Cea mai importantă resursă a unei familii este…

TIMPUL. Da, timpul! Nu proprietățile, veniturile de vreun fel sau altul, nici măcar sentimentele. Da, toate acestea sînt importante. Banii sînt importanți, iubirea este esențială, o casă care să ne găzduiască, viața, sănătatea tuturor alor noștri dragi, dar oare toate acestea nu sînt așezate pe rafturile timpului, nu se așează în oalele orelor, zilelor, săptămînilor și anilor? Cum am putea ține uleiul, dacă nu avem vase? S-ar risipi și ar curge pe ulițe!

Toate celelalte le putem produce și la sentimente putem reveni. Banii vin sau lipsesc, iubirea este pe culmi sau în umbră, dar viața înseși nu pleacă odată cu acestea, ci cu timpul…

Toate se petrec în timp și singurul care nu se mai întoarce din curgere este timpul.

Scriu aceste rînduri de ziua fiului meu mai mare. Este la casa lui acum. Ne-am urat de bine, am rîs la telefon, le-am urat drumuri bune în vacanță, dar cînd am închis telefonul m-a străpuns un regret adînc după timpul pe care l-am irosit din viața lui, cel mai de preț cadou pe care i l-aș fi putut oferi ceas de ceas, zi după zi, cît va fi fost în casa noastră.

Am avut și timpuri mai rele și acum avem timpuri mai bune, am avut și amintiri mai rele, care se șterg și acum construim amintiri plăcute, dar i-am furat cea mai de preț zestre pe care i-aș fi putut-o da lui, ca să o dau carierei, altora, Bisericii, proiectelor, lucrărilor, misiunilor…

Venea seara lîngă mine și se lipea de mîna mea: ”tati, hai să îți arăt ce am desenat” sau ”tati, hai să îți arăt ce lego am făcut”…

Îi răspundeam: ”imediat, fiule, imediat, numai să mai scriu un rînd… un paragraf la teză” sau ”imediat, în cîteva ore, cînd revine tata de la Biserică, de la comitet, de la conferința nu știu care de tineret” etc.

Așa s-au dus cam trei ani. Apoi m-am trezit dintr-o dată, dar el era deja … adult, cu alți prieteni, cu alt anturaj, cu alte priorități.

Am risipit cea mai de preț resursă dintre noi: TIMPUL, chiar viața alături și împreună cu el. Ce altceva ne-ar fi legat mai tare?

Mă întreabă adesea unii și alții ce ar putea face mai bine pentru copiii lor: dați-le VIAȚA, dacă tot le-ați dat viață, dați-le TIMP. Cît mai mult timp!

Facem copii ca să îi aruncăm imediat, încă de la creșă, grădiniță, școală, liceu, facultate, în brațele altora. Îi basculăm în curțile instituțiilor, sub ochii altora, în fața gurilor altora, pe mîinile altora. Abia așteptăm să îi înțărcăm să putem scăpa de ei și să ne ocupăm de acele lucruri care le vor oferi
statut, viitor, siguranță. De fapt le compromitem identitatea, nădejdile și stabilitatea emoțională.

Cine dintre noi mai petrece cel puțin o oră întreagă cu cei care au ieșit din noi, ca să îi masăm emoțional măcar, dacă nu putem să îi dezintoxicăm de tot ce au cumulat în cursul zilei în nebunia unei clase cu 25 de copii isterizați? Mai punem și bullyingul la socoteală, pe care ei îl îndură tacit?

Dacă ne imaginăm îmbolnăvirea unuia dintre copiii noștri spunem: ”i-aș da orice, inimă, rinichi, plămîni, i-aș da VIAȚA, aș muri eu, numai să trăiască el/ea!”

Dați-le viața, de ce nu? Viața este compusă din secunde, minute, ore, zile și ani! Dați-le timpul petrecut cu voi.

Nu au nevoie de betoanele voastre turnate din sudoarea mersului pe coclaurile Europei, nu au nevoie de fiarele aduse de voi prin garaje. Își vor turna betoane după gusturile lor și își vor cumpăra mașinile dorite de ei la vremea potrivită. Ei au nevoie de voi, nu de obiectele voastre. Au nevoie de prezența voastră, nu de proprietățile voastre. Lăsați-i săraci de lucruri și bogați în amintiri!

Dacă ar exista mașina timpului, dacă aș putea să mă întorc spre copilăria și adolescența primilor noștri copii, amîndoi căsătoriți acum, aș schimba un singur lucru: le-aș da timp, cu riscul abandonării altor proiecte realizate, cu prețul ratării profesionale, la schimb cu mai puține ”lucrări” spirituale împlinite.

Miza este mult prea mare și schimbul pe care eu l-am făcut nu merită. Sufletele de păstorit ale celor din casa noastră sînt mai de preț decît oricare suflete strigă după mîntuire pe alocuri.

Acum, avîndu-l pe Noah, mi-am amînat astăzi alte activități și întîlniri ”importante” ca să stăm împreună și mi-am încheiat seara mai devreme, ca să ”pierd” timpul, povestindu-i povestea de seară unui copil de șapte ani. M-a strîns în brațe tare cu mîinile subțiri și s-a lipit de mine.

”Tati, ce bine este cu tine… să îți lași barba mai lungă puțin, cînd este scurtă mă înțeapă puțin pe frunte… ”

Apoi a început să respire mai rar și a oftat în mijlocul unui vis.

Merită!

Marius Cruceru, pentru Edictum Dei.

www.marturieathonita.ro