basarab ne-o spune clar: „Rugaţi-vă mai mult şi postiţi, fiindcă singurul care ne poate izbăvi de urgie este Dumnezeu”.
„De urgie nu scăpăm cu mijloace omeneşti!”
Aşadar, ceea ce vine asupra României şi asupra lumii nu este un rău oarecare, ci însăşi urgia. Iar de urgie nu scăpăm cu mijloace omeneşti. Încă avem suficientă minte ca să nu minimalizăm răul. Nu noi vom găsi o soluţie. Asta e clar. Când vine urgia, totul se surpă. Toate soluţiile noastre îşi probează nimicnicia. Urgia este un rău mare pe care nimeni nu-l poate ridica de la noi, decât numai singur Dumnezeu. Iar această abatere a urgiei de la noi se poate face numai cu rugăciune şi cu post. Sfântul o spune, în acel veac, boierilor, iar nouă, peste veacuri.
Aşa că, dacă vrem să rămânem nevătămaţi, avem posibilitatea de a opri, cât încă mai putem, iureşul „ştirilor” şi al ameninţărilor care răstoarnă ordinea firească a vieţii noastre. Să nu mai alimentăm cu energiile noastre lăuntrice frica şi dezbinarea! „Boierii” ne aşteaptă la „sfat”. Sunt neliniştiţi, nervoşi, murmură, cârcotesc şi scrâşnesc din dinţii lor ideologici. „Boierii” ne cheamă la televizor, pe reţele, să „discutăm”, să „punem ţara la cale”. „Boierii” au obrăznicia să ne mustre că nu ne dăm seama în ce situaţie dificilă ne aflăm şi că noi, românii, încă „întârziem” în istorie, petrecând creştineşte în rugăciune şi post. Ţara „fierbe”, iar noi, românii şi creştinii, ne ţinem de pelerinaje, de slujbe, de rânduiala Bisericii. „Boierii” ne acuză că noi suntem de vină pentru ceea ce se-ntâmplă în ţară, că nu ne pasă, că suntem atât de responsabili de sărăcie, de boală şi de moarte. Iată sfatul cel fără de Dumnezeu al „boierilor”!
Nu! Noi nu putem intra în jocul acesta perfid. Nu putem răspunde la aceste provocări ale „boierilor”, fiindcă atunci ne-ar stăpâni duhul fricii şi duhul dezbinării. Nu putem intra în această „dezbatere”, fiindcă nu e decât o cursă întinsă omenirii vlăguite. Noi, românii, noi, creştinii, suntem vânaţi de aceşti „boieri” într-un mod atât de viclean, încât multe suflete au şi căzut şi încă multe stau să cadă. Să luăm aminte încă o dată la felul în care Sfântul Neagoe a tăiat orice „plan”. Nu mai e timp de planuri, de strategii politice, de conferinţe şi discuţii lăbărţate pe ecrane de tot felul. Dacă vrem să facem faţă războiului ce ne-a cuprins, să ne retragem ca Neagoe Basarab din mijlocul boierilor. Nu-i vom convinge niciodată că ţara se conduce cu „Doamne, miluieşte!”. Noi să lucrăm rugăciunea şi postirea, căci pe umerii fiecăruia dintre noi stă soarta României. Să fim conştienţi de acest adevăr şi să nu aşteptăm ca alţii să lucreze în locul nostru. Noi să lucrăm. Noi să fim veghetori. Fiecare să-şi spună: „Eu lucrez pilda vrednică a domnitorului sfânt şi nu privesc la celălalt dacă lucrează sau nu”. Aceasta să fie conştiinţa noastră.
Acum, când urgia bate din nou la porţile ţării, e vremea să ascultăm sfatul domnitorului cu viaţă sfântă. Acum, când în fruntea ţării nu sunt pilde vrednice de rugăciune şi postire, căutăm în epoci mai îndepărtate chipuri de conducători care ştiau să stea la sfat cu Dumnezeu, în pofida îndărătniciei omeneşti a boierilor. Aceştia ne sunt călăuze într-un timp tulbure, în situaţii deznădăjduitoare şi atât de greu de gestionat.
Unii dintre noi lucrează rugăciunea şi postirea. Şi bine fac. Acesta este fundamentul rezistenţei noastre. Şi reacţia civică își are rolul ei. Este dreptul nostru să refuzăm cătuşele şi lagărul care se insinuează în societatea noastră. Este dreptul nostru să fim liberi şi să exprimăm valori în care am făcut crescuţi şi care ne-au făcut mari. Însă împotriva urgiei este insuficientă doar reacţia civică, indiferent cât de puternică şi justificată ar fi. Aşa că rămâne nepreţuit îndemnul Sfântului Neagoe Basarab: „Rugaţi-vă mai mult şi postiţi, fiindcă singurul care ne poate izbăvi de urgie este Dumnezeu”.
Sergiu Ciocârlan
Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa/Noiembrie 2021
www.familiaortodoxa.ro
