„…CEREȚI ȘI VI SE VA DA…” CHEIA DE LA CER (PRIMA PARTE A CĂRȚII)

Cuvânt înainte

Creștinii ortodocși trăiesc astăzi într-una din marile perioade decisive din istoria Bisericii lui Hristos. Dușmanul mântuirii omului, diavolul, atacă pe toate fronturile și se străduiește din toate puterile să-i abată pe credincioși de la calea mântuirii arătată de Sfânta Biserică.

„Ortodoxia înseamnă viață. Dacă nu trăim Ortodoxia, pur și simplu nu suntem ortodocși, indiferent de declarațiile formale pe care le susținem”, spune părintele Serafim Rose.

Dar viața în lumea noastră contemporană a devenit foarte nesigură și confuză. Și este imposibil să nu fim afectați de acest lucru.

Cum este posibil pentru noi, creștinii ortodocși, să ducem o viață autenică duhovnicească în aceste vremuri grele? Cum putem dezvolta astăzi o viziune ortodoxă asupra întregii vieți care să ne ajute să supraviețuim cu credința noastră ortodoxă nevătămată?

Valorile fundamentale și concepțiile asupra comportamentului și vieții umane au fost răsturnate. Generația de astăzi, care nu a cunoscut decât traiul ușor, nu au alte scopuri decât satisfacerea plăcerilor personale la momentul prezent.

Părinții se supun capriciilor și mofturilor copiilor, care ajunși maturi, nu fac altceva decât să schimbe jucăriile și jocurile copilărești cu distracții pentru adulți.

Cultura „consumeristă”, care a fost creată de lumea contemporană, nu poate susține dezvoltarea unei vieți umane normale, cu atât mai puțin să inspire o căutare autentică a Adevărului.

În diferitele ei forme, această cultură transmite același mesaj: trăiește prezentul, distrează-te, relaxează-te. În spatele acestui mesaj se află altul, de o înțelegere sinistră: uită-L pe Dumnezeu și viața de dincolo pentru prezent.

Dar cineva se poate întreba: ce are a face acest lucru cu noi, cei care încercăm să ducem, după putință, o viață creștin-ortodoxă adevărată?

Acest lucru ne afectează în multe privințe, prin faptul că este anormal, ne tulbură indiscutabil viața.

Ce putem face? Pentru a duce o viață cu adevărat rodnică în aceste vremuri primejdioase trebuie să fim cu mare luare aminte.

În primul rând trebuie să atenționăm părinții că perioadele copilăriei și tinereții sunt critice pentru formarea sufletului. Aceștia trebuie să fie conștienți de faptul că duhul lumii rareori ajută și de cele mai multe ori împiedică creșterea copiilor într-un duh ortodox. Chiar și ceea ce învață un copil astăzi în școală este deseori pătruns de atitudini și tratări eronate. De aceea, părinții, au o mare responsabilitate, pe de o parte de a fi atenți la ceea ce este expus copilul lor – programe TV, calculatorul, orele de educație sexuală, filme, muzică – iar pe de altă parte, de a-l educa pe copil într-un spirit creștin-ortodox autentic. Dar nu numai copiii, ci noi toți ducem o luptă pe viață și pe moarte cu lumea anticreștină, care, într-adevăr, este mult prea prezentă în viețile noastre astăzi.

De aceea, fiecare creștin adevărat trebuie să-și formeze concepția de viață ortodoxă și să depună stăruință de a o realiza în viața noastră de toate zilele.

Calea principală prin care putem dezvolta, susține și implimenta în viața noastră concepția ortodoxă, trăirea Ortodoxiei, este de a fi în contact permanent cu sursele hranei creștine, cu tot ce ne dă Biserica Ortodoxă pentru luminarea și mântuirea sufletului nostru: slujbele Sfintei Biserici și Sfintele Taine, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, scrierile Sfinților Părinți și sfaturile nevoitorilor creștini ortodocși.

Cartea de față are ca scop de a dezvălui și de a atenționa omul contemporan asupra procesului de degradare spirituală și îndobitocirea intenționată pe toate căile posibile.

Are în vedere aspectul negativ al procesului în discuție și încearcă eliberarea minții de sub stăpânirea patimilor și a idolilor moderni, având la bază cele spuse și învățate de Sfinții Părinți ai Bisericii.

Definind, analizând și discutând aceste probleme, autorul a avut în vedere indicarea unor moduri de depășire și biruire a lor.

Dacă va fi în măsură să se facă acest lucru, învățătura și experiența ortodoxă va putea fi împărtășită și altora dintre cei interesați.

Lăsăm cititorul să descopere și să aprecieze impactul duhovnicesc produs de aceste îndrumări și sfaturi duhovnicești menite să ajute la mântuirea sufletului lui.

Cu arhierești binecuvântări,

Mitropolitul Chișinăului și al Întregii Moldove

Introducere

Acest volum constituie continuarea celui dintâi din seria cu titlul: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Matei 7, 7). Această carte reprezintă cea de-a doua mea încercare de a prezenta esența gândirii și experienței mele, acumulate pe parcursul a câtorva decenii de practică pastorală. Îmi dau seama că această carte nu este o lucrare academică. În mare parte materialele expuse au fost acumulate pe parcursul timpului, selectate din scrierile Sfinților Părinți, din predicile duhovnicilor iscusiți, pentru pregătirea propriilor predici, pentru pregătirea lecțiilor din cadrul școlii duhovnicești parohiale, din propriile mele retrăiri și convingeri, din experiența vieții.

Sunt conștient de faptul că o carte care pretinde de a pătrunde în domeniul educației creștin-ortodoxe are nevoie de cercetări mai aprofundate și studii mai minuțioase a materialelor prezentate. Importanța subiectului merită o carte mult mai cuprinzătoare, mult mai bine pregătită, dar am un motiv – cartea este destinată creștinului simplu, fără studii teologice aprofundate și nici pe departe nu pretinde a se regăsi ca manual al școlilor teologice. Unicul lucru de care sunt convins este că în aceste Îndrumări și Sfaturi duhovnicești este expus adevărul și el corespunde Învățăturii de Credință Ortodoxă, legilor și canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe. Un foarte modest și incomplet început este mai bun decât nici unul.

Sper că Îndrumările, Îndemnurile și Reperele duhovnicești cuprinse în filele acestei cărți, vor înrâuri într-o măsură oarecare, problema educației creștin-ortodoxe a cititorului.

Aceasta înseamnă că putem arăta unei persoane credința noastră, realitatea ei în viața noastră, dar nu putem determina pe nimeni să creadă și mai ales să creadă în mod corect. Actul de credință trebuie să fie acțiunea liber consimțită a persoanei.

Pentru aceea, cei ce voiți să vă folosiți de această carte, ca de un sprijin în creșterea duhovnicească, cercetați-vă pe voi înșivă și vedeți, oare mergeți pe calea cea dreaptă, sau pe un alt drum, și în altă parte rătăciți și mergeți. Și cunoscând fiecare rătăcirea sa și calea dreaptă a cuvioșilor părinți și a Sfintei Biserici, să vă întoarceți îndată la această cale.

Sfânta Biserică ne învață să luăm aminte și să ținem dreptarul cuvintelor sănătoase cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Ține dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credința și cu iubirea ce este în Hristos Iisus” (II Timotei 1,13).

Pentru a putea urca pe aceste culmi ale vieții duhovnicești, pentru a putea gusta și a vedea cât de bun este Domnul (Psalm 33, 8) este necesar ca fiecare creștin să purceadă spre lucrarea de înlăturare din albia vieții sale a tuturor impurităților, a mâlului care fac insensibilă ființa noastră față de lucrarea lui Dumnezeu, pentru a o face mai străvezie, mai transparentă, mai disponibilă pentru a primi lumininle cerești.

A concepe viața, dar mai ales a o trăi, limitând-o la orizontul acestui veac, a te lăsa condus doar de instinctele minore, pământești și a crede că satisfacerea acestora este unicul scop al vieții, urmarea este degradarea spirituală.

Adică a trăi viața doar pe plan biologic, material – urmarea este dezamăgirea, un simțământ dureros, amar, o revășire sufletească, o răsturnare a rosturilor vieții, a modului de a gândi sănătos, moral – ajungând până acolo încât spui răului bine și binelui rău: „Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumină; care socotesc amarul dulce și dulcele amar!” (Isaia 5, 20)

Dar viața trăită fără perspectivă spirituală a vieții veșnice înseamnă închiderea sufletească față de lucrarea harului divin, mai mult, împotrivirea cu înverșunare față de această lucrare aduce cu sine moartea duhovnicească după cuvântul Sfântului Apostol Pavel care spune: „Căci dorința cărnii este moarte, iar dorința Duhului este viață și pace” (Romani 8,6).

Aceste eseuri, gânduri și simțiri creștine adunate în această carte, sunt puse la îndemâna celor ce năzuiesc spre o viață spirituală trăită cu adevărat, bogată în cugetări și gânduri înalte, în fapte care arată măsura morală și valoarea omului, a posibilităților sale de a se ridica peste hotarele unei vieți obișnuite.

Anume de astfel de gânduri a fost însuflețit autorul acestor eseuri cuprinse în acest volum.

Aceleași gânduri le pun la îndemâna tuturor celor care doresc să se împărtășească din frumusețile sfinte ale trăirii vieții în Hristos, Dumnezeul nostru, spre binele vieții noastre vremelnice, dar mai ales al celei veșnice.

Protoiereu Ioan Plămădeală

Parohul Catedralei Ortodoxe

„Schimbarea la Față a Mântuitorului”

din municipiul Chișinău

Partea I

Repere și îndrumări duhovnicești pentru creștinul contemporan

„Să ia aminte cel înțelept și își va spori știința, iar cel priceput va dobândi iscusința de a se purta”

Solomon 1;5

Ești creștin cu adevărat? Știi ce înseamnă să fii creștin ortodox?

Cunoaștem cu toții că în afară de noi, creștinii ortodocși, denumirea de „creștin” o mai poartă și membrii altor confesii, altor „biserici”, și chiar unele persoane care nu au nimic în comun cu creștinismul, decât faptul că au fost botezați în numele Sfintei Treimi. Cuvântul „creștin” este definit de mai multe dicționare astfel: „creștinul este o persoană care crede în Iisus Hristos” sau „o persoană care crede în Învățăturile lui Iisus Hristos”. Deși, ca și definiții, acestea nu pot fi negate, adică sunt potrivite, totuși să fii un adevărat creștin înseamnă mult mai mult decât ceea ce ne prezintă diciționarele.

Cuvântul „creștin” vine de la Domnul Iisus Hristos, și ca să te numești creștin, trebuie să te asemeni cu Hristos.

Din păcate, sensul acestui cuvânt s-a pierdut pe parcursul timpului. Mulți pretind a se numi creștini, dar viața pe care o duc ei, faptele pe care le săvârșesc arată, de fapt, că nu au nimic în comun cu denumirea de creștin.

Preotul american, Jeremiah Stepeek, s-a mascat într-un cerșetor murdar și s-a dus la Biserică la slujbă duminică dimineața. În această zi el trebuia să fie prezentat comunității ca preot-paroh al acestei biserici.

S-a plimbat în jurul bisericii timp de treizeci de minute înainte de a începe Sfânta Liturghie. Veneau mulți oameni la biserică, dar trecând pe lângă cerșetor, puțini care i-au atras atenția, și mai puțini au fost acei care s-au salutat cu el.

A încercat să ceară câțiva bănuți pentru mâncare…, dar absolut nimeni nu i-a dat nimic. A intrat apoi în biserică și a încercat să se așeze, însă a fost alungat în spate. A încercat să se salute și să schimbe câteva vorbe cu enoriașii prezenți în biserică, dar ei întorceau capul cu dezgust, privindu-l cu dispreț.

Cum stătea el în spatele bisericii, înainte de a începe Sfânta Liturghie, cineva din responsabili s-a urcat pe amvon și a anunțat: „Și acum dorim să vă prezentăm noul paroh al bisericii noastre, preotul Jeremiah Stepeek!” Oamenii au început să aplaude, privind curioși în jur să vadă noul preot-paroh… Când cerșetorul care a fost alungat în spate s-a pornit încet spre amvon, toate aplauzele au încetat. Toți se uitau uimiți la el.

După ce a ajuns în fața lor, a stat un moment în tăcere apoi a urcat pe amvon, a luat microfonul și a spus:

„Atunci Împăratul va zice celor de-a dreapta Lui: Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând, și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete, și Mi-ați dat să beau; am fost străin, și M-ați primit; gol am fost, și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost, și M-ați cercetat; am fost în temniță, și ați venit la Mine. Atunci drepții îi vor răspunde: Doamne, când Te-am văzut flămând, și Ți-am dat să mănânci? Sau însetat, și ți-am dat să beai? Când Te-am văzut străin, și Te-am primit? Sau gol, și Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut bolnav sau în temniță, și am venit la Tine? Drept răspuns, Împăratul le va zice: Adevărat vă spun vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut”.

După ce a rostit acest text din Matei 25; 34-40, a privit la cei prezenți și a povestit ce s-a întâmplat în dimineața acestei zile. Câtă indiferență, nepăsare și dezgust au manifestat enoriașii bisericii față de un om sărman care le-a cerut ajutorul.

Mulți s-au rușinat, alții cu lacrimi în ochi și-au plecat capul, dar nimeni nu a spus nici un cuvânt, căci nu aveau ce spune… totul era clar.

Preotul a continuat: „Astăzi văd aici numai niște oameni adunați dar nu văd adevărații membri ai Bisericii lui Hristos; lumea este plină de oameni, dar puțini sunt urmașii, ucenicii lui Iisus Hristos. Când veți deveni cu adevărat ucenici ai Domnului? A mai întrebat el?”

După un timp de tăcere el a încheiat și a spus: „La revedere… pe curând!”

A fi creștin ortodox înseamnă ceva mult mai mult decât un simplu principiu pe care îl apărați și la care țineți din obișnuință! A fi creștin este ceva ce trăiești în realitate (nu teoretic) și împărtășești și cu alții!!!

Mulți oameni se consideră creștini din simplul motiv că merg la biserică sau trăiesc într-o „țară creștină”, însă faptul că frecventezi uneori Sfânta Biserică sau contribui cu careva daruri la lucrarea bisericii, nu te transformă într-un creștin adevărat.

Un Sfânt Părinte spunea: „A intra într-o biserică nu te face creștin, tot astfel cum ai intra într-un garaj nu te face automobil”.

Acum să încercăm să răspundem și la partea a doua a titlului acestui articol.

Ce înseamnă să fii crești ortodox în lumea de astăzi atât de frământată și afectată de „idolii contemporani” – viciile aceste lumi, este o întrebare la care ar trebui să ne dăm propriul răspuns.

A fi creștin ortodox, în primul rând, înseamnă că trebuie să ne cunoaștem Credința noastră Ortodoxă, căci cu părere de rău, foarte mulți nu cunosc elementar ”Mărturisirea de Credință”, adică „Crezul”, nemaivorbind de Învățătura de Credință Ortodoxă.
A fi un creștin ortodox, înseamnă a păstra și respecta cu sfințenie Învățătura de Credință Ortodoxă așa cum a fost lăsată ea de Mântuitorul Iisus Hristos, transmisă lumii de Sfinții Apostoli, îngrijită de Sfinții Părinți, întărită de Sfintele Sinoade Ecumenice și păstrată cu fidelitate de Sfânta Biserică Ortodoxă, care deja de 2000 de ani o transmite neschimbată generațiilor spre mântuire.
A fi creștin ortodox adevărat înseamnă a avea o relație strânsă, bazată pe dragoste, cu Dumnezeu și cu apropiații noștri.
A fi creștin ortodox înseamnă îndeplinirea cu responsabilitate a îndatoririlor noastre pe care le avem față de societate, de familie, de comunitatea ortodoxă din care facem parte, a promova și a apăra valorile creștine, pentru dobândirea binelui comun.
A fi creștin ortodox înseamnă a iubi și a trăi Ortodoxia.

Toate acestea noi trebuie să le demonstrăm nu numai cu cuvântul, dar și cu faptele noastre de zi cu zi, cu viața noastră, care trebuie să fie model pentru toți care ne înconjoară.

În inima noastră trebuie să fie păstrate, în capul nostru să răsune, faptele noastre să confirme cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos:

„Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. (Matei 5;16)

Consumismul – Sclavia omului contemporan

Conform poziției consumiste, majoritatea oamenilor nutresc o dorință puternică pentru bunuri de consum și aspiră la o viață centrată pe această dorință, crezând că o astfel de viață le va satisface nevoile emoționale, îi vor face fericiți într-o mai mare măsură, decât simpla satisfacere a nevoilor materiale.

Astfel, când spun consumism, mă refer la preocuparea excesivă pentru achiziționarea de bunuri materiale. Aceste termen „consumism” este foarte tânăr în vocabularul nostru, că nici nu apare în dicționarele explicative, dar totuși, influența și impactul acestui fenomen este catastrofal pentru omul contemporan. Calitatea vieții noastre nu depinde de bogăție, viața fericită se raportează la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Să ne mulțumim și să ne limităm la cele puține și la cele necesare”. „Cei care vor să se îmbăgățească, dimpotrivă, cad în ispită și în cursă și în multe pofte nebunești și vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină și în pierzare”. (1 Tim. 6; 8-9)

Aceasta înseamnă că dacă nu dorești să cazi în cursă din cauza lăcomiei, distrugându-ți viața, dacă dorești să trăiești ca un om, liniștit și împăcat, trebuie să tragi o linie, să pui o limită și să zici: „Până aici! Mai încolo nu voi trece!”

Altfel vorbind, limitează-te la cele necesare pentru supraviețuire și nu păși pe o astfel de cale lipsită de înfrânare, pentru că ea nu are sfârșit. Cu cât mai mult ai cu atât mai mult dorești să ai.

Domnul Iisus Hristos a zis: „Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu constă în prisosul bogățiilor sale”. (Luca 12; 15)

Căci dovedit este că: „Cu bani poți cumpăra un pat, dar nu și somnul. Poți cumpăra cărți, dar nu și înțelepciune, poți cumpăra mâncăruri gustoase, dar nu și pofta de mâncare, poți cumpăra podoabe, însă nu și frumusețe!” Tot aici se mai poate de adăugat: cu bani mulți poți cumpăra un ghimpe, chiar în întregime de aur, ca să ți-l înfigi … în cap și poate te vei liniști!.

Sfântul Ignatie Briancianinov spune:

„În vremurile din urmă, sub înrâurirea stăpânitorului acestei lumi, oamenii vor fi cuprinși de nebunia nemaiîntâlnită a alipirii de cele materiale, de cele trupești. De aceea, se vor lăsa pradă în întregime grijilor pământești pentru propășirea lor economică. Se vor îndeletnici în mor exclusiv cu cele pământești, ca și cum ar urma să trăiască veșnic pe pământ. Și, de vreme ce vor deveni materialiști, vor uita cu desăvârșire de veșnicie. Vor uita cu desăvârșire și de adevăratul Dumnezeu, și vor ajunge necredincioși!”

În timp ce omul se ocupă cu înmulțirea bunurilor materiale, inima lui se golește de cele duhovnicești, astfel el devine indiferent față de Dumnezeu, de aproapele, de tot ce-l înconjoară. Unica dorință care îl stăpânește este agoniseala fără de sfârșit, care nu-l lasă să aibă liniște nici zi, nici noapte.

Austriacul Karl Rabeder, se trăgea dintr-o familie săracă, însă a avut în viața lui ambiția să devină bogat. A devenit într-adevăr bogat, însă a observat că în această stare nu mai avea timp să se bucure de lucrurile simple și frumoase ale vieții. De aceea a mărturisit: „Viața mea a devenit foarte complicată, banii sunt antiproductivi, nu aduc fericirea”. („Elefterotipia”, 10.02.2010)

El a decis să se debaraseze de bogăția sa materială, care se ridicase cam la 4 milioane de euro, avere pe care o dobândise cu mare osteneală.

„Bogăția și consumul sunt o boală!” a declarat el, „de aceea, câți ani mi-au mai rămas de trăit, voi viețui liber!” Cineva ar putea să spună la acest subiect: „Povești fantastice”. Dar într-adevăr, și-a petrecut restul vieții într-o mică locuință din Alpi cum cofirmă cotidianul „Elefterotipia” din 10.02.2010.

S-a trudit, s-a ostenit, ca în final să se dezică. Și cum adică, când s-a debarasat de bogăția lui, a devenit mai fericit? Acum, pur și simplu, n-a mai simțit greutatea apăsătoare, sufocarea venită din constrângerea bogăției.

„Totul nu este să trăim, ci să știm pentru ce trăim. Altfel ar fi de preferat să nu trăim, chiar dacă în jurul nostru se găsește multă pâine”. (Feodor Dostoevschi, Frații Karamazov)

Fericitul Augustin spune: „Toate aceste lucruri pe care le vânezi în viața ta sunt mai prejos decât tine. Și au valoare mult mai mică decât tine, Așadar, vrei să devii fericit? Caută să afli ceva mai bun, superior, ceva mai prețios decât tine. Pentru că doar atunci vei deveni ceva mai bun decât ești acum!”

Sfântul Ioan Gură de Aur se referă la problema goanei după bunurile materiale de parcă ar trăi în zilele noastre, nu cu șaptesprezece secole în urmă: „Să știți acest lucru: pentru că dăm întâietate celor pământești și stricăcioase, și nu celor duhovnicești, pentru că le facem pe toate de-a-ndoaselea, vin în viața noastră strâmtorările! Am răsturnat ierarhia valorilor, am dat peste cap ordinea și armonia firească a lucrurilor, și de aceea toate sunt pline de tulburare”.

Cu alte cuvinte, ca făpturi raționale, n-avem nevoie doar de pâine, căci nu suntem doar trup, ci și hrană duhovnicească, căci avem și suflet. Și cănd în viața noastră avem ca prioritate lucrurile de sus, hrana duhovnicească, atunci de la sine ne schimbăm poziția față de viață. Dar dacă ai o poziționare corectă față de propria ta viață, atunci ai cea mai bună, cea mai mare și cea mai prețioasă bogăție.

Dumnezeu a așezat mintea omului la înălțime, în cap, ca o strajă, ca să privească în întregime omul (cândva mintea era numită „stăpâna casei”).

Psihologii și psihoanaliștii contemporani susțin că toate problemele, sentimentele, neputințele sufletești sunt controlate și direcționate de centru, de minte. Prin urmare, mare atenție la minte, la cugetare! Să nu aprinzi prin gândurile tale focul înlăuntrul tău! Nu te duce cu gândul la lucruri atrăgătoare dar nefolositoare. Liniștește-te! „Scoate din mintea ta poftele și vei fi fericit!”, spunea filosoful german Arthur Schopenhauer.

Iar publicistul britanic George Monbiot susținea că: „În părțile cele mai sărace ale lumii, oamenii arată că sunt mai fericiți decât noi. De exemplu, în Etiopia de Sud, în partea cea mai lipsită a celui mai sărac stat de pe pământ, drumurile și ogoarele răsună de veselie. În casele construie din cartoane și din frunze de finic, oamenii comunică, zâmbesc mai mult și-și exprimă mai intens afecțiunea decât noi, care stăm în spatele geamurilor noastre duble, înconjurați de telecomenzi”. („Kathimerini”, 1.09.2002)

Omul înțelept se mulțumește cu ceea ce are și nu-și transformă viața într-un calvar, alergând după iluziile care niciodată nu-i vor satisface aspirațiile.

„Dacă nu avem pe cele care ne plac, să ne placă cele pe care le avem” spunea un înțelept. Pentru că, indiferent de mulțimea bunurilor pe care le deținem, tot ni se par puține. Vom vedea că nu avem cea mai bună mașină, cea mai bună casă, cea mai bună slujbă, că ne mai lipsește ba una, ba alta, și așa continuă la nesfârșit. Astfel, facem din viața noastră un talmeș-balmeș și ne pierdem.

Având mintea sănătoasă, neafectată de viciul „consumismului”, omul trebuie să fie conștient că:

„Domnul este Păstorul nostru, deci nimic nu ne va lipsi. Așadar, de ce să fim cuprinși de neliniște?”

El însuși ne grăiește: „Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? (Matei 6; 25-26)

Și în încheiere: „Poți fi sărac, dar să te arăți bogat când porți bogăția în sufletul tău, când nu ai dorința dobândirii de bunuri materiale. Și poți fi bogat, dar sărac când dorești să dobândești și altele. Deci, dacă dorim mai multe, înseamnă că suntem săraci, căci nu avem. Așadar, să devenim într-adevăr bogați, dobândind bogăția sufletească!” (Omilia 80 a Sfântului Ioan Gură de Aur)

Contribuția Mass- Media la promovarea păcatului și a bolilor sufletești și trupești

În conștiința omului simplu, începând încă din perioada sistemului totalitar-comunist, s-a format un stereotip care apoi s-a transmis și generațiilor mai tinere. Dacă a fost scris ceva în ziar sau s-a transmis la radiou sau televizor, acesta este adevărul indiscutabil. Dar de fapt ar trebui să cunoaștem că și presa sovietică și cea de astăzi apără și susține interesele anumitor grupări politice, economice și sociale, mai bine spus interesele celor care finanțează aceste mijloace mas-media. Nu credeți în poveștile de genul presă „liberă”, „independentă”, „neafiliată”, pentru că așa ceva nu a existat și nici în zilele noastre nu există.

Acest lucru este ușor de înțeles. Privești televizorul în aceeași zi, practic la aceeași oră și observi paradoxul. Canalul plătit de „X” ne relatează o știre sau un eveniment, treci pe alt canal plătit de ”Y” și vezi același eveniment, aceeași știre numai că complect cu un alt subînțeles. Cine are dreptate? Interesul stăpânului acestui canal mass-media.

Dar, cu toate că mijloacele de informare în masă ne umplu capul cu fel de fel de minciuni, ne manipulează din punct de vedere politic, economic și social, ele, mijloacele mass-media ne mai distrug moral și chiar fizic.

„Ia totul de la viață” – cu acest deviz respiră azi societatea și mai ales cei tineri.

Mulți oameni și-au pierdut aproape în totalitate verticalitatea și idealurile morale. Degenerarea spirituală a lumii moderne este cauza principală a degradării demografice, morale și sociale. Și acest proces, din păcate, continuă.

Să luăm, spre exemplu, propaganda modului nesănătos de viață, realizat de cele mai multe mijloace de informare în masă. Ceea ce se considera de veacuri a fi viciu (păcat), acum se consideră a fi virtute. Perversiunile sunt considerate a fi normă de viață. Au apărut noțiuni care camuflează adevărul, îl ascund de ochii celor neinițiați, cum ar fi acela de „angajare în sexul comercial”, nu prostituție sau curvie cum a fost numit acest lucru tot timpul, „striptis”, nu destrăbălare și lipsă totală de stimă față de sine, „băieți la apel”, nu jigalo sau un alt cuvânt și mai murdar.. Ceea ce provoca scârbă în toate timpurile, astăzi este considerat a fi de bun gust și chiar extrem de „fain”.

Cunoaștem cu toții ce beneficii sau avantaje se ascund în spatele reclamelor de genul: „Avort. Rapid. Ieftin. Sigur!” Dar despre consecințele pe care le are avortul asupra persoanei implicate nu se spune nimic. Și de ce și-ar bate cineva capul, dacă aceasta ar putea să „descurajeze clientul?” Cu cât pacientul este mai puțin informat, cu atât doarme mai liniștit și își deschide mai ușor portofelul. Agențiile specializate învață fetele unde și cum ar putea cunoaște și „vrăji” bărbați bogați, indiferent tineri sau bătrâni, holtei sau căsătoriți, important ca acest „viitor partener” să-ți poată asigura un viitor fără griji. Cuvântul magic „iubire” nu mai are azi pentru mulți nici un sens. „Dragostea” se limitează strict la cele materiale. Astăzi, în formarea unei familii nu mai stă la bază sentimentul iubirii. A răbda, a te neliniști, a aștepta „dragostea cea mare” nu înseamnă acum decât a pierde vremea în zadar. Dacă nu reușești să cucerești partenerul (așa sunt numiți acum amanții), nu-i nici o problemă! Părăsește-l și fă rost de altul (ca de un cățel)! Dacă vrei să repari fisurile din viața familială, te ajută imediat vrăjitoarele și parapsihologii de toate felurile. Iată o reclamă frecvent întâlnită în mijloacele mass-media: „Vrăjesc soțul, Garantat 100%. Dacă nu reușesc primiți banii înapoi”.

„Vindecători” de toată mâna, care se apucă de orice problemă și promit că o rezolvă, îi găsești la orice colț. Mass-media se „îngrijește” de sănătatea noastră sufletească și trupească. Cu cât mai greu diagnosticul cu atât mai greu trebuie să fie portofelul, iar consecințele nu contează.

Firmele sunt cointeresate să-și vândă marfa cu orice preț și, de aceea, nu se zgârcesc să achite pentru reclamă în mas-media sume fabuloase.

Spre exemplu, filtrul țigărilor este atât de lăudat ca și cum prin el nu ar mai trece nici un fel de otravă.

Dacă vrei să fii sănătos tun, bea minium trei litri de apă pe zi, și nici un cuvânt pentru acei care nu trebuie să bea nici jumătate de litru de apă pe zi., din probleme de sănătate.

Produsele fast-food sunt atât de bune și folositoare, încât dacă nu le manânci mori prost.

Dar cât de insistente sunt reclamele băuturilor alcoolice. Cert este faptul că în ultima perioadă reclama fumatului și cea a alcoolului, sub presiunea opiniei publice, s-a mai limitat în mijloacele mass-media, dar mai sunt destul de multe care ar trebui strict interzise.

La acestă temă există mai multe bancuri. Iată unul dintre ele:

”De un bătrân care sta pe un buștean se apropie o domnișoară:

Cum ați reușit să trăiți atâția ani?
Păi, zilnic fumez câte un pachet de țigări, beau o navetă de bere și un litru de votcă, mănânc chipsuri și nu fac niciodată sport.
Extraordinar! Și câți ani aveți?
Douăzeci și cinci. ”

După cum se exprima cunoscutul comediant Mihail Zadornov: „надувают нашего брата, ох надувают”, adică „fratele nostru este prostit”. În vizorul afaceriștilor rău intenționați ajung în primul rând tinerii. Este și de înțeles: fata „se grăbește să trăiască, dar și să simtă ceea ce trăiește”. Experiența personală nu este încă suficientă, perspectivele par a fi largi și multe și că „toată lumea este a mea”.

Se mai spune în popor că la 17-20 de ani copiii cred că părinții lor nu înțeleg nimic din viață; pe la 25 de ani li se pare că părinții s-au deșteptat puțin, iar pe la 30-35 de ani merg la părinți după sfaturi.

Într-adevăr, înțelepciunea vine odată cu vârsta. Se întâmplă însă ca vârsta să vină de una singură. Totuși, mai devreme sau mai târziu, iluziile dispar, iar faptele negândite lasă adesea urme adânci în suflet și duc la disperare. De aceea, viața trebuie privită cu seriozitate. Trebuie să fim realiști și să înțelegem ce anume ascund mijloacele de informare în masă de oamenii contemporani. Atunci vor exista mai puține șanse de a cădea în capcană și mai multe de a primi ceva mai bun.

Având ca punct de pornire cele relatate mai sus, și multe altele pe care ni le bagă pe gât mass-media, constatăm că cea mai mare distrugere în psihologia, în mintea omului contemporan care este lovit de diverse crize: economică, socială, politică nu o face criza în sine, ci abordările (variantele) pe care ni le propun mijloacele de informare în masă, provocând imaginația omenească în mod exagerat, provocând stări de neliniște, deznădejde și altele asemenea acestora. Cu alte cuvinte, dacă nu ar exista acest bombardament zilnic și nemilos, mozoleala oricărui lucru (adeseori fără nici o însemnătate) care este ridicat de mijloacele mass-media la nivel de catastrofă națională și a celor de importanță majoră lăsate fără atenție (pentru că așa este interesul cuiva), lucrurile în țara noastră ar fi evoluat mai bine, mai pașnic, mai normal, mai lin. Ar fi fost mai puțină frică, alarmă, deznădejde pentru ceea ce se întâmplă sau urma să se întâmple. Efectele mass-media merg până acolo, încât remodelează omul în întregime. În locul omului natural, omului religios, omului rațional (gânditor), apare un tip uman care și-a pierdut toate aceste capacități, funcții și puteri. Mai exact spus, mass-media i le-a amputat, adică individul a devenit dependent de șuvoiul acesta de informație și reclamă vărsat de televizor, calculator, etc.

Profesorul și sociologul Dorel Abraham spune:

„În locul unor așa valori, precum eroismul, patriotismul, virtuțile creștine, televiziunea difuzează anti-valori precum sexualismul, lipsa de scrupule, violența, plăcerile vieții”. Creștinul trebuie să fie conștient de acest lucru, să fie cu mare atenție și cu nădejdea că Dumnezeu nu și-a întors fața de la lume, și până la urmă Adevărul va triumfa.

Ce să fac? Mă plictisesc în Biserică.

Este o diferență mare între serviciu (locul de muncă) și biserică. La biserică omul vine de bună voie, neimpus de nimeni, iar la serviciu omul merge regulat pentru nu a încălca contractul de muncă, care poate duce la măsuri imediate și neplăcute. Dar, la Biserică ești totdeauna liber de „contract”. Urmările nefrecventării Bisericii nu vin imediat… . De aceea, cei care nu stau bine cu pocăința, își doresc ca atmosfera, slujbele, tot ce se petrece în biserică să-i șocheze, să-i impresioneze, dar totodată nu cumva să-i deranjeze cu ceva, altfel nu mai vin.

Dar dacă ar fi să recunosc, uneori sunt și eu șocat de preocupările unor enoriași în timpul slujbelor din biserică.

Cineva mi-a trimis odată un bilețel și mă ruga să anunț: „dacă este cineva interesat să cumpere o canapea?”

Sigur că nu am făcut public anunțul, dar mai că am vrut să întreb: ”Pijamale ai de vânzare?”

Nu este unicul caz de așa fel și te gândești cu tristețe în suflet: „Oare la ce a venit acest om la Sfânta Biserică?” E clar un lucru: se plictisește și gândurile îi zboară pe unde vrei, numai nu la ceea ce se petrece în Casa Domnului. Credincioșii care se plictisesc în timpul Sfintelor Slujbe protestează în două moduri: primul mut – căscatul frecvent; al doilea gălăgios – Amin de la sfârșit.

Cine să fie totuși vinovat pentru plictiseala de la biserică? Preotul, dascălul, paznicul, criza economică și politică, clima, gripa aviară sau porcină? Poate că Adam și Eva sunt vinovații. Da, e din vina lor. Pamfil Șeicaru, un ziarist român, spunea cândva: „Românul este periculos de inteligent”. Cred că această frază se referă și la noi, cei de partea astălaltă de Prut. Auzi des la unii „credincioși”: La biserică este plictisitor. Una și aceeași: rugăciune, cor, predică, iar rugăciune, cor, iar rugăciune și amin. Apare întrebarea: „Dar ce ați vrea să fie la biserică fraților?” Ceva ce nu se obișnuiește, ceva nou pentru voi? Ce am putea face la biserică? Să comandăm după Vecernie un concert cu Alla Pugaciova și Maxim Galkin, la Utrenie o programă de satiră și umor de genul „Ora de ras” cu Constantin Cheianu și Anatol Durbală, după Liturghie dăm totul într-o parte (icoane, analoage, etc) și organizăm o discotecă? Așa cred că mai puțini ar fi de cei care se plictisesc în biserică. Dar nu vă supărați fraților. Sfânta Scriptură zice că Biserica este pentru rugăciune, pentru cântare și pentru predicare:

„Și le-a zis: Și va fi casa Mea, casă de rugăciune… ” (Luca 19;46)

Prin urmare, Sfânta Biserică nu este un loc de divertisment, iar Sfânta Liturghie nu este o modalitate de distracție. Dacă, chiar din greșeală sau din neatenție, sau din neștiință crezi astfel, vei pierde darurile veșnice pe care le oferă Sfânta Biserică și Slujbele ei. Și cred, probabil că nici nu-ți va plăcea să vii la biserică. Așa, cu părere de rău, procedează mulți din „creștinii” noștri. Dacă Biserica ar săvârși Sfânta Liturghie pentru a-i distra pe oameni, atunci n-ar avea nici un rost ca ea să se săvârșească.

Există pretutindeni în societatea noastră, modalități mai bune de distracție. Sfânta Biserică are cu totul altă menire, nicidecum cea de a distra credincioșii.

Noi singuri suntem vinovați de faptul că permitem plictiselii să ne încătușeze în timpul Sfintei Slujbe. Plictiseala începe cu simțurile noastre. Ea este o emoție, dar începe cu simțurile. Stai în biserică – corul cântă, diaconul rostește ectenia sau preotul predică – și începi să te gândești că lucrurile se tărăgănează, astfel încât simțurile îi spun minții tale să se mute în alt loc mai interesant. Mintea ta, gândurile tale fug ca un șoarece care a scăpat din capcană. O dată ce se face asta, nu se mai întorc gândurile, nu se mai întoarce mintea și-ți petreci tot restul slujbei plictisit, așteptând cu nerăbdare sfârșitul ei. Și atunci să ne răspundem la întrebarea: „Care este sensul prezenței noastre la această slujbă când arzi de nerăbdare ca ea să se termite cât mai repede?”

Păzirea minții și a inimii – este o sarcină dificilă, dar merită efortul.

Sfântul Serafim de Sarov spune: „Când mintea și inima sunt unite cu rugăciunea, iar gândurile sufletului nu sunt tulburate, inima este încălzită cu o căldură duhovnicească din care strălucește lumina lui Hristos care umple omul lăuntric cu pace și bucurie. Dar dacă în timpul rugăciunii mintea ta este luată captivă, iar gândurile-ți sunt furate, atunci trebuie să te smerești înaintea lui Dumnezeu și să ceri iertare spunând: Am păcătuit , Doamne, cu cuvântul, cu fapta, gândul și toate simțurile mele”.

Să nu permitem plictiselei să pună stăpânire pe noi, căci astfel se va înălța un zid între Sfintele Slujbe și sufletele noastre. Harul lui Dumnezeu ne este împărtășit prin Sfintele Slujbe (Sfintele Taine) ale Bisericii, iar dacă vom ridica bariere, Harul nu va mai pătrunde în sufletele noastre. În așa caz limităm creșterea noastră duhovnicească și chiar am putea ajunge și mai departe. Am putea renunța să mai participăm la Sfintele Slujbe și am sfârși prin a ne rupe total de biserică.

În zilele noastre există o sumedenie de lucruri care îl captivează pe om. Tehnologiile moderne oferă astăzi o mulțime de activități încât individului deseori nu-i este de ajuns nici cele 24 de ore. Toate acestea sunt foarte „interesante”, „atrăgătoare” și nici pe departe plictisitoare.

Treptat, tehnologia a oferit o supradoză simțurilor noastre. Tehnologia ne-a acordat mai multe posibilități de a crea senzații în viețile noastre, ce ne permit să experimentăm orice fel de fior (plăcere) ne dorim. Cu atât mai mult că avem acces la ele zi și noapte.

Distracția a devenit acum, pentru mulți, un motiv al existenței. Totul este privit și judecat de unii pe baza „cât de plăcut (distractiv) este”. Jocul cu „realitatea virtuală”, cu imagini ne intoxică complet simțurile.

Cum să mai putem privi, astăzi, la Slujbele Bisericii?

Slujbele sunt tot la fel, pline de frumusețe și de adevăr, ca întotdeauna, însă simțurile noastre nu mai sunt capabile să observe acest lucru.

Așteptările noastre de a fi distrați, de a primi plăcere de la tot ce ne înconjoară, ne lasă o senzație de neîmplinire în biserică. Inimile noastre plâng, încă, după Dumnezeu, dar toată făptura noastră, subconștientul, ne spun că biserica este învechită și că nu mai merită o atenție sporită.

Ce putem face în așa caz?

Vom prezenta mai jos câteva recomandări care ar putea servi ca antidot parțial la otrava epocii noastre moderne, injectată în sufletele noastre:

Să ne dăm seama că problema plictiselii se află în noi, iar rezolvarea problemei este schimbarea eu-lui. Datoria bisericii este să vestească Adevărul și să salveze suflete, nu să le distreze.
Acceptați că nu ați venit la biserică pentru ca să vă distrați ci să vă îmbogățiți duhovnicește întru dobândirea mântuirii. Încercarea de a căuta altceva decât acest scop vă va aduce dezamăgire în suflet și înstrăinare de biserică, de Sfintele Slujbe și scopul va fi ratat.
Încercați să vă concentrați mintea către slujbă, la început ca o oblicație față de Dumnezeu, ca o jertfă a dumneavoastră față de El, un timp în care să nu așteptați nimic în schimb. Atunci gândirea se va alipi de Dumnezeu și de Sfânta Biserică.
În cele din urmă, implicați-vă cât mai mult posibil în slujbă. Cântați împreună cu corul, răspunde-ți la cererile ecteniilor, citiți la strană dacă e posibil, adică stăruiți-vă să vă implicați cât mai mult în desfășurarea slujbei și veți vedea că slujbele zboară foarte repede. Veți uita de plictiseală și veți avea un mare folos din prezența dumneavoastră în Sfânta Biserică, pentru că veți fi în contact cu lumea supranaturală, cea adevărată, cu însuși Dumnezeu.

Cu cine te asemeni tu? Cu Hristos sau cu Iuda?

Distanța dintre bine și rău este mare, diferența dintre lumină și întuneric este mare, la fel ca și cea dintre adevăr și minciună, dar distanța dintre înalțarea și căderea noastră este una foarte mică.

Există o icoană cunoscută foarte bine în toată lumea, pictată de vestitul pictor, Leonardo da Vinci, care poartă denumirea de „Cina cea de Taină”.

Pentru a expune pe icoană pe Domnul Iisus Hristos și pe cei doisprezece apostoli, pictorul alegea modele printre oameni, care să corespundă conform descrierii din Sfânta Scriptură, cu personajul respectiv. Spre exemplu, pentru Sfântul Apostol Petru a ales ca model un om care avea chelie, părul alb, mai în vârstă decât ceilalți, adică asemănător cu Sfântul Apostol Petru. Așa au fost selectate toate modelele personajelor înfățișate pe icoană. Nu i-a fost deloc ușor să le găsească, să le convingă să pozeze luni de zile, chiar dacă aveau pentru aceasta recompensă.

Se spune că la acestă icoană, „Cina cea de Taină”, Leonardo da Vinci a lucrat doisprezece ani. După cum am spus, a fost foarte greu să găsească modelele pentru cei doisprezece apostoli. Pe Iisus Hristos la găsit foarte repede, adică pe tânărul care a servit ca model pentru El, cu chipul blând, față luminoasă, cu exteriorul plăcut.

A durat aproape un an de zile până când a fost pictat chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Dar icoana nu se mai finaliza. De ce? Pentru că nu se găsea omul care să fie model pentru Iuda vânzătorul! A umblat prin aziluri, cârciumi, locuri pe unde să adună oamenii fără adăpost, dar nu putea găsi nici un om care să exprime, prin chipul său, toată viclenia, toată răutatea, toată prostia, lăcomia, adică toată închipuirea nemerniciei.

În sfârșit a găsit unul. Cu câțiva gologani, cu o țuică ce i-o fi dat, a acceptat și venea zilnic și stătea pe scaun și pictorul tot îl picta.

La un moment dat, după un timp, pictorul a observat că acesta plângea. A rămas foarte mirat. Cum se poate? Acest om depravat, bețiv fără demnitate, om care a căzut atât de jos, mai poate plânge?!

Atunci l-a întrebat: „De ce plângi?” Omul a tăcut, dar după un timp a spus: „Pictore, acum 12 ani în urmă, tot eu am stat pe scaunul acesta când l-ai pictat pe Hristos”.

Incredibil, cum decăzuse acest om. Tot el fusese model pentru Hristos și acum era model pentru Iuda. Și acest lucru l-a făcut să plângă. Cred, că avea pentru ce!

Ce ne demonstrează această istorioară? Că binele de rău, lumina de întuneric, adevărul de minciună este foarte deosebit, foarte departe. Dar trecerea noastră de la lumină la întuneric, urcușul nostru spre bine sau coborâșul spre rău este foarte aproape, la o distanță mică de tot.

Este ca și cum a-i merge pe creasta unui munte, pe marginea unei prăpastii. Este de ajuns o mică neatenție, o mișcare greșită, spre stânga sau dreapta, și te poți pomeni la fundul prăpastiei, unde va rămâne din tine numai un loc umed sau vom păși pe loc șes și vom rămâne nevătămați.

Distanța este de numai câțiva centimetri, timpul este de câteva secunde să cazi în prăpastie sau să mergi acolo unde nu este pericol și totul e bine și frumos.

Aceștia suntem noi, care ne aflăm întotdeauna pe marginea prăpastiei. De noi depinde dacă mergem la stâgna sau la dreapta, noi alegem binele sau răul, alegem Sfânta Liturghie sau somnul, postul sau îmbuibarea, rugăciunea sau distracția, înjurătura sau Psaltirea, castitatea sau desfrâul, adevărul sau minciuna.

Aceasta este realitatea, căci omul nu este atent, nu este conștient de urmările faptelor sale, că poate rămâne fără cer, fără rai, fără mântuire.

De ce? Pentru că viața veșnică, mântuirea, omul o dobândește pe parcursul vieții sale pământești, adică atâta timp cât sufletul se găsește în trup. După ce sufletul părăsește trupul nu mai putem face nimic. Urmașii noștri mai fac și ei câte ceva pentru noi, pe unde cu zgârcenie, pe unde cu lene sau cu dragoste, nu mai știm cum. Mai fac câte o colivă, câte o panihidă, o pomenire, dar noi de dincolo, nu mai putem face nimic. Timpul oferit nouă de către Dumnezeu pentru a săvârși cele necesare a trecut și nu se mai întoarce.

Acest lucru este îngrozitor. Noi nu știm care este durata acestui timp. Moartea vine la diferite vârste: în copilărie, în tinerețe, la maturitate, la bătrânețe. Anume de acest lucru omul nu vrea să fie conștient. Fiecare se gândește că moartea va ajunge la el într-un viitor foarte îndepărtat, poate chiar nici nu va veni. La alții vine, la mine nu va veni degrabă, mai am destul timp. Dacă cineva ne spune „toți vom muri”, noi suntem de acord, însă dacă ne-ar spune nouă personal „tu acum vei muri” asta nu ne convine deloc și nici nu voim să credem.

De aceea Sfânta Biserică ne îndeamnă mereu sa ne pocăim, să ne spovedim, să ne împărtășim su Sfintele Taine, să ne pregătim, să ne curățim sufletul, să ne îndreptăm.

Atunci când noi ne murdărim trupul, imediat ne spălam. Unii chiar au făcut un cult din spălat. Au făcut o preocupare pentru corp: cum să-i arate fața, cum să-i arate mâinile, cum să-i miroase corpul, cu ce parfum să se dea, ce fel de săpun să folosească. Bine, e și normal ca omul să se îngrijească de curățenia trupească, dar trebuie să existe o preocupare și pentru suflet, care este nevăzut dar este nemuritor. Cu mult mai important pentru om este ca în primul rând sufletul său să fie curat, spălat, să miroase frumos. Acest lucru trebuie să-l înțeleagă fiecare. De ce? De grijă, nu de frică, de grijă pentru mântuirea sufletului omului. Dar pentru a dobândi mântuirea, omul trebuie să depună efort. Am citit undeva această frază: „Ca să ne mântuim trebuie să renunțăm la multe, mai exact… la tot!” Vom zice: „Cum așa? Chiar la tot?”

Da, la tot ce ne îndepărtează de Dumnezeu, de Învățăturile Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți, de Sfânta Biserică, de Ortodoxie, de Credință, de cer, de rai, de viața cea veșnică, de mântuire.

Concluzia este aceasta: Să fim cu luare aminte, cu mare atenție, să ne cercetăm modelul sufletului nostru ca să vedem, să înțelegem cu cine se aseamănă el… Dacă observăm ceva abateri să ne înnoim viața în așa fel ca auzind cuvintele Mântuitorului, care răsună la fiecare Sfântă Liturghie: „Fericiți cei blânzi…”, „Fericiți cei milostivi…”, „Fericiți făcătorii de pace…” să simțim că ele se referă și la noi. Atunci vom înțelege cu cine ne asemănăm noi: Cu Hristos sau cu Iuda.

Generația tânără afectată de viciile contemporanității

Viciile reprezintă cel mai mare dușman al omenirii, reușind să distrugă, încetul cu încetul, aproape orice persoană, orice suflet. Toate atracțiile înșelătoare, toate viciile se pot transforma într-o moarte sigură, atât trupească cât și sufletească.

Cu toții am văzut copii și tineri, adolescenți care fumează, beau alcool și folosesc droguri. Unii i-au privit cu dispreț, alții i-au judecat aspru, alții i-au condamnat pe părinții lor, altora le-a fost milă de ei. Fiecare cu reacția lui la vederea unui adolescent care folosește aceste substanțe recunoscute de noi toți ca foarte dăunătoare.

De ce totuși adolescenții și chiar copiii, la o vârstă destul de fragedă, încep să fumeze, să bea și chiar să folosească substanțe narcotice?

Există numaidecât o cauză, un motiv, o explicație. Care ar putea fi acestea?

O imitare a adulților, a părinților, profesorilor, starurilor, persoanelor admirate de adolescenți;
O modalitate de a atrage atenția, de a se evidenția, „de a te arăta mare”, de a câștiga admirația colegilor, de „a te simți erou”, încălcând interdicția;
Rezultatul presiunii exercitat de „gașcă”, în care toți ceilalți adolescenți fac asta sau susțin că fac, se laudă sau îi disprețuiesc pe cei care „încă” n-au încercat tutun, alcool, droguri, relații sexuale, etc.
Un mod de „a se distra” în absența altor activități plăcute, interesante, folositoare, atractive.

Mai există și alte motive sau pur și simplu doar niște pretexte pentru care un tânăr se lasă influențat de vicii.

Unii zic că au făcut-o din curiozitate, căci des putem auzi: „Am vrut să încerc, am vrut să văd cum e”.

Doar că a întrebuința o substanță nocivă nu este satisfacerea unei curiozități, ci mai degrabă, o căutare de altceva, de plăceri, căutarea unei ocupații, o răzbunare, o sfidare.

O influență foarte mare o au „sfaturile cunoscătorilor” întâlnite în număr foarte mare pe rețelele de socializare. Dorind a se împărtăși cu „experiența” proprie asupra viciilor câteva persoane și-au prezentat punctul lor de vedere cu privire la întrebarea: „Ce crezi despre vicii și cum consideri că influențează ele viața omului?”

Viciile pot fi distructive, dar pot fi și o pată de culoare, care să înfrumusețeze și să înnobileze un om, și să-l facă… om… (B. R.)
Fără vicii nu ești uman. Viciile nu afectează viața, dimportivă, o pipărează. Treaba asta cu viciile este o invenție religioasă, invenție cu tentă religioasă. Cum vrei tu să-i spui. Doar o scuză pentru a palpa mai concret religia… (Radu Oxana)
Viciile sunt ca și „venenum” (venin) din Roma antică. Adică în cantitate mică e medicament, dar în cantitate mare te ucide. A gusta câte puțin dintr-un viciu sau altul nu e păcat, ci o cunoaștere. Până la urmă, sigur că, teoretic, băutura e un viciu, dar ce bine ne plac niște beri din când în când… Ca să nu mai vorbim despre sex. Și tot așa cu fiecare viciu. Ni se spune că suntem păcătoși din naștere. Ce mai contează niște păcate mititele și care, culmea, au gust bun? (Cristian Birta)

Am prezentat aici doar câteva „concluzii” pe care tânărul, așezat în fața „nevinovatului calculator”, în fața căruia petrece ore în șir, le citește. Având în vedere lipsa de experiență, atracția de a cunoaște, de a încerca, „sfaturile sunt binevenite”.

Cu părere de rău, la viciile mai mult sau mai puțin cunoscute, mai vechi sau mai noi, în ultimii ani s-au mai adăugat și altele nu mai puțin periculoase pentru tânăra generație.

Psihologul român A. Dumitrescu, referindu-se la noile vicii care au afectat tinerii de astăzi spune: „Blazați, individualizați, mai puțin dispuși să-și asume responsabilități sociale, radicali și intoleranți, dependenți de comunicarea virtuală, dezinteresați față de politică, de problemele sociale și ideologice. Ei nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, iar cuvântul ideologie nu există pentru ei. Asta e îngrijorător”.

Mai departe, psihologul concluzionează că ei, tinerii, sunt ceea ce generația adultă i-a făcut să fie: „Noi le-am dat reclame la televizor de când aveau șase luni. Dacă îi bombardezi cu spoturi care le spun că tot ce contează în viață sunt niște crosete, un ceas, un maiou, ori un telefon mobil, nu te poți indigna că au alte valori în viață decât cele pe care ni le-am fi dorit noi să le aibă”.

Ei pun preț pe felul cum arată, starea lor comfortabilă fiind dependentă în mare măsură de aspectul exterior. Înfățișarea, tunsoarea, accesoriile și hainele sunt extrem de importante atât pentru fete cât și pentru băieți. Telefonul mobil, conexiunea la internet și mp 3 playerul sunt biblia la care se închină generația tânără, care percepe tehnologia ca pe ceva obligatoriu pentru ziua de azi. Tehnologia reprezintă un indicator al unui stil de viață și un statut.

Altă tendință caracteristică tineretului de astăzi este indiferența, nepăsarea.Tot mai des auzi din partea unor părinți, profesori, observația că generația tânără este tot mai nepăsătoare. Tot mai greu este a-i cointeresa în vederea unei lucrări individuale sau a uneia în comun, de parcă ar fi lipsiți de puterea voinței de a face un lucru și de a-l duce la bun sfârșit. Trebuie accentuat aici că acestea nu sunt cazuri izolate, ci reprezintă caracteristica dominantă a celor mai mulți dintre tinerii de astăzi.

Dar ce este această nepăsare care se răspândește ca un virus în mase? Este o boală a sufletului ce se manifestă prin neputința de a te hotărâ să începi ceva, este evitarea a tot ce presupune depunerea anumitui efort, este renunțarea la lucrul început la jumătatea drumului, este o stare de lene, o stare călduță, „nici fierbinte, nici rece”, așa cum se spune în Apocalipsă (3;16), în care omul este preocupat doar de nevoile propriei persoane. Iar ieșirea în afara „eu-lui” său este condiționată doar de obținerea unei plăceri, unui avantaj, iar nu de iubirea aproapelui sau de înțelegerea faptului că viețuirea în comunitate presupune uneori anumite jertfe și renunțări. Dar aceste mutații comportamentale care apar în cadrul unei generații, nu se pot explica numai prin simplul mod a acestora de a fi și de a gândi. Există cauze mult mai adânci decât cele ce se pot observa la prima vedere. Indiferența și nepăsarea despre care vorbim, cât și viciile răspândite în rândul tineretului de astăzi despre care am vorbit mai sus, nu este o simplă boală sau o incapacitate proprie unei generații handicapate, ci este un efect. Este efectul ignorării lui Dumnezeu și a chemării la desăvârșire pe care El o adresează omului. „Nepăsarea față de Dumnezeu aduce cu sine nepăsarea față de toate celelalte lucruri”, zice Cuviosul Paisie Aghioritul.

Pentru că absența unei credințe în „cele ce nu se văd” îl face pe om să se limiteze la lucrurile lumii văzute, atitudine care înseamnă, de fapt, slăbiciunea puterilor lui sufletești. Cu alte cuvinte, viciile care au afectat generația tânără ale zilelor noastre nu este nimic altceva decât un simptom văzut al unei mari lipse lăuntrice, este indicele care arată că omul trăiește fără vreo legătură cu Dumnezeu, ceea ce în limbajul tradiției noastre ortodoxe poartă denumirea de „moarte a sufletului înaintea morții trupului”.

Dar întotdeauna, pentru cel care voiește cu adevărat, există și o ieșire din această criză. Un rol important îl joacă Sfânta Biserică, care deține mijloacele necesare vindecării sufletului.

Cuviosul Paisie Aghioritul susține că mai înainte de toate, pentru a izgoni starea de nepăsare și dependența de viciile contemporane este necesar ca omul să-și facă probleme de conștiință, ca apoi singur să simtă nevoia schimbării. Aceasta îl va face apoi să iasă din starea „călduță” de mulțumire de sine și de comfort asemenea cu moartea, să pătrundă în mulțimea lucrurilor folositoare și frumoase și să ajungă să simtă binele ca necesitate.

Paradoxul zilelor noastre: Păcatul – modă și progres; Virtutea – înapoiere și regres

Răspunsul Sfintei Scripturi la întrebarea: „Ce este păcatul? ” este următorul.

Orice acțiune, sentiment sau gând care contravine normelor dumnezeiești, voinței Lui și încalcă legile divine constituie păcatul.

În limba inițială în care a fost scrisă Sfintă Scriptură, cuvântul „păcat” înseamnă „a rata ținta”, adică a nu-ți atinge scopul. Dar scopul fiecărui creștin dreptcredincios este mîntuirea. Săvârșind păcatul, ratăm scopul și prin urmare întreaga noastră viață nu are nici un sens, este trăită în zadar.

Am făcut această mică introducere pentru că păcatul astăzi a devenit „modă”, însă cel care stăruie să fie în pas cu această modă este sortit pieriei.

Cuviosul Paisie Aghioritul, în una din lucrările sale, face așa o comparație:

„Se spune despre Atena că este „junglă” dar nimeni nu pleacă de acolo! Toți o numesc „junglă” și cu toate acestea toți se adună acolo în „junglă”, și prelungește: „Cum au devenit oamenii! Ca animalele. Știți ce fac animalele? Intră în grajd, se balegă, urinează… După aceea bălegarul începe să fermenteze, elimină căldură, și ele simțind căldura, nu mai vor să părăsească grajdul – le place acolo”.

Tot astfel, și oamenii simt „căldura” păcatului și de aceea nu-i lasă inima să plece. Își dau seama că miroase urât, din punct de vedere moral, dar plăcerea păcatului îi ține strâns legat de el.

Cel care mereu stă în grajd, nu mai este deranjat de miros, pentru că s-a obișnuit cu el.

La fel și cel care săvârșește des păcatul, se deprinde cu el și nici conștiința nu-l mai mustră. Încă un lucru rău și neplăcut este că oamenii de azi, când păcatul a devenit „modă”, dacă văd că cineva nu pășește în rând cu „moda”, adică se stăruie să nu păcătuiască, să respecte legile dumnezeiești, să aibă cât de cât evlavie și smerenie, este considerat înapoiat, retrograd. Asta se întâmplă deoarece astăzi păcatul e considerat un progres, iar morala – înapoiere și regres.

„Toată lumea face așa” a devenit o expresie utilizată foarte des în vocabularul omului contemporan, pe seama căreia se pot justifica anumite fapte cu o moralitate destul de îndoielnică, dar care sunt tolerate de societate.

Astăzi se poate identifica o varietate de păcate care nu se mai consideră acum ca făcând parte din categoria greșelilor de comportament, ba chiar, pentru unii, existența umană este greu de imaginat în lipsa acestora.

Jocul de noroc este unul din aceste lucruri. O astfel de practică, extinsă în zilele noastre la scară generală, constituie o formă de câștig necinstit, fiindcă nu implică efort sau muncă și este condamnat de Sfânta Biserică.

Înjurăturile au ajuns azi atât de utilizate, încât și în filme, și în locurile publice, auzindu-le, nimeni nu se mai deranjează, fiind considerate ca o normă a vieții cotidiene. Tot aici putem atribui și glumele de prost gust, bancurile nepotrivite. Iar mândria, fățărnicia, invidia, lăcomia au devenit deja o constantă a societății moderne, care este axată prea mult pe consum și mai puțin pe identificarea valirilor morale ale vieții.

Pe lângă toate acestea, se simte o atitudine destul de îngăduitoare și în privința consumului de alcool. La fel și consumul de droguri pentru lumea de azi nu mai este o raritate înspăimântătoare. Ambele sunt caracterizate de societate ca vicii. Dependența de ele afectează sănătatea mintală și creează mari probleme persoanelor care le folosesc și mai ales apropiaților lor. Ce totuși sunt viciile sau păcatele grele? Cine măcar în vis putea să vadă cândva sau să-și închipuie:

Gay – paradele pe străzile orașelor noastre;
Schimbarea sexului prin interveții chirurgicale;
Căsătoriile între persoanele de același sex;
Eutanasia și lista poate fi continuată.

Aceste lucruri și multe altele, azi nu numai ca sunt tolerate, dar chiar și promovate la cel mai înalt nivel. Tot mai des auzi: Guvernul sau Parlamentul cutării țări a aprobat legea care permite… așa păcate că nici Sfinții Părinți nu au prevăzut în canoanele lor epitemii pentru săvârșirea lor. După cum a spus Dumnezeu lui Avraam, la stejarul Mamvri, despre Sodoma și Gomora:

„Mă duc să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat așa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să știu.” (Fac. 18;21)

Adică, folosind un limbaj omenesc ar suna astfel:

„Oare chiar așa păcate au ajuns să facă, nici nu-mi vine să cred…”

Vreau să vă relatez un caz. Într-o zi, s-a aproiat de mine o domnișoară, elevă în clasa a 10-a a unui liceu din Chișinău și m-a întrebat:

„Cum să procedez părinte? Am avut neatenția într-o discuție cu colegii de clasă și le-am spus că sunt virgină. Reacția lor a fost neașteptată. M-au privit cu dispreț și au plecat. În zilele următoare peste tot eram întâlnită cu glume de prost gust, luată în bătaie de joc, numită „monahia”adică „călugărița”. Acum nu știu ce să fac, cred că o să fiu nevoită să mă transfer în altă școală…”.

Am rămas adânc surprins de această istorioară și m-am gândit: „Ce se întâmplă oare cu societatea noastră? De când castitea a devenit o rușine, iar imoralitatea un lucru cu care te poți mândri. Oare atât de bolnavă este societatea noastră, ori acesta este un caz unic? Bine ar fi să fie așa, dar mi se pare că acest lucru începe să devină o normă de viață. Da, se observă o tendință care progresează foarte activ. În zilele noastre, nu numai castitatea a început să fie luată în râs dar și alte aspecte ale vieții social-morale care mai înainte purtau denumirea de păcat au fost revăzute și scoase din vocabularul contemporan. Astfel, avortul s-a transformat în planificare familială. Furtul este fraudă. Relațiile sexuale de la o vârstă fragedă, nemaivorbind „de cele în afara familiei” sunt experiență de viață sau niște „simple aventuri”. Atitudinea societății față de noțiunea de păcat i-a determinat pe unii teologi cunoscuți cu renume mondial, să considere că lumea modernă „a pierdut noțiunea de păcat”.

În cartea sa „Ce s-a întâmplat cu păcatul?”, psihiatrul Karl Mennginger, scrie că termenul „păcat – odinioară era un cuvânt puternic, un cuvânt amenințător și grav… Dar cuvântul a plecat. Aproape a dispărut cuvântul, odată cu noțiunea. De ce? Nu mai păcătuiește nimeni?” Aceasta nu este o simplă întrebare retorică. Lăsăm ca cititorul să încerce să găsească singur răspunsul. Dacă răspunsul va fi corect, atunci ar exista șanse să înțelegem cât de ușor a devenit pentru omul contemporan săvârșirea păcatului. Aceasta este cea mai mare tragedie a lumii de astăzi, căci scopul vieții pământești a omului nu este să păcătuiască ci să urce duhovnicește spre dobândirea Împărăției Tatălui Ceresc.

Vremuri grele și primejdioase străbat azi societatea contemporană

Trăim astăzi într-o societate în care omul contemporan este nu doar o ființă modernă, ci și una singură, egoistă și lipsită de cele mai frumoase sentimente care înnobilează sufletul. O astfel de ființă nici măcar nu mai are capacitatea de a conștientiza faptul că trăiește fără de prezența lui Dumnezeu alături de el. Astfel este foarte greu de a spune că așa om este chipul și asemănarea Creatorului.

Acest lucru se întâmplă datorită faptului că omul de azi s-a îndepărtat de Dumnezeu, îi lipsește frica de El – „începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu” (Ps. 110;10), îi lipsește frâna, sfârșește în prăpastie.

Marea majoritate a lumii de azi este educată lumește, gândește lumește, trăiește lumește și este mereu în goană după cele lumești. Oamenii și-au creat multe probleme și cei mai mulți își irosesc practic tot timpul pentru a le rezolva. Și-au pierdut orientarea și încet-încet vor ajunge (alții deja au ajuns) să nu se mai poată controla pe ei înșiși, lăsându-se duși de valurile acestei lumi, care îi îndepărtează tot mai mult de „țărmul mântuirii”.

Ce se întâmpla în vechime? Când venea vremea și poporul ales se depărta de Dumnezeu, cădea în idolatrie, Proorocii, văzând situația, strigau din răsputeri, dar ceilalți rămâneau indiferenți. Iar când pentru nepăsarea lor îi ajungea mânia lui Dumnezeu, pedepsiți, chinuiți, reveneau la adevăr. Dar atunci, cel puțin, numai atât îi ducea mintea pe oameni. Îl lăsau pe Dumnezeu și se închinau idolilor.

Astăzi, cu părere de rău, este cea mai mare idolatrie care ar fi existat cândva. Asistăm azi la o îndepărtare tot mai mare a omului zilelor noastre de Dumnezeul cel adevărat.

Omul rămâne în esența lui o ființă religioasă, dar sentimentele religioase sunt redecționate spre alte scopuri, spre alți „dumnezei” și anume:

„Averea” – este cel dintâi idol al zilelor noastre. Ei îi sacrificăm continuu, timpul vieții, de la tinerețe și până la bătrânețe. Vrem să agonisim cât mai mult și cât mai multe: bani, case, mașini, pământ, aur și multe alte bunuri materiale. Nu ne mai ajunge timp pentru suflet, duminici, sărbători, nici chiar pentru propria sănătate.

Viața ne stăruim să o aranjăm în funcție de posibilitățile de câștig, facem studii și dobândim meserii, indiferent de talentul sau vocația cu care ne naștem, ci cu interesul să obținem cât mai mult. Chiar și căsătoria ne stăruim să fie profitabilă din punct de vedere material, călcând în picioare dragostea adevărată.

Suntem în stare să jurăm strâmb, să angajăm martori mincinoși, să lovim în față și-n ascuns pe fratele nostru pentru a-i lua partea de avere. Respectăm și ne lingușim pe lângă cei care dețin bogății mari, recurgem la tot felul de infracțiuni grave pentru a câștiga cât mai mult, suntem surzi și muți la suferința aproapelui nostru. Ne transformăm încet-încet în niște monștri capabili de crime, jafuri, trafic cu droguri și ființe umane, cu arme, cu orice pentru bani, pentru avere. Devenim robii banilor, a altor bunuri, fără să ne dăm seama că viața trece clipă cu clipă, drumul nostru se scurtează și sfârșitul se apropie, când nu vom lua nimic cu noi în afară de faptele noastre, bune sau rele.

„Puterea” este alt idol al vremii noastre, căruia mulți i se închină și tot lui își închină și propria viață. Pentru a obține puterea și întâietatea, omul folosește tot felul de mijloace: minciuna, trădarea, relații, bani, etc., pentru ca cu ajutorul funcțiilor și posturilor obținute să se poată situa în virful piramidei, pentru ca apoi să conducă pe alții, să fie în fruntea celorlalți. Machiavelli, un istoric italian, spunea că politica și morala sunt foarte departe una de alta, drumul lor este diferit și este practic imposibil să se întâlnească.

În acest sens, în lupta pentru putere, oamenii sunt în stare la orice, chiar și la crimă, ne mai vorbind de înșelăciune și trădare, pentru a-și atinge scopul.

„Plăcerea”, încă un idol la care se închină, îi dedică munca, timpul, banii și viața, societatea contemporană. Ne place să mâncăm, să bem cât mai bine și cât mai mult, să trândăvim, să ne distrăm, să ne desfrânăm, să avem condiții de viață cât mai bune, cât mai moderne, cât mai confortabile. Priviți în jur și ve-ți vedea o mulțime de restaurante, cluburi de noapte, baruri, case de toleranță camuflate, cazinouri, toate pline până la refuz de clienți.

Priviți pe canalele de televiziune, internet, ziare și reviste, și ve-ți vedea o lume a desfrâului, a destrăbălării, a plăcerii. Parcă am trăi vremuri apocaliptice! Încercați să-i vorbiți cuiva dintre aceștia despre abținere, înfrânare, post și rugăciune și ve-ți vedea că vă vor privi cu dispreț și indiferență totală.

Vorbiți-i despre plăceri, distracții și ve-ți vedea în ochii lui interes, atenție și respect.

Chemați pe cineva pe vreo oră la biserică, la slujbă, la rugăciune și ve-ți vedea că nu poate nicidecum, are atâtea probleme de rezolvat. Chemați-l la frigărui, la un pahar de vin, la o petrecere și ve-ți vedea că timp există berechet. Pentru băutură, droguri, pentru fuste și alte plăceri, mulți sunt în stare să-și lase copiii pe drumuri, să-și distrugă familiile, să fure, să jefuiască, să înșele, chiar și să omoare. Cu părere de rău aceasta este realitatea zilelor noastre.

Am vorbit aici, în cele câteva rânduri, doar despre trei idoli ai vremii noastre. Din păcate, ei sunt mult mai mulți. Scopul lor este să obțină sufletul nostru. Ei ne îndepărtează de Dumnezeu, de semeni, de noi înșine. Rămânem tot mai singuri!

Călătorii povestesc că seara, când vântul adie ușor peste nisipurile pustiului, se aude de departe un jalnic suspin. Arabul-călăuză zice: „Ascultă pustiul! Auzi cum plânge? El se tânguiește pentru că ar vrea să fie o livadă înfloritoare, răcorită de ploaie”.

Foarte bine se poate asemăna lumea de azi cu acele deșerturi care suspină după roua cerului.

Omul contemporan a făcut mari descoperiri, a progresat mult pe tărâmul cunoștințelor, a îmblânzit și subjugat puterile naturii, a înmulțit produsele industriale și bunurile materiale. Și-a însutit, poate chiar înmiit puterile, prin ingenioasele aplicații ale științei, tehnologiilor moderne, etc.

Omul de azi este „stăpân” al timpului, al spațiului, al elementelor. (…) Și totuși (…) sub ambalajurile înșelătoare de prosperitate și comfort, societatea contemporană suferă cumplit. Orb este acela care nu vede, sau nu vrea să vadă acest lucru.

Fericirea, ca o „domnișoară capricioasă”, cu cât e căutată mai mult, cu atât mai mult se destanțiază. Pacea a dispărut, dragostea lipsește, liniște nu avem, cinstea e tot mai rar întâlnită, moralitatea decade tot mai mult, sensualismul se revarsă peste maluri, pângărind tot ce întâlnește în cale.

Toată lumea se îndreaptă spre o stricăciune generală. Situația scapă de sub control. Numai de sus mai este nădejde, la ceea ce va face bunul Dumnezeu. Anii pe care îi străbatem sunt cu adevărat grei și foarte primejdioși, dar în cele din urmă va birui Iisus Hristos. Lipsește ceva societății de azi. Lipsește un pilon pe care în toate timpurile se sprijinea lumea. Dar care anume? Pilonul vieții spirituale.

Societatea contemporană are nevoie – ca și pustiul amintit – de roua de sus, adică de harul și puterea pe care le primim, prin credința adevărată, prin frica de Dumnezeu și conștiința creștină. De aceea, principiul de bază necesar de a salva situația este reînviorarea credinței noastre strămoșești – Ortodoxiei. Căci ce înseamnă credința în sânul societății? Credința reprezintă mai întâi o stavilă împotriva răului, care ca o boală strașnică și molipsitoare a afectat întreaga societate.

În al doilea rând, credința este un izvor, care își trimite apele sale biefăcătoare în tot organismul unei națiuni. Ea deschide larg ușile spre valorile altei vieți, deosebite de acea afectată de vicii, și prin aceasta stimulează binele, face să înflorească virtutea, pentru că seamănă dragostea. Credința inspiră unirea și pacea, promovează castitatea – această podoabă a creștinătății – și, tot așa, dreptatea, bunătatea, mila.

În sfârșit, prin învățăturile, povețele sale, prin rugăciunile și harurile sale, credința înalță, purifică, schimbă și apropie ființa omenească de culmile însorite ale desăvârșirii, adică de Dumnezeu.

Familia – „Biserica cea mică”, pângărită de propriei ei membri

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că: „nu mâncărurile sunt rele, ci lăcomia pântecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deșartă. Iar dacă-i așa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua lor întrebuințare, care vine din negrija minții de-a cultiva cele firești”.

Ceea ce ne îngrijorează astăzi este faptul că senzualitatea ia locul iubirii și plăcerea se situaează în locul comuniunii.

Creștinii însă, știu bine că nunta este Taina iubirii „în Hristos și în Biserică”, având ca scop procreația (nașterea de prunci) și desăvârșirea soților, unul prin altul și amândoi prin Hristos Domnul.

Nenorocirea este că tocmai copiii, care au menirea de a întări comuniunea familiei binecuvântate prin Taina Sfintei Cununii, sunt avortați fără milă de mamele ușuratice și necredincioase cu acordul taților lași și care nu vor să-și asume odată cu trăirea plăcerii ce rezultă din actul sexual și răspunderea creșterii pruncilor.

Împiedicarea zămislirii pruncilor prin tot felul de mijloace și uciderea copiilor în pântece, transformă actul sexual numai într-o sursă de plăcere și îl conduc pe omul care a despărțit viața în familie de adevăratul ei sens, spre urmări grave.

Transformarea plăcerii sexuale într-un idol, iar pornografia, contraceptivele și cirma avortului ca modele de viață, reprezintă un pericol grav al vremii noastre, precum lepra în antichitate și ciuma în evul mediu.

Statistica ne informează că prin acceptarea sexualității, lumea s-a transformat într-un adevărat abator în care anual sunt uciși milioane de copii. A omorî un copil nenăscut înseamnă a te pune împotriva voinței lui Dumnezeu, iar femeia săvârșește un act de violență asupra propriei persoane, care se transformă patologic, într-un act criminal care afectează grav ereditatea. La acest lucru contribuie activ și așa zisele „cabinete de planificare a familiei”, aflate în slujba avortului hormonal și chirurgical.

Începând cu scenele pornografice televizate, cu „proiectele educative” confecționate de „instructorii de sex” pentru depășirea „prejudicăților tradiționale” (Дом 2, etc.), cu dansurile și vestimintațiile voit lebidinoase din discoteci și lecțiile ce se predau în cabinetele de „planificarea familiei”, totul este un atac împotriva castității, una din cele mai însemnate virtuți pe care se întemeiază viața de familie, este tentativă de a pătrunde în sfânta-sfintelor vieții binecuvântate prin taina Nunții creștine, cu scopul de a le distruge.

Căci oare ce poate fi mai rău decât desfrâul, această boală groaznică, o adevărată lepră morală care calcă în picioare iubirea, fidelitatea, frumusețea și noblețea existenței.

În goana după plăcere, voind să înlăture toate responsabilitățile (nașterea, creșterea copiilor, etc.), rămănând doar cu plăcerea împreunării sexuale, omul a decăzut la nivelul practicii împotriva firii, ajungând de la anticoncepționale și avort, la degradarea în homosexuali și lesbiene fără rușine, degenerând de la om moral și spiritual la cea de animal – decăzând din drepturile lui de ființă omenească după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

„Omul în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-sa dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor”. (Psalm 48, 12)

Toți tinerii, băieți și fete, care aleg calea căsătoriei, trebuie să fie conștienți asupra marilor responsabilități pe care trebuie să și le asume din momentul în care își încep viața de familie.

Biserica Ortodoxă a binecuvântat de la început unirea dintre bărbat și femeie, a așezat-o la rangul de Sfântă Taină, apărând-o astfel de atacurile viclene ale vrăjmașului.

Sfântul Lavrentie de Cernigov, în predica sa „Despre ispitele trupești”, spunea că: „diavolul este foarte înverșunat pe ultimii dreptcredincioși (fecioare) ai acestui veac, îi invidiază și vrea să-i atragă în păcat, căci aceștia urmează să completeze, în ceruri, rândurile îngerilor căzuți”.

Se spune, că acest Sfânt, pe când era în viață (1868 – 1950), niciodată nu rămânea la cununie, căci fiind înzestrat cu darul „înaintevăzător” sau „văzător cu duhul”, cunoștea din timp că cei ce se cununau nu mai erau feciori, deja își pierduse starea de castitate. Totuși, o dată, a rămas și s-a rugat mult pentru cei doi tineri, iar la sfârșit a spus: „această pereche, într-adevăr a fost o pereche de feciori, fată și băiat, pentru că a văzut Duhul Sfânt trecând de la unul la altul”.

De asemenea, Sfântul Lavrentie tare se întrista atunci când păcătosul care se mărturisea la dânsul, descoperea păcate de moarte. Amare lacrimi vărsa atunci când mama la spovedanie mărturisea marele păcat al uciderii de prunci – avortul.

El spunea: „Mama care a săvârșit acest păcat trebuie să verse lacrimi îndurerate toată viața, rugându-se zi și noapte, căci greu este păcatul acesta. Să vă ferească Dumnezeu de el! Să vă fie frică de acest păcat ca de foc!”

Păzirea castității și a fecioriei până la căsătorie (Cununie) era unul din sfaturile clare și insistente ale Părintelui Arsenie Boca, care spunea:

„Voința lui Dumnezeu aceasta este: sfințirea și să vă feriți de desfrânare. …Numai atât este, nunta binecuvântată de Biserică, cât este spre naștere de prunci, restul e desfrânare”.

Printre păcatele desfrânării, Părintele Arsenie amintea și păcatele din interiorul familiei, începând cu cele dinaintea cununiei bisericești, cu propria aleasă: „Ei nu mărturisesc păcatul înainte și cer Sfânta Taină a Cununiei peste curvia nemărturisită. După aceea se miră de traiul rău și că nu e binecuvântată nașterea copiilor”. De asemenea, spunea Părintele Arsenie: „Și după căsătorie poate fi desfrânare. Sub numele căsătoriei își îngăduie toate blestemățiile, făcând o pervertire genetic până acolo că intră în simțul lor și desfrânarea devine o a doua natură, fiind robiți de plăcere și sărăciți de puterea fizică și morală”.

Cei ce pun accentul pe sentimentul senzualismului înainte de căsătorie (fie chiar cu partenerul sau partenera) și apoi continuă și după căsătorie, căutând în relațiile lor sexuale „ceva” de neînchipuit ( de care și animalele, dispunând numai de instinct și lipsite de gândire, nu și le permit), nu au ce aștepta un trai mai bun, o fericire și o armonie în familie.

„Avem mult de furcă cu acest vrăjmaș, cel mai de temut dintre toate păcatele, căci desfrânarea, datorită instinctului sexual, care e foarte puternic, îl încolăcește pe bietul om (…) și îl pierde”, spune Părintele Arsenie.

Din cele expuse mai sus, înțelegem că pentru a forma și a păstra o familie care cu adevărat să poată fi numită „biserica mică”, cei doi soți trebuie să aibă o relație bazată pe înțelegere, iubire adevărată, fidelitate și prietenie.

Sfântul Apostol Pavel merge până acolo încât aseamănă relația bărbat-femeie cu relația Hristos-Biserică. Realizând acest lucru, noi spunem clar că Dumnezeu ne-a îndemnat să fim prieteni. Pe asta ne bazăm când spunem că Hristos ne-a poruncit să ne iubim unii pe alții și să aducem prietenia dintre soți la acel apogeu al iubirii, iubire ce face să transpare prin celălalt pe însuși Dumnezeu. Acolo este Dumnezeu, în relația dintre doi oameni legați prin curățenia sufletească și trupească, prin prietenie și iubire.

Trăim azi într-o lume în care oamenii nu prea întrețin prietenii adevărate. Lipsa acestora influențează și prietenia cea mai valoroasă, relația soț-soție. Dacă o familie are probleme, sesizăm imediat că de fapt ei au uitat să mai fie prieteni. Au pierdut relația lor de prietenie. Au intrat într-o rutină, nu au reușit să abordeze această problemă la timp și rezultatele sunt pe măsură.

De aceea, îndemnul care răsună la Taina Sfintei Cununii nu este unul de serviciu ci este de o importanță majoră în viața fiecărei familii:

„Iubiți-vă unul pe altul”; „Bărbaților, iubiți-vă femeile precum Hristos a iubit Biserica”.

Pentru a întări cele spuse mai sus, vreau să amintesc aici jurământul care îl săvârșesc înaintea Sfântului Altar cei care au primit Taina Sfintei Cununii:

„Iată, fiilor duhovnicești, prin punerea mâinilor pe Sfânta Evanghelie și pe Sfânta Cruce, ați săvârșit jurământ înaintea Sfântului Altar, că veți păzi legătura dragostei și a unirii între voi până la mormânt curată, neîntreruptă, dreaptă și cinstită și că nu vă veți abate de la datoriile voastre nici unul și nici altul, urmând ce este plăcut lui Dumnezeu și oamenilor”.

Câteva sugestii referitor la căsătorie, familie, copii

Căsătoria este o mare taină a lui Dumnezeu și a Bisericii. Cine se căsătorește își asumă o responsabilitate foarte mare, pentru că viața în familie este o muncă grea și trebuie să devină o sfințenie.

Pentru că de la un capăt al pământului vine un om și de la celălalt capăt un altul; și iată azi au devenit soți. Cum s-a întâmplat aceasta? După părerea mea, nașterea, căsătoria, moartea nu sunt în puterea noastră de explicat. Acest lucru îl stabilește Dumnezeu, deci acești doi oameni au devenit soți. Concluzia: Căsătoria se săvârșește în ceruri! Cunoaștem cu toții că doi tineri dorind să întemeieze o familie, căsătorindu-se, doresc ca familia lor să fie una fericită, bazată pe principii creștine (dacă sunt creștini), să dea naștere de prunci buni și să-i crească înțelepți.

Ce trebuie să facă pentru a reuși în acest sens?

În primul rând trebuie să înceapă bine. Căsătoria celor doi tineri trebuie să înceapă bine, pe o bază solidă. Fundamentul familiei trebuie să fie bine pus la punct, pentru ca apoi, pe el, să construiască clădirea vieții lor, fără pericol că la cutremur, la necazuri, la probleme, să se dărâme din cauza temeliei. Foarte important este temelia.

În momentul în care începi căsnicia ta cu „nu”, această căsnicie nu va fi rezistentă.

În momentul în care îți faci planul cum să nu faci copii timp de doi ani, pentru că nu ai terminat facultatea, cum să nu faci copii cinci ani, pentru că nu ai încă un apartament sau o casă, atunci nu mai putem discuta despre reușita în căsnicie.

Nu trebuie să-ți începi viața cu „nu”! Apoi viața de familie, trebuie să o începi nu după și nu până, ci s-o începi la timp, adică să te căsătorești la timp, când ești pregătit pentru aceasta, fără să te pregătești însă exagerat de mult, fără să stabilești mii de principii, ci bazându-te pe sinceritatea celuilalt.

Urmează să avem în vedere următorul lucru: prezentarea cât mai amănunțită a defectelor noastre, pentru că obișnuim să ne prezentăm numai calitățile pozitive. Calitățile pe care le avem – este bine că le avem – acelea numaidecât vor fi admirate de celălalt. Dar trebuie să ne prezentăm și defectele pentru a vedea dacă celălalt este dispus sau dacă ar putea să le suporte. Asta nu prea se face, cei doi își ascund defectele, problemele și cusururile lor diverse. Dacă o fată nu știe să facă mâncare, trebuie să spună: „Eu nu știu să fac mâncare” sau „Mie nu-mi place să fac curat”; „Să spăl vesela”; „Să primesc oaspeți”, etc (…) Asta se poate rezolva, se învață. Dar dacă cineva are un defect, de exemplu, este gelos, asta trebuie să fie spus numaidecât de la început, ca să vezi dacă celălalt poate să suporte teroarea aceasta, pentru că gelozia este rugina iubirii și asta distruge. Și deseori nici nu-ți dai seama, pentru că el este ascuns.

Foarte important pentru ambii soți este că să știe că temelia fericirii în această lume și în deosebi în familie, este să încetezi să-ți impui voia ta altcuiva.

Asta se întâmplă din cauza egoismului. Astfel, când noi încetăm să impunem voia noastră, când amândoi dorim să ascultăm de voia lui Dumnezeu și în familie se sălășluiește pacea, liniștea, buna înțelegere, fericirea.

Dragostea, care a fost unul din pilonii principali la întemeierea familiei, trebuie să ne însoțească pe tot parcursul vieții. Unde se sfârșește dragostea, se începe slujirea la idoli, mulți oameni nici nu-și dau seama de aceasta.

„Să spunem că noi suntem părinți și avem un copil și pe acesta îl iubim, îl iubim, îl iubim (…) Apoi acest copil i-a locul lui Dumnezeu. Am observat acest lucru de mai multe ori. Copilul devine un idol, iar noi uităm de Dumnezeu din cauza copilului. Și deseori în așa familii vine treagedia. Copilul este luat de Dumnezeu. Este ceva înfricoșător (…) De aceea, se cere mare luare-aminte în educația și atârnarea noastră față de proprii noștri copii. Se începe acest lucru încă din timpul sarcinei. O femeie însărcinată trebuie să se roage, să se mărturisească, să se împărtășească pentru că toate ce se întâmplă cu ea se vor întâmpla și cu copilul pe care îl așteaptă.

Copilul vine pe lume cu zestrea pe care tu o sădești, cu starea pe care o ai în timpul sarcinei, cu atitudinea pe care o ai ca părinte față de pruncul așteptat. Dacă te duci când ești gravidă la biserică, copilul trăiește în atmosfera Sfintei Liturghii, el nu știe, dar simte, nu înțelege, dar este prezent acolo.

Când copilul s-a născut, e nevoie să ne rugăm pentru el, chiar dacă el încă nu poate să facă lucrul acesta împreună cu noi.

Apoi începi să-l duci la biserică duminica, dacă e posibil și mai des, îl împărtășești cât mai frecvent, apoi vine vremea și de Spovedanie (…) încep lucrurile de atenție; ce-i spui despre Dumnezeu, cum îi spui, cât îi spui. Acestea sunt primele semincioare pe care noi le sădim în solul acesta curat și fertil care la timpul lor vor aduce roadele cuvenite.

Foarte mulți părinți aleg o altă cale și acest lucru e dureros. În educația odraslelor lor, părinții nu pun ca scop ca copilul să fie ferit și păzit de nebunia acestei lumi. Tu îi cumperi televizor, dar nu-l controlezi ce emisiuni privește, tu îi cumperi calculator, apoi tot tu foarte repede i-l schimbi că deja acesta e învechit și nu-i mulțumit de el, tu îi dai acces la internet, dar nu controlezi ce selectează el din acest păiangeniș. Deci, ție ca părinte, îți stă în putere să faci ce trebuie pentru copilul tău dacă îl iubești cu adevărat. Dacă nu-l iubești, îl lași liber, și atunci el face ce vrea. Face ceea ce n-ar trebui să facă un copil care, încă nu este capabil să înțeleagă și să deosebească binele de rău.

Asemenea și acești părinți, la timpul lor, vor aduna și ei roadele de care s-au făcut vrednici. În orice situație, fiecare părinte trebuie să devină un rug aprins, care dă căldură și lumină înaintea copiilor lui. Pentru aceasta, noi avem nevoie să le transmitem pe Dumnezeu cel viu – din pilda propriei noastre vieți. Copiii au nevoie de lucruri care pot să ajungă până la ei, să le înțeleagă, au nevoie de un contact viu, care poate să le umple sufletul, să-i inspire. Au nevoie nu doar de lucrurile materiale cele mai performante ( smartphone, etc.).

Starețul Filotei spune:

„Părinții să-i învețe pe copii frica de Dumnezeu, să le taie relele năzuințe și porniri, să nu le satisfacă relele dorințe și gusturi. Precum ceara cea moale, pe care tu o modelezi după cum dorești, tot așa și copilul trebuie să-l modelezi după cum voiești. Literele scrise pe un caiet curat rămân de neșters. Și tot astfel, ceea ce este învățat copilul de mic, de neșters rămâne până la bătrânețe”.

Toți își doresc copii buni. Dar noi cum suntem? Pe vremuri copiii la fiecare pas întrebau: asta se poate mamă, asta se poate tată și părinții răspundeau asta nu se poate fiule, sau asta se poate fiica mea, iar aceasta era o lege nescrisă în majoritatea familiilor. Astăzi, în loc de aceste întrebări, au apărut cereri insistente fără a se discuta se poate sau nu se poate, este bine sau este rău: Vreau aceea tată, vreau ceilaltă, mamă! Și părinții: Bine scumpule, mama îți va cumpăra, tata îți va da. Adică, poftim tot ce vrei, numai să fim lăsați în pace.

Mulți nasc copii și îi lasă în lume să înoate singuri pe mare cum îi va duce valurile, spre care țărm, al fericirii sau al durerii? Și cine vrea să trăiască în voia sa, acela pierde totul.

Uneori, la Spovedanie, tinerii mărturisesc câte o istorie incredibilă – adică de ce au ajuns până unde au ajuns, până unde a mers nebunia și prostia când și-au dat seama – și care își acuză părinții pentru că nu au fost cu ei mai serioși, mai aspri (…)

De aceea, părinții sunt datori să acorde copiilor o atenție mai mare, mai sporită, să nu cadă într-o extremă sau alta, să fie echilibrați în toate, să evite excesurile din ambele părți, pentru că de educația primită în familie ( cei șapte ani de acasă) depinde viitorul copiilor voștri. De voi, în mare parte, depinde dacă copiii voștri vor fi fericiți în viață sau nu.

Și să vă ferească Dumnezeu de blestemul copiilor voștri!

„Fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți decât fiii luminii” (Luca 16,8)

Omul contemporan își pune garanție casa, pământul și ce mai are, i-a bani de la bancă, îi investește, își cumpără camioane, duce, aduce, își creează o rețea de magazine și așa mai departe. Pentru ce? Pentru a avea. Pentru că în lumea aceasta verbul „ a avea” vrea să-l înghită – și a reușit parțial – verbul „a fi”. Și ce mai face omul acesta de afaceri (patronul)? Nu doarme liniștit, nu mănâncă la timp, își strică stomacul, își frământă mintea zi și noapte pentru a face diferite combinații, nu are timp pentru copii, pentru familie, numai și numai să câștige cât mai mult.

Deci un patron pentru materie face așa de mult, riscă atât de mult, pentru ceva care chiar el știe că va trece și nu va lua nimic cu el.

Dar noi, cei „credincioși”, pentru ceva care nu se termină, pentru ceva care nu este distrus de rugină, furat de hoți, pentru Împărăția Cerurilor, ce facem? Ce investim? La ce renunțăm?

Pentru că vedem că patronul pentru cele materiale riscă, investește, se duce, nu are timp de una, de alta, sacrifică – mulți sacrifică și familia.

Acum recent am săvârșit slujba înmormântării (prohodul) nevestei unui om bogat care a plătit toată rânduiala la Biserică, și care după înmormântare mi-a mai dat o sumă destul de mare de bani pentru mine, nu pentru pomenire. Și eu am zis: „Nu este cazul, doar ați jertfit deja”. Și acest om mi-a răspuns: „Părinte, ia aceștia că mai bine îi dădeam pe toți. Pentru că din cauza lor acum o bag în mormânt pe nevastă”. Nu cunosc ce s-a mai întâmplat apoi cu el.

Deci, există risc mare, ajungând până la sacrificiul propriei familii. Pentru bunurile trecătoare, pentru materie. Însă pentru Împărăția Cerurilor noi ce facem, cu ce riscăm?

Și atunci, această frază se referă direct și la noi, creștinii de astăzi:

„Fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți decât fiii luminii”. (Luca 16,8)

Constatăm deci, că aceast verset din Evanghelie este foarte potrivit pentru noi, deoarece nu investim aproape nimic în ceva în care merită de investit, în viața cea veșnică.

Următoarea istorioară cu tâlc ne vorbește așa:

Într-un oraș, întotdeauna era așezat ca rege peste ținutul respectivei țări, un om străin, ales de popor. Nu conta cum arăta, cu ce se ocupa, de îndată îi prezentau toate prerogativele de care are nevoie un rege, i se închinau, îl cinsteau, îl ascultau, i se supuneau, îi aduceau daruri. Numai că regele era ales pe un singur an, după un an era ales un alt rege. De ce? Pentru ca ei să nu se lipească de cele materiale, de cele trecătoare. Trecea anul și tradiția era așa, că acești regi, care domnise deja, erau duși pe o insulă unde erau lăsați să trăiască cum pot, din ce pot, la voia sorții.

Până când s-a găsit unul și a studiat ce se întâmplă, și pe când era rege, a umplut corăbiile de alimente, îmbrăcăminte, de toate câte are nevoie omul pentru a trăi, și încă foarte bine. Și când i-a venit și lui sorocul după un an, a fost pus și el în corabie fără nimic, gol-goluț, și l-au dus pe insulă. Numai că atunci când a ajuns pe insulă, acolo îl ațteptau toate câte el își pregătise”.

O pildă foarte educativă.

Noi trimitem dincolo de ce o să avem nevoie în lumea cealaltă? Și de ce avem nevoie dincolo? Avem nevoie de fapte bune, ele ne vor însoți, ele ne vor sprijini. Dar aceste fapte bune noi trebuie să le facem în lumea aceasta. Pentru că urmează să fim dezbrăcați goi-goluți de toate bunurile agonisite și din regi ce suntem – omul este regele creației – o să ajungem niște exilați. Dar dacă ne-am pregătit de aici, dincolo nu ne paște nici un pericol.

Trăim niște vremuri, în care noi, creștinii, putem să ne mântuim mult mai ușor decât înaintașii noștri. Pentru că vremurile pe care le cunoaștem din istorie și din Viețile Sfinților au fost mult mai grele și au cerut sânge, mult sânge.

Iată, l-am serbat pe Sfântul Ioan Botezătorul – capul i-a fost tăiat, iată am serbat-o pe Sfânta Muceniță Varvara – chiar tatăl ei a omorât-o. Pentru ce? Pentru credința creștină.

Există o Sfântă numită Eufrasia care a fost prinsă de un soldat și acesta voia să o violeze. Și ea îi spunea: „Nu se poate, eu sunt mireasa lui Hristos”. Însă el nu voia să audă. Atunci ea i-a zis: „Știu o plantă, dacă te acoperi cu ea nu te va vătăma nici sulița, nici sabia, nici o armă”. În acea vreme, în afară de platoșă și scut nu se putea apăra de lovituri. Soldatului i-a plăcut ideea și i-a zis fetei: „Bine! Adu-mi-o”. Ea s-a dus în grădină, a adunat câteva buruieni și i-a zis: „Asta e”. „Și cum mă voi convinge eu că este adevărat ce-mi spui tu?” „Eu voi pune pe gâtul, pa capul meu planta aceasta și tu o să lovești cu sabia. Și o să vezi că nu se întâmplă nimic”. Și soldatul a lovit-o și i-a tăiat capul. Va să zică, o fetiță a recurs la un șiretlic, a devenit muceniță, numai și numai ca să-și păstreze cinstea și să nu-și piardă fecioria.

Dar ce se întâmplă astăzi? Ce vremuri trăim! Foarte ieftin fetele noastre se vând, foarte repede cedează, foarte repede găsesc scuze, foarte repede și timpuriu își pierd fecioria.

Sfânta Eufrasia a preferat moartea decât să nu facă voia lui Dumnezeu.

Astăzi nu se mai cere sânge, astăzi se rezolvă repede, trebuie să ai numai voință. Puțină reținere, puțin post, mai multă rugăciune, seriozitate, îmbinarea credinței cu faptele și viața noastră, și gata. Intrăm în Împărăția lui Dumnezeu. Că la Sfânta Liturghie și la celelalte Sfinte Taine se spune „Binecuvântată este Împărăția”. Cu alte cuvinte, noi trăim în Împărăția Cerurilor, nu vom trăi, trăim deja. Fiecare dintre noi poate să știe, să simtă dacă trăiește sau nu trăiește.

Observăm cu toții că există o luptă continuă între ortodocși, catolici, greco-catolici, protestanți, neo-protestanți, musulmani, budiști, etc.

Suntem noi, Biserica Ortodoxă, pregătiți să-i primim pe toți aceștia dacă peste noapte, într-o bună zi ei ne anunță: „Bine, venim la voi, prezentați-ne Ortodoxia!” Dar dacă vin așa mulți, nu poți să le prezinți Ortodoxia printr-un preot sau doi și Ortodoxia nu se prezintă numai prin preoți, se prezintă printr-un tot întreg. Sigur că o să avem ce să le arătăm: mănăstiri, biserici, Slujbe, Sfintele Liturghii – dar o trăire deosebită a Ortodoxiei, o viață anume de creștin-ortodox, ceva care să-i miște, să-i uimească, putem să arătăm? Dacă da, este foarte bine. Dacă nu, ne facem vinovați și vom răspunde de această incapacitate de a prezenta minunatul, frumosul, irepetabilul farmec al trăirii autenticei Ortodoxii.

Toate vor sta mărturie la Împăratul Ceresc, mărturie prezentată de diavol înaintea Dreptului Judecător, că am avut de unde să ne informăm despre Împărăția Cerurilor și nu am făcut-o sau dacă am făcut-o nu am urmat-o.

Rezistând în puține, vom rezista și în multe. Aici a scris clar Sfântul Evanghelist Luca, care era și medic totodată, om de știință, cuvintele Mântuitorului: „Cel ce este credincios în foarte puțin, în mult este credincios; și cel ce este nedrept în foarte puțin, și în mult este nedrept”. (Luca 16;10)

Povestea cineva că a rămas adânc impresionat când a aflat că un cunoscut de-al său se urcase în transport public și din pricina aglomerației nu putuse composta biletul. Când a coborât, a rupt biletul.

Asta înseamnă că această persoană a ținut să fie dreaptă într-o problemă atât de mică. Altul ar fi spus că și așa ne fură statul și și-ar fi găsit o sumedenie de scuze ca să se mai folosească de acest bilet.

Cu asemenea creștini nu putem să facem cale luminoasă prin întunericul vieții actuale, ci numai cu creștinii ortodocși, credincioși în puține, ca să fie și în multe.

Noi spunem că suntem creștini de 2000 de ani, pe când ucrainenii, rușii doar de 1000 de ani. Să fim serioși, suntem creștini fiecare de la botezul nostru propriu, Nu are importanță nici că ne-a încreștinat Sfântul Apostol Andrei, nici că a fost Sfântul Apostol Pavel pe aici. Importanța se vede din roadele aduse de fiecare ca creștin, din faptele și viața lui. Se adunau creștinii în Bieserica primară pe sub pământ, păduri, văi și munți, zideau altare și slujeau Sfânta Liturghie. Și în loc de microfoane, din 50 în 50 de metri, prin văgăunile acelea, stăteau cei cu voce mai puternică, cu mâinile la gură și transmiteau în depărtare ce se citea din Sfânta Evanghelie sau din Apostol. De aceea și noi, cei de astăzi citim Apostolul și Sfânta Evanghelie, adică lungim cuvintele, în amintirea acelor momente. Dar azi, și biserici încăpătoare și frumoase, calde și curate, cu microfoane, dar fără creștini. Ce se întâmplă? Oare am pierdut atât de mult?

Statistica ne arată că astăzi, cei care frecventează Sfânta Biserică regulat sunt în număr de 4,3%. Dar pe noi ne interesează unde sunt cei 95,7% de creștini. Înțeleg, unii sunt la serviciu, alții au probleme, alții prin altă parte, dar restul? Restul sunt la iarbă verde, dacă timpul nu permite, e frig deja, atunci la schi, la cumătrul la un păhărel de vin, la o cafea, sau pur și simplu în fața televizorului sau calculatorului.

O să întrebați la cine mă refer. Mă refer la aceia pe care toți îi cunoaștem că nu merg la biserică, nu se spovedesc, nu se împărtășesc cu anii, nu au dragoste de Sfânta Biserică, de Credință, de Dumnezeu. Dar se bat cu pumnul în piept că au credință adevărată, dar când este să o aplice, nu fac nimic.

Sfântul Apostol Pavel, într-una din epistolele sale către Corinteni, ne îndeamnă pe noi creștinii să nu ne ducem, să nu umblăm pe la judecățile civile cu pricinele noastre, ci să rezolvăm între noi problema. La ora actuală, judecătoriile sunt arhipline de creștini cu problemele lor: litigii în legătură cu cotele de pământ, moșteniri, împărțiri de avere, divorțuri, etc. Și ei toți se numesc creștini!

Sfântul Spiridon, păstor fiind, au venit noaptea hoții la turmă și dimineața i-a găsit înmărmuriți. Și i-a întrebat: „Ce-i cu voi aici?” Ei au început să plângă și au zis: „Am venit azi noapte la furat, n-am putut să ne mai mișcăm din loc, a venit Îngerul Domnului și aici ne-a încremenit, și am tremurat toată noaptea”. Atunci Sfântul Ierarh Spiridon s-a rugat pentru ei și li s-au dezlipit picioarele de pământ și le-a spus: „Merge-ți în pace!” Dar i-a chemat înapoi. Ei s-au speriat, gândindu-se că îi va da pe mâna autorităților. Dar Sfântul Spiridon a luat un berbec și le-a zis: „Luați și voi un berbec. V-ați ostenit toată noaptea și v-ați ales cu nimic, luați-l, tăiați-l și mâncați-l”. Atunci ei au început să plângă și să mulțumească, n-au mai tăiat berbecul, dar au rămas cu Sfântul împreună și nu l-au mai părăsit toată viața.

Avem noi oare putere și credință să procedăm la fel?

Nu, bătaie, țipete, urlete, poliție, judecată, ne certăm, nu mai vorbim cu el, îi furăm și noi ceva, îi aruncăm ceva peste gard, etc.

Iată marea diferență între adevărații creștini și noi care nu facem așa. Cu ce ne deosebim noi de păgâni? În multe chiar poate îi și întrecem. (…)

Agresiunea virtuală – Ciuma contemporană

Acest text este selectat din filmul:„ Agresiunea virtuală” de Valentina Matveeva, film din ciclul „Școala părinților”, turnat în Rusia în anul 2002, și este introdus în cuprinsul acestei cărți pentru realitatea dureroasă pe care o descrie și pentru că ne atenționează de uriașile riscuri ale manipulării „tehnologiilor moderne” asupra conștiinței copiilor și tinerilor, asupra natalității și vitalității popoarelor. Acest film ne dezvăluie primejdia acestor manipulări moderniste spre degradarea sufletelor copiilor noștri, nu numai ruși ci și moldoveni.

Oamenii mai in vârstă povestesc:

„Noi cum am copilărit; maidanul, toloaca era locul de joacă, natura era o taină. Te puteai ascunde într-un tufiș, te urcai într-un copac, sub copac locuia ariciul. Grivei ne însoțea peste tot. În fiecare seară mama ne spunea o poveste frumoasă, care apoi ne făcea să zâmbim prin somn. Până la era „tehnologiilor” era cale lungă. Copiii noștri însă, petrec în fața televizorului, calculatorului, zilnic, ore în șir, de obicei fără supraveghere la ce filme se uită, în ce jocuri petrec timpul, etc. Ce se întâmplă apoi cu ei? Psihologii din Sankt-Petersburg și-au pus această întrebare. Au făcut teste în zeci de școli, punând întrebări simple:

La ce emisiuni te uiți?
Care este eroul tău preferat?

Și răspunsurile au fost: „Planeta gândacilor”; „Diavolul 2”; „Godzila”; „Rambo”; „Terminator” etc.

Un băiețel din clasa I, când a fost întrebat despre filmul său preferat, a desenat mai întâi un incendiu, în care niște limbi roșii de foc mistuiau totul în jur.

Și a explicat:

A ars casa mea.
Cu adevărat?
Nu, așa îmi imaginez eu. După filmulețele de la televizor mi se face frică (…)

Cred că manifestările de cruzime din rândul copiilor și tineretului de azi nu se datorează agresivității personale, ci faptului că această cruzime le este injectată. De ce? Pentru că ei se dopează cu filme sângeroase, cu jocuri virtuale crude. Când copilul repetă într- una: „M-au omorât, l-am omorât, i-am omorât. Când el ucide virtual de atâtea ori (în jocuri), e nevoit să-și amorțească inima, conștiința.

Stă în fața calculatorului și gândește:

„Trebuie să omor 60 de oameni, am omorât vreo 15, mi-au mai rămas 48, 47, 46 (…), atunci voi primi marele premiu”.

Medicii spun că infectarea morală ia proporții de epidemie, iar izvorul se află în fiecare casă, emisiunile și filmele de groază de la televizor și calculator. Ce trebuie să facem? Medicii nu dau încă un răspuns, ei se confruntă cu un fenomen nou.

Un băiat de șapte ani ne mărturisește: i se pare că din televizor iese o mână neagră care îl trage înăuntru, în televizor. Iar noaptea visează coșmarul.

Oamenii de știință au căutat explicația acestor fapte și iată ce ne-a spus academicianul I. V. Lada:

„Priviți pe ecran, vom opri aparatul între două imagini pe care tocmai le-ați văzut. Acolo unde nu ați văzut decât o sclipire, erau ascunse aceste cadre îngrozitoare care s-au întipărit în subconștient (Imagini cu diavoli, monștri, oameni morți și tăiați, cadavre în putrefacție, viermi pe oameni, violuri oribile, crime îngrozitoare). Iată de ce copiii visează coșmaruri. Până la șapte ani ei sunt neajutorați în fața lumii virtuale. Însă aceste groaznice mesaje camuflate, care par nevăzute, dar pe care subconștientul le înregistrează cu efecte distrugătoare asupra psihicului, nu au ajuns întâmplător pe ecran.

Întrebarea este: Cine le-a introdus și cu ce scop? Ce se urmărește de fapt?

„Din punctul meu de vedere, televiziunea de astăzi este un terorist cu milioane de jertfe și ar trebui luate față de ea aceleași măsuri ca și față de teroriștii obișnuiți care incendiază săli de concert, aruncă în aer case, săvârșesc acte de terorism în metrouri, aeroporturi, etc.

Respect legea presei, respect libertatea cuvântului, dar trebuie bine știut ce este permis și ce este interzis, și ce este mai periculos pentru societate, asemenea crime sau un act terorist de amploare”.

Multe țări au adoptat astfel de legi despre care vorbește academicianul I. V. Lada în mesajul de mai sus, noi însă încă nu avem astfel de legi.

Cercetătorii Institutului de psihologie și neurologie Behterev au studiat acest fenomen. Iată ce ne spune profesorul I.A. Levada:

„Dacă copilul privește astfel de filme și joacă astfel de jocuri, creierul lui nu se mai dezvoltă, nu se diferențiază pe regiuni, ci rămâne un creier primitiv, un organism subdezvoltat. Când citește, copilul gândește, procesele cerebrale sunt mult mai complexe, creierul se diferențiază pe regiuni și se dezvoltă. În secolul nostru s-a produs o gravă eroare, s-a crezut că tehnica e hotărâtoare, că tehnologizarea și automatizarea înseamnă dezvoltare, dar nu este așa. Dimpotrivă, constatăm că oamenii sălbatici, aborigenii din Australia, au un creier dezvoltat echilibrat, cu toate că nu se uită la televizor și nu au tehnologii. Creierul lor se dezvoltă prin povești, legende, pictură, prin relația lor cu natura deosebit de frumoasă și bogată. Informația tehnologică atât de sus cotată de noi nu este aceea care dezvoltă copilul. Copilul trebuie să crească printre oameni, nu în cămară singur cu televizorul, calculatorul, smartphonul (…)”.

Ați putea crede că cei ce vă prezintă aceste lucruri sunt împotriva calculatoarelor, dar nu este așa:

„Calculatorul este un instrument minunat”, ne spune academicianul I.V. Lada, „dar trebuie să știi cum să te folosești de el; poți să folosești calculatorul începând de la vârsta de 15 ani dar nu mai mult de 40 minute pe zi, apoi în măsura în care îți este necesar pentru serviciu. Dar a începe cu jocuri, cu toată această degradare sufletească este o nebunie. Până la o vârstă, copilului nu i se permite să conducă automobilul, nu-i dăm pe mână arme de foc, pentru că vârsta nu este potrivită pentru așa ceva. Dar de ce să-i permitem calculatorul? În ultimă instanță, pericolul constă în aceea că, jucând aceste jocuri criminale, copilul simte plăcere. Dar ce anume îi provoacă această plăcere? Crima, totul este dinamic, palpitant, imaginația, dar totul se întâmplă la nivelul percepției, e suficient să apeși pe un buton că se schimbă ceva, apeși alt buton, se schimbă altceva, în final, ce-l învățăm pe copil? Nu să săvârșească fapte, ci să apese pe butoane”.

Nu suntem împotriva calculatorului, dar nu vrem ca lumea virtuală să înlocuiască lumea reală, realitatea. Nu bătăliile virtuale ci adevărata luptă sportivă modelează copilul. Un băiat trebuie să știe să se lupte pentu ca să se apere pe sine sau pe cei mai slabi, iar mai târziu să-și apere patria.

Adulții sunt cei care îi împing pe copii spre televizor, jocuri pe calculator și apoi se plâng că nu-i mai pot dezlipi de ecran.

Ce mamă este aceea care vrea să pălăvrăgească la telefon cu prietena sau să răsfoiască o revistă de modă și nu vrea să-i dăruiască copilului o jumătate de oră? Nu-i adevărat că copilul preferă televizorul, copilul preferă întotdeauna comunicarea cu un adult iubit și autoritar, dar mama îl așează în fața televizorului, iar apoi nu știe ce să facă, fiindcă copilul se obișnuiește cu informațiile virtuale, cu aceste narcotice, aceste crime și atunci este greu să-l dezveți.

Dragi mame, știți ce zestre trebuie să-i transmiteți copilului ca să aibă viață fericită? Are nevoie de vocea voastră, de mângâierile, poveștile și cântecele voastre. Acestea îi vor da putere în cele mai grele clipe din viață. Cântecele de leagăn conțin o întreagă concepție despre lume. Ele transmit copilului toată informația despre lumea în care urmează să trăiască. Ele îi spun că această lume este bună și frumoasă, că acasă este cald și plăcut, că acasă este ocrotit, că în afara casei există pericole. Nu numai cântecele de leagăn, dar și cântecele, jocurile populare, folclorul, toate acestea exprimă acest adevăr, toate îi transmit copilului informații pozitive. Dacă ne iubim copiii, trebuie să le facem viața fericită. Aceasta necesită desigur renunțări și eforturi, dar altă cale nu există. În lumea noastră crudă, familia este o insulă a iubirii, poate și trebuie să fie o păvază față de agresiunea lumii din jur.

„Societatea se descompune. Fiecare societate este centrată în jurul credinței și culturii. Credința și cultura este cimentul care unifică, unește indivizii și-i face un singur popor.

Un popor este un grup de oameni care mărturisesc aceleași valori, aceleași lucruri sfinte, aceleași obiceiuri, aceleași tradiții. Poporul este un organism viu, un sistem. Iar un sistem este incomparabil mai mult decât suma elementelor componente, de aceea, când poporul este unificat în jurul unui sistem, el își poate proclama voința, poate lupta și câștiga, chiar dacă este o minoritate, pentru că este un sistem, un organism viu. Pentru a ucide un popor, trebuie mai întâi să-i distrugi cultura, tradițiile, să-i batjocorești credința, istoria și tot ce are mai sfânt. Dacă-i distrugem credința și cultura, poporul se transformă în populație, iar populația poate fi manevrată și supusă foarte ușor de slujitorii lui satana”.

De aceea și avem toate exercițiile acestea „nevinovate”:

„Trebuie să omor 60 de oameni, am omorât vreo 15, mi-au mai rămas 48, 47, 46,… atunci voi primi marele premiu – 1000 de dolari. Pentru fiecare om omorât, dacă este rău, hoț, primesc 30 de dolari, iar pentru unul simplu, 10, 20. Dacă e polițist, primesc 300 de dolari (…)”

Iată modul și direcția în care este educată gândirea tinerii generații și asta sub ochii și cu aprobarea iresponsabilă a părinților. Încă nu s-a pus prețul în dolari pentru savanți, părinți, oameni de știință, parlamentari, prim-miniștri, președinți de state, preoți, ortodocși, etc., probabil la viitoarele jocuri pe calculator, vom avea o altă etapă diabolică de îndrăcire a „omului modern”. (n. a.)

Invidia – cancerul sufletului

Sfântul Vasile cel Mare spune: „Nu este patimă mai grea și care să prindă mai repede sufletele oamenilor decât invidia, iar aceasta, prea puțin întristându-i pe ceilalți, îi face rău, în primul rând, celui care o poartă”.

Filosoful grec Socrate, referindu-se la invidie o identifică ca pe o boală grea, zicând: „Invidia este cancerul sufletului”.

Nu cred că sunt prea mulți oameni care pot spune ca nu au suferit niciodată de această boală, că nu au invidiat măcar puțin pe cineva din apropiații lor. Dar există o categorie pe care lumea îi numește „invidioși”, aceștia cu adevărat sunt crâncen afectați de această boală și pentru ca să o trateze este nevoie urgent (cum se spune în limba medicinei), de o „intervenție chirurgicală”. De altfel, se poate întâmpla la fel ca cu fluturele care își închipuie că fâlfâitul aripilor sale va stinge lumina, se arde el însuși în ea. Sfântul Grigore de Nazianz spune: „Invidiosul este propriul său călău”. Călăul, știm, el i-a viața altor oameni, dar invidiosul își omoară propriul său suflet.

Așa cum viermele (caria) roade lemnul în care s-a născut, tot așa invidia roade sănătatea spirituală a celui care o nutrește.

După cum rugina mănâncă fierul, tot așa și invidia roade sufletul invidiosului. Dar, mai bine spus, după cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mănâncă, la nașterea lor, pântecele care le-a zămislit, tot așa și invidia obișnuiește să sfâșie sufletele celor care au odrăslit-o.

„Invidiosul admiră bogăția altuia după ce acela a pierdut-o”.

Invidia este o întristare pentru bunăstarea aproapelui. Din această pricină pe invidios niciodată nu îl părăsește nici supărarea, nici mâhnirea. A rodit mult țarina vecinului? Este plină casa vecinului de tot ce-i trebuie pentru viață? Nu-l părăsește veselia? Ei bine, toate acestea întrețin boala și măresc durerea invidiosului. Așa că, se aseamănă cu un om gol, lovit din toate părțile. Este cineva voinic, sănătos? Starea lui îl rănește pe invidios! Este altul mai frumos la chip? Altă rană pentru invidios! Cutare depășește pe mulți prin talentele sale? Este cineva cinstit și admirat pentru înțelepciunea și darul vorbirii? Este un altul bogat, îi place nespus să dăruiască și să împărtășească din averea sa celor săraci? Este lăudat mult de cei cărora le face bine? Ei bine, toate acestea sunt lovituri și răni care-l lovesc drept în inimă. Și grozăvia bolii stă în aceea că nu poate să și-o mărturisească; dimpotrivă, stă cu capul aplecat, cu ochii în pământ, este buimac, plângăreț, mistuit de răutate. Dacă îl întreabă cineva de ce suferă, îi este rușine să-și mărturisească tot chinul sufletului și să spună: „Sunt un invidios și un amărât; mă roade fericirea prietenului meu; bunăstarea fratelui meu mă face să plâng de durere; nu pot suferi să văd faptele bune ale altora; orice bunăstare a altui om mă face nenorocit!” Așa ar grăi dacă ar vrea să spună adevărul. Dar nu vrea să mărturisească nimic din toate chinurile lui; ține boala în adâncul sufletului și boala îi roade încetul cu încetul măruntaiele și-l topește.

„Invidiosul este dușman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute”

Nici nu caută doctor pentru boala lui, dar nici nu poate să descopere un leac vindecător, deși sunt pline Scripturile de astfel de leacuri. Așteaptă o singură ușurare a bolii lui: să vadă căderea unuia dintre cei invidiați. Ura i se termină doar atunci când îl vede pe cel invidiat nefericit din fericit; când vede ajuns vrednic de milă pe cel admirat de toată lumea. Numai atunci se împacă cu el, numai atunci îi este prieten, când îl vede lăcrimând, când îl vede plângând. Nu se bucură cu cel vesel, dar plânge cu cel îndurerat. Îl căinează că i s-a schimbat soarta, că a căzut într-o stare atât de jalnică; ridică în slava cerului starea lui de mai înainte, nu din dragoste, nici din simpatie, dar pentru a-i face și mai grea nenorocirea. Pe om îl laudă după ce a murit și-l slăvește că era frumos la chip, că era deștept, că era destoinic în toate. De vede însă că și alții îl laudă, se schimbă iarăși și pizmuiește pe cel mort. Invidiosul admiră bogăția altuia după ce acela a pierdut-o; laudă și preaslăvește frumusețea, vigoarea și sănătatea cuiva, după ce acela s-a îmbolnăvit. Și, pe scurt, invidiosul este dușman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute.

„Invidia este boala care bântuie între cunoscuți și prieteni”

Ce poate fi mai pierzător decât această boală? Este distrugerea vieții, ruina firii, vrăjmașă a darurilor dumnezeiești, împotrivire față de Dumnezeu. Cine l-a pornit pe demon, începătorul răutății, la război împotriva oamenilor? Oare nu invidia? Prin invidie demonul s-a arătat pe față luptător împotriva lui Dumnezeu; s-a mâniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului; și, pentru că nu a putut să se răzbune pe Dumnezeu, s-a răzbunat pe om. (…)

Invidia este un fel de dușmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate. Spre exemplu, binefacerile îmblânzesc pe dușman; pe invidios, însă, și pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă și mai mult.

Pe care fiară n-o depășesc invidioșii prin răutatea lor? Pe care animal neîmblânzit nu-l întrec în sălbăticie? Câinii se îmblânzesc dacă le dai mâncare; leii devin supuși dacă sunt îngrijiți; invidioșii însă, se sălbăticesc și mai mult dacă li se poartă de grijă. (…)

Grecul nu este pizmuit de egiptean, ci de unul de același neam cu el; moldoveanul nu este pizmuit de neaț, ci tot de moldovean; iar între cei din același neam, fiecare este pizmuit nu de oameni necunoscuți, ci de cunoscuții lui; iar dintre cunoscuți, invidia ia naștere între vecini, între cei de aceeași meserie, între cei care sunt în cele mai strânse legături; și iarăși, dintre aceștia, invidia își face loc între cei de aceeași vârstă, între neamuri, între frați. Singurul lucru vrednic de laudă în această patimă este că invidia devine mai grea pentru invidios, căci pornirile invidiei nu supură deloc pe cel invidiat, ci sunt răni chinuitoare pentru invidios. Care om a micșorat cu ceva prin invidie calitățile și bunurile aproapelui său? Invidiosul se pierde pe el însuși, topindu-se de întristare și răutate.

„Invidioșii se cunosc după față”

Să fugim de acest păcat de nesuferit. Invidia este învățătura șarpelui, născocirea demonilor, sămânța dușmanului, arvuna iadului, cale spre gheenă, lipsire de Împărăția Cerurilor.

Invidioșii se cunosc după față. Privirea le este uscată și lipsită de strălucire, obrazul posomorât, sprâncenele încruntate, sufletul tulburat de patimă, fără putință de a judeca adevărat lucrurile. Pentru ei fapta bună nu este vrednică de laudă, talentul nu este apreciat; pentru ei nimic nu este vrednic de urmat și de slăvit. Și după cum vulturii se îndreaptă spre locurile rău mirositoare, trecând în zborul lor peste multe livezi și peste multe locuri încântătoare și bine mirositoare, și după cum muștele trec pe lângă flori și se grăbesc spre hoituri, tot așa și invidioșii nu dau nici o atenție faptelor frumoase, mărețe din viață, ci se opresc asupra celor putrede și urâte. Dacă se întâmplă să greșească cineva cu ceva, apoi această greșeală o fac cunoscută cu intenția de a caracteriza prin ea pe cel care a săvârșit-o, ca și caricaturiștii care fac portretele celor pictați luând ca o caracteristică generală nasul lor strâmb sau o cicatrice, sau vreo schilodire provenită fie din naștere, fie de pe urma vreo unei boli. Invidioșii sunt grozavi în a batjocori faptele vrednice de laudă prin răstălmăcirea lor, sunt destoinici de a descredita virtutea, înfățișând-o prin viciul cu care se învecinează. Pe cel curajos îl numesc obraznic, iar pe cel cuminte și înfrânat, nesimțitor; pe cel drept îl numesc om fără de inimă, iar pe cel chibzuit, viclean. Pe cel mărinimos îl bârfesc ca pe un lăudăros, iar pe cel cu inima largă, ca pe un risipitor; și, dimpotrivă, pe cel econom îl numesc zgârcit. Pe scurt, invidiosul nu se sfiește de a da oricărui fel de virtute numele viciului potrivnic virtuții.

„Să nu socotim mari și extraordinare cele omenești”

Cum să procedăm ca să nu pună stăpânire pe noi această boală sau, dacă ne stăpânește, să scăpăm de ea?

Mai întâi, să nu socotim mari și extraordinare cele omenești: nici bogăția pe care o au unii oameni, nici slava, care piere, nici bunăstarea trupului. Să nu numim bunuri lucrurile trecătoare; noi suntem chemați să ne împărtășim de bunurile cele veșnice și adevărate. Dacă vom cugeta așa, atunci bogătașul nu mai este de invidiat din pricina bogăției sale, înalții demnitari nu mai sunt de pizmuit din pricina marii lor dregătorii, nici cel puternic, din pricina tăriei trupului lui, și nici cel înțelept, din pricina superiorității lui intelectuale. Toate acestea sunt, în mâinile celor care le întrebuințează bine, numai niște mijloace pentru săvârșirea virtuții; fericirea nu stă în ele; dar cel care le întrebuințează în chip rău este un om vrednic de milă, ca și cel care se rănește de bunăvoie cu sabia pe care a primit-o ca să se apere de dușmani. Dacă omul întrebuințează aceste daruri bine și după dreapta judecată și este administrator al bunurilor primite de Dumnezeu, fără să le păstreze pentru propria sa desfătare, atunci este vrednic de a fi lăudat și iubit și pentru iubirea de frați, și pentru dărnicia firii lui.

Trebuie să considerăm binele sufletesc ca o frumusețe naturală. Trebuie să iubim și să prețuim și pe cel care are multă bogăție, ca și pe cel cu funcție înaltă sau cu sănătate trupească, dacă le întrebuințează după dreapta judecată, când dă, de pildă, cu inimă largă din averea sa celor lipsiți, când își pune trupul în slujba celor bolnavi, când socotește toată averea sa nu atât a lui, cât mai mult a oricărui om în nevoie. Dar pe un om care nu întrebuințează așa aceste mijloace, pe el trebuie să-l socotim mai degrabă nenorocit decât de invidiat, căci prisosul bogăției este spre pierderea lui. Dacă bogăția ajunge un mijloc pentru săvârșirea nedreptății, atunci bogatul este vrednic de plâns; dar dacă bogăția etse pusă în slujba virtuții, atunci nu mai poate da loc invidiei, că foloasele bogăției sunt puse la îndemâna tuturor.

„Falsitatea caracterului se naște mai ales din pricina invidiei”

Dacă te ridici cu mintea deasupra celor omenești și privești la ceea ce este cu adevărat frumos și merită să fie lăudat, atunci niciodată nu vei socoti de invidiat vreunul din lucrurile cele pământești și pieritoare. Dacă gândești așa și nu te minunezi de cele lumești ca de niște lucruri mari, atunci este cu neputință se te cuprindă invidia. Dar dacă dorești negreșit slavă și vrei să te arăți mai presus de ceilalți oameni și nu suferi să fii al doilea – că și starea aceasta dă naștere la invidie, atunci mută-ți ambiția ta, ca pe un curent de apă, spre dobândirea virtuții. Nu căuta să te îmbogățești cu orice preț și nici să fii cu bun nume în lume. Toate acestea nu stau în puterea ta. Dimpotrivă, caută să fii drept, curat sufletește și trupește, înțelept, curajos și răbdător în suferințele pentru credință. Lucrând așa, te mântuiești și pe tine însuți și vei avea izbândă pentru niște bunuri mai mari. Da, virtutea stă în puterea noastră și poate fi dobândită de omul stăruitor. Așadar, dacă virtutea este un bun mai mare și mai durabil și dacă toți mărturisim că este de preferat, înseamnă că trebuie s-o urmăm. Dar este cu neputință să se nască în sufletul nostru virtutea, dacă sufletul nu ne e curățit de celelalte patimi și, înainte de toate, de invidie.

Nu vezi cât de mare rău este fățărnicia? Și ea este un rod al invidiei. Că fățărnicia caracterului se naște în oameni mai ales din pricina invidiei, când țin în adâncul sufletului ură, iar fața lor e colorată de dragoste, ca și stâncile din mare care, acoperite de puțină apă, sunt pentru corăbierii care nu se feresc de ele, un mare pericol. Așadar, dacă de pe urma invidiei curg fără încetare peste noi, ca dintr-un izvor, moartea, pierderea adevăratelor bunătăți, înstrăinarea de Dumnezeu, tulburarea legilor și, în același timp, răsturnarea tuturor bunurilor din viață, să ascultăm pe apostoli și „să nu alergăm după slava deșartă, întărâtându-ne unii pe alții și pizmuindu-ne unii pe alții”, ci mai degrabă să fim „buni, miloși, iertându-ne unii pe alții, după cum și Dumnezeu ne-a iertat pe noi, în Hristos Iisus”, Domnul nostru.

Cuvintele „vrăjesc”, faptele vorbesc

Cine nu cunoaște fabula lui Alexandru Donici „Două poloboace”:

„Un poloboc cu vin Atunci când el folos

Mergea în car pe drum, Nimic n-aducea

Încet și foarte lin; Asemene în lume

Iar altul cu deșert, las că venea mai tare, Acel ce tuturor se laudă și spune

Dar și hodorogea, În trebi puțin sporește

Făcând un vuiet mare Iar cel ce tace

Încât cei trecători Și treabă face

În lături toți fugeau; Acela pururea mai sigur isprăvește”.

Într-adevăr, că doar prin acțiunile noastre punem lucrurile în mișcare și schimbăm ceva în această lume. Faptele noastre de zi cu zi sunt cele care vorbesc mai tare, clar și răspicat decât vorbele noastre. Dacă suntem obsedați de sinele nostru, nu observăm că în multe situații, ceea ce spunem nu se prea aliniază cu ceea ce facem. (…) În mod evident, este mai ușor să vorbești despre ceva decât să faci acel lucru.

Pentru fiecare dintre noi, este important că, din când în când, să ne asigurăm că între ceea ce spunem și ceea ce facem este un deplin acord. Atunci când faci cu adevărat ceva, nu ai timp să vorbești și nici nu vrei, nu simți nevoia.

„Tăcerea faptelor răsună mai tare decât strigătele vorbei” – glăsuiește o zicală populară.

Există o poveste veche, dar frumoasă despre un monah. Se spune că acesta a invitat la mănăstirea în care el se nevoia, un ucenic ca să predice cu el într-un orășel din apropiere.

Ucenicul a fost încântat că un om atât de stimat i-a cerut acest lucru. Sigur că va avea multe de învățat urmărindu-l și observându-l cu atenție pe cumirul său cum predică. Au pornit împreună la drum. Treceau prin câmpuri și grădini pe unde muncea lumea, pe lângă case și gospodării. Monahul zâmbea și saluta localnicii de-a lungul drumului. Zăbovea câte puțin ca să netezească pe cap câte pe un copil zburlit sau să mângâie câte un animal, se oprea sub un copac și asculta atent ciripitul păsărilor și părea că savurează frumusețea tihnită a vieții în afara chiliilor întunecate ale mănăstirii. Însă ucenicul era nerăbdător să ajungă în centrul localității și să-l asculte pe părinte predicând. Au ajuns în cele din urmă, au luat-o de-a lungul străzii principale. Clădirile stăteau mohorâte. Străzile erau murdare și pline de gunoaie. Câinii scormoneau prin gunoi după resturi de mâncare. Oamenii făceau negoț cu diferite mărfuri. El colinda încoace și încolo pe străzile dosnice, continuând să zâmbească și să salute oamenii cu bunătate.

Ucenicul nerăbdător nu înțelegea când își va începe starețul predica.

După un timp, monahul a făcut cale întoarsă, pe același drum, a ieșit din orășel, apoi pe câmp și au început să urce spre mănăstire, care era situată pe vârful unui deal. Tânărul ucenic nu a mai fost în stare să se abțină și a întrebat:

„Părinte, am crezut că mergem în sat să predicăm?
Am fost, a răspuns liniștit starețul. În timp ce ne plimbam, predicam”.

Uneori nu este nevoie de cuvinte. Simpla noastră prezență, atitudinea, comportamentul, le amintește oamenilor ceea ce reprezentăm.

„Prin faptele și purtarea noastră, ne-am ținut predica de dimineață”.

Îndemnul starețului către frații săi a fost:

„Predicați Evanghelia și dacă totuși va fi nevoie, folosiți și cuvintele”.

Cum nu poți aprecia gustul după miros, așa nici omul după vorbe, ci numai după fapte.

Părintele Arsenie Boca, în scrierile sale, are o pildă zguduitoare, referitor la fapta pe care o poate săvârși omul fiind chiar în condiții foarte grele:

„La sfârșitul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reușise să evadeze vreodată de acolo, în general, cei trimiși aici erau fie condamnați la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispășeau o pedeapsă foarte mare. Deși era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineață i-au pierdut urma într-o pădure. Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană o luminiță la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare și haine. Cu disperare a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neașteptată îl țintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaș micuț, care, de asemenea scâncea. Pe masa goală un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuși, chipul palid și slăbit al femeii. Parcă trezit dintr-un coșmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se așeză alături și o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soțul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban și că, de foame și de frig, copilașul s-a îmbolnăvit.
Lasă femeie, îi spuse pușcăriașul, o să te ajut eu.
Nu vreau să furi pentru mine și nici să sufere cineva nu doresc.
Nu-ți face griji, nu va suferi nimeni! – i-a răspuns omul și a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în fața poliției, aceasta l-a întrebat mirată:
Ce faci?
Lasă, ți-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino! Intrând cu ea în clădirea poliției, omul s-a predat, iar când șeful poliției a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul pușcăriaș este, în sfârșit, prins, acesta îi spuse:
Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva și m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită! Cu lacrimi de recunoștință în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puțini credeau că cineva l-ar putea prinde și preda pe criminal. Bucuros, că îl avea acum prizonier, șeful poliției a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă. După câteva zile, însă, femeia, cerând o audiență la directorul pușcăriei, i-a povestit acestuia totul, așa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deținutului său, cu ocazia Nașterii Domnului ce se apropia, directorul l-a grațiat, căci era o lege ca, o dată pe an, să fie eliberat pușcăriașul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău”.

Fapta lui a vorbit cel mai bine ce reprezintă el. De vorbit este ușor și toți vorbim, de făcut este mai greu și puțini facem. Nu te poți lăuda singur, nici nu are rost, de aceea este mai bine ca faptele tale să o facă în locul tău. Un om cu capul pe umeri nu face lucruri ca să fie aplaudat, nu le face uitându-se mereu peste umăr să vadă dacă cineva îl vede, ci le face pentru că știe că așa este bine, indiferent de părerea celorlalți.

O laudă arată, de fapt, nivelul unui om, când te lauzi singur arăți că altceva nu poți decât să te lauzi, când te laudă ceva sau cineva arată că o meriți cu adevărat. Nu te stărui să faci lucruri mărețe sau ieșite din comun că acestea deseori nici nu sunt în puterile tale, dar fă ceea ce poți face și promiți că o să faci. Nu promite „marea și sarea”, încercând din răsputeri să dovedești cuiva ceva, ce din start, chiar tu singur știi, că n-o să realizezi. Dar dacă ai promis să faci un lucru bun, fă-l numaidecât și numai atunci nu vei fi asemănat cu „polobocul gol” din fabula lui A. Donici, care tare hodorogește dar nimic nu isprăvește.

„Cei care vorbesc despre ei sunt aceia despre care faptele lor tac” – spune o zicală.

Se spune că atunci când povestești despre planurile tale înainte de a le înfăptui, riști să nu le mai poți duce la bun sfârșit.

Este bine să ne examinăm acțiunile pentru a vedea dacă sunt compatibile cu vorbele noastre. Perfecțiunea relativă a omului este armonia între gând, cuvânt, faptă și de aceea, fiecare dintre noi, trebuie să ne stăruim să ne aliniem gândurile, cuvintele și faptele pentru a crea un acord între ele, și numai așa vom putea realiza lucruri bune în această lume, bineplăcute lui Dumnezeu și oamenilor.

Recunoștința – floare rară

Este în popor o vorbă: „Recunoștința – floare rară!” – deși n-ar trebui să fie tocmai rară. Dimpotrivă, ar trebui să fie foarte deasă. Să se întâlnească peste tot, pentru că recunoștința ar trebui să fie cel mai prezent sentiment în inimile tuturor oamenilor, pentru că toți, într-un fel sau altul, primesc de la Dumnezeu și de la semeni, un bine, un dar, o vindecare, o atenție. Se vede, că totuși e rar întâlnită recunoștința, de vreme ce poporul a ajuns la concluzia că e floare rară.

Dar nerecunoștința se întoarce întotdeauna împotriva nerecunoscătorului.

Spre exemplu o mică istorioară:

„Un fost slujitor la o casă boierească, zăcea de multă vreme la pat. Cei pe care îi slujise toată viața, muriseră înaintea lui. Mai rămăsese din familie o fată, dar era mândră și plină de importanță, mai ales de când devenise singura moștenitoare a averii părintești. Slujitorul o crescuse de mică și părinții îi lăsase cuvânt ca ea să aibă grijă de slujitor până la moarte. Ea însă, nici n-a mai voit să știe de el. Imediat după moartea părinților l-a alungat la bordeiul lui sărăcăcios care se găsea undeva în preajmă. Nu-l vizita, nu-i trimitea nici un ajutor. Îngrijea de el o fiică cu grad de invaliditate. Într-o bună zi, domnița de la conac se trezi la ușă cu fata fostului slujitor: „Tata vă roagă să treceți pe la dânsul. Ar veni el, dar nu poate. E bolnav, la pat. Spune că are cu dumneavoastră o vorbă importantă”.

„Să mă lese în pace, răbufni domnița înfuriată, i-am dat ce i se cuvenea. Nu se mai satură! (…)”

„Nu cred că vrea să vă ceară ceva. Spune că e ceva mai important, îndrăzni fata s-o convingă, sfios”.

„N-are ce să fie important. Știu eu. Mereu nu-i ajunge!”

Fata s-a întors acasă și i-a spus tatălui său ca să nu-l deranjeze, că domnița e foarte ocupată și deocamdată, nu poate veni. Peste câteva zile a trimis-o din nou pe fată și așa de mai multe ori. Rezultatul era același. Într-o zi, simțindu-se rău de tot, s-a temut că va muri și i-a scris domniței o scrisoare.

O ruga să vină repede, pentru că are să-i transmită un secret de familie. „Fiind servitorul de încredere a părinților dumneavoastră și știind cum v-am iubit de mult, ei mi-au încredințat o taină pe care mi-au poruncit să v-o dezvălui când veți împlini vârsta de 20 ani, ca să vă folosiți cu maturitate de această taină.

I-ați împlinit de curând, de aceea v-am tot chemat mereu. Mi-au spus că au ascuns o ladă plină cu diamante și aur, într-un loc greu de descoperit. Aș vrea să vă arăt acest loc, ca să intrați în posesia comorii”.

Citind scrisoarea, domnița se urcă repede în trăsură și porunci vizitiului s-o ducă fulger la bordeiul slujitorului. Dar când ajunse, constată că e prea târziu. Omul murise. Pentru interesul ei o chema mereu, iar ea se purtase cu dânsul fără omenie.

O cuprinseră mari păreri de rău. Se întoarse la conac, dărâmă pereții caselor, zgândări toate grădinile, a făcut un dezastru în toată gospodăria, căutând comoara, dar n-o mai găsi niciodată.

Îngâmfarea și nerecunoștința se întoarseră împotriva ei.

Un exemplu clasic de nerecunoștință ni-l prezintă Sfânta Evanghelie prin parabola „Vindecarea celor zece leproși”. Din cei zece vindecați, numai unul a avut simțul să se întoarcă să mulțumească pe Domnul Hristos. Numai unul s-a dovedit a fi recunoscător, ceilalți nouă au uitat îndată binele care li se făcuse și au plecat fără să se gândească la recunoștință.

Îmi vine acum în gând o metaforă populară care că posibil își are originea în Evanghelia celor zece leproși. Există în vorbirea populară un cuvânt greu, aș zice urât, un cuvânt care ar trebui scos din vocabular, dar pe care totuși mulți îl întrebuințează când îi năvălește indignarea. Se referă la un om rău, la unul în care nu poți avea încredere, care în mod sigur te va înșela și te va trăda: „E o lepră”.

Nerecunosctătorul nu are simțul valorilor, nici a bunului simț, nici a bunătății. El doar primește, dar nu întoarce niciodată. El nu prețuiește binele pe care l-a primit, profită de el ca un hoț, ca de ceva găsit pe drum, nu ca darul unei inimi bune și curate. El nu știe nici de bine, nici de răsplata binelui. Nu știe de mulțumesc. Este lipsit de cel mai elementar simț și omenie.

Dacă am încerca să clasificăm nerecunoscătorii și nerecunoștința am obține:

Pe prima treaptă am pune pe acei care li se face bine și ei uită. Dar oare uită cu adevărat? Nu. Doar se prefac că uită. E comod să uite, nu vor trebui să fie recunoscători. Și e straniu, că deseori recunoștința nu cere sacrificii materiale. Adesea e de ajuns un singur cuvânt: „Mulțumesc”.

Englezii au o vorbă în legătură cu aceasta: când li se mulțumește pentru un bine pe care l-au făcut, ei spun: „Uită”. Dar dacă uiți înainte de a ți-o spune el, atunci își aduce el aminte, și a doua oară nu te mai apropii de el.

Tradiția creștină a avut în mare cinste, întotdeauna recunoștința și a osândit aspru nerecunoștința. Dar celor ce suferă din pricina „uitucilor” le propunem să urmeze acestei zicale: „Fă binele și aruncă-l în mare și te vei întâlni cu el”.

Răsplata vine de la Dumnezeu, nimic nu s-a făcut în zadar. De la Dumnezeu trebuie așteptată, nu de la cei cărora le-am făcut binele.

De la acela un cuvânt ar fi de ajuns – Mulțumesc. Aceasta ar fi prima categorie, a celor care uită, sau mai bine zis, se prefac că uită.

Există și o a doua categorie. Ajunge omul în necaz. O boală grea, fie că are un proces greu, a ajuns cumva la închisoare, o încercare importantă fără șanse de succes, plata unor datorii enorme, etc.(…), și atunci face în conștiința sa o promisiune, un jurământ, spunând: „Doamne, dacă-mi reușește, dacă scap, am să fac cutare lucru!” Promite marea și sarea. Și în acel moment când promite, e aproape convins că va și îndeplini.

Și iată că i s-a îndeplinit cererea, își mai aduce aminte? Foarte rar și prea puțini îndeplinesc promisiunile sau respectă jurământul dat. Încep să se liniștească în conștiința lor, zicând: La urma urmei mi-a reușit cutare lucru, fiindcă mi s-a cuvenit; mi-a reușit angajarea, pentru că am fost cel mai deștept; am câștigat concursul pentru că i-am întrecut pe toți, etc. Poate că chiar e așa. Dar de ce nu te-ai bizuit pe ele de la început? De ce ai făcut promisiunea și n-o ții?

Pe unii ca aceștia nu-i știe nimeni. Îi știe conștiința lor, care mai devreme sau mai târziu îi va judeca. Și se mai miră după aceea că, la o nouă cerere, dar ocazii de acestea, de a cere ajutorul lui Dumnezeu, apar mereu – nu le mai reușește nimic! Pentru că nu au fost recunoscători.

Există și a treia categorie în clasificarea nerecunoștinței. E vorba de cei care cineva le-a făcut un bine și în loc să fie recunoscători pentru binele care li s-a făcut, devin aproape dușmanii celora care le-au făcut binele.

Îmi spunea cineva: Știi, mi-am pierdut câțiva prieteni. Cum? Le-am împrumutat bani. Și cum i-ai pierdut? De atunci nu i-am mai văzut. Până atunci mai veneau, mai telefonau, mă mai felicitau cu vreo sărbătoare. De atunci, pur și simplu, mă ocolesc!

Tot la această categorie se pot clasifica și cei despre care în popor se zice: „Șarpele încălzit la sân”. Expresia e atât de obișnuită, încât mulți, deși știu ce înseamnă, i-au uitat originea. Ea descrie tot pe acei cărora li s-a făcut bine, iar ei răsplătesc cu răul.

Se zice că cineva a găsit într-o toamnă târzie, pe câmp, un șarpe aproape mort. Îl deranjase cineva din ascunzișul său unde se așezase la iernat. L-a văzut rece de tot și făcândui-se jale a hotărât să-l salveze. La pus în sân ca să-l încălzească, să-și revină la viață. Șarpele și-a revenit încetul cu încetul,a început să miște și omul s-a bucurat că a făcut o faptă bună. Dar în clipa următoare, a simțit o mușcătură înțepătoare și i-a ajuns timp până a cădea mort, să-l scuture din sân și să zică: „Iată cum ți-ai arătat recunoștința”. De atunci a rămas zicala: „A încălzit șarpele la sân”.

Tot în categoria nerecunoscătorilor sunt și cei pe care poporul îi numește „cozi de topor”. Vorba e folosită adesea dar nu toți știu de unde vine. Se zice că era un om „gospodar”, care în preajma iernii se trezi fără lemne de foc. A alergat în pădure, dar nu avea nici topor, și a văzut că toți copacii aveau crengile în sus de tot și nu putea ajunge nici una ca s-o rupă.

Și urmează legenda:

Omul nostru a început să alerge de la un copac la altul rugându-i să-și lase crengile în jos, să-și facă și el o sarcină, să-și împlinească nevoile. Dar, copacii, nu-i arătau nici o bunăvoință, ținându-și toți crengile ridicate.

Unuia singur i s-a făcut milă și aplecându-și câteva ramuri l-a chemat la el. Omul a prins ramurile și cu înfrigurare a început să le rupă. Rupând o creangă mai groasă, a auzit zicând: „Pe mine să mă cioplești frumos, fă-ți la fierar un topor ascuțit și fă-mă coadă de topor. Și vino cu toporul în pădure și taie câți copaci vrei”. Nu te vei mai ruga la nimeni. Omul așa și făcu. Și se întoarce în pădure. „Încearcă-mă în copacul acesta”, îi zice coada. Și omul o încercă. Toporul tăia de minune. În curând, copacul era gata sa cadă.

Și omul, și coada auziră: „Să fii blestemat, îi zice omului, că ai încălcat legea recunoștinței. Mie mi-a fost milă de tine, iar tu, drept răsplată, m-ai tăiat, și încă pe mine cel dintâi. Asta ți-e recunoștința? De m-ai fi lăsat, ți-aș fi dat în toate iernile din crengile mele!” „Iar tu, îi zice cozii de topor, să fii blestemată în veci și numele tău să-ți fie de ocară în toată lumea, că te-ai întors împotriva mea și a pădurii din care te tragi, făcându-te unealta acestui nerecunoscător. Și numele tău de ocară să-l poarte și omul care va face ca tine”.

De atunci și până azi, cu numele de „coadă de topor” au rămas printre oameni toți trădătorii, înșelătorii, nerecunoscătorii, lașii, cei care și-au pierdut omenia. Pe aceștia, mai ales, îi numește poporul cu urâtul cuvănt: „Leprele”.

Dar mai există o categorie. Cea a încrezuților în sine. A celor care cred că nu au nevoie de nici un ajutor de la nimeni și care spun:

„N-am nevoie de nimeni; trăiesc prin forțele minții mele, prin puterea trupului meu, prin sănătatea mea etc. Aceștia nu știu de câte lucruri beneficiază totuși, și câtor situații și persoane ar trebui să le fie recunoscători, iar în primul rând, lui Dumnezeu.

Pentru sănătate, vedere, mâini, picioare, pentru vorbire, auzire etc. (…)

Fiecare se crede puternic până când dă peste el o boală strașnică, un accident teribil care-l poate distruge imediat. Și nu știe că trebuie să fie mulțumitor Celui ce poartă grijă de destinele tuturor, ca să se desfășoare și să decurgă totul normal. Trebuie să știe că înaintașii noștri, părinții, profesorii, prietenii care au făcut și fac foarte mult ca noi să ne simțim bine, confortabil în societatea în care noi trăim, în anturajul nostru zi de zi, în familiile noastre, etc. Toți trebuie să fim mulțumitori, pentru multe lucruri pe care le fac alții pentru noi.

Le-au făcut la vremea respectivă, le fac și acum și noi suntem beneficiarii.

Suntem beneficiarii patrimoniului material, cultural, religios, lăsat nouă spre moștenire de înaintașii noștri. Suntem beneficiari ai jertfei eroilor națiunii care pe parcursul veacurilor au luptat, și-au vărsat sângele ca această națiune să dăinuiască. Suntem beneficiarii eroilor credinței, care și-au luat de bunăvoie cununa muceniciei, s-au făcut martiri, pentru integritatea credinței noastre ortodoxe. Suntem beneficiarii eforturilor părinților noștri care ne-au crescut, ne-au educat cu greutăți. Uităm. N-ar trebui să uităm.

Iată, am încercat o scurtă schemă tipologică a nerecunoștinței. Dacă ne-am face un examen serios de conștiință, am vedea că poate ne încadrăm și noi în vreo una din aceste categorii!

Poporul, cum spuneam, a observat că floarea recunoștinței e rară. Scriitorul rus Turghenev, a imaginat în legătură cu aceasta o mică parabolă: „Se zice ca Dumnezeu a chemat la masă toate virtuțile. Au venit: bunătatea, simplitatea, adevărul, credința, binefacerea, dragostea, nădejdea, mila, smerenia (…) Toate erau bine dispuse. Se cunoșteau și discutau între ele ca bune prietene. Două însă, deși erau alături, nu vorbeau între ele. Acestea erau binefacerea și recunoștința. Le-a întrebat Dumnezeu: Voi de ce tăceți? Noi nu ne cunoaștem. Nu ne-am întâlnit niciodată.

Parabola e cu tâlc. Rar se întâlnește binefacerea cu recunoștința!

Recunoștința ar trebui să fie în mod natural un imbold al sufletului mare, a sufletului generos.

Tradiția bisericească ne spune că o au până și animalele.

Se povestește, de pildă, despre Sfântul Gherasim de la Iordan că, la un moment dat, a venit la el un leu șchiopătând. Sfântul s-a apropiat de el și i-a scos din picior un spin foarte mare. Drept urmare, leul a rămas pentru totdeauna lângă sfânt, slujindu-l. Vedem aici o dovadă, că până și lumea necuvântătoare nu e lipsită de sentimentul recunoștinței. Cu atât mai mult, acest sentiment ar trebui să fie prezent în viața noastră, a oamenilor. Să dovedim cu smerenie că am înțeles binele, binefacerea care ni s-a făcut.

Numai un suflet orgolios, mândru, plin de sine, numai acela uită sau nici nu observă bunăvoința care i s-a arătat de către cineva, și că ar trebui să fie recunoscător.

Cum procedăm noi în asemenea cazuri, când ni se ignoră bunăvoința? N-o mai repetăm și zicem. Trebuia să vină și să zică măcar un „Mulțumesc!”. Dacă n-a înțeles fapta mea, a doua oară nu i-o mai fac.

S-ar putea ca și Dumnezeu să gândească așa. Nu are nevoie Dumnezeu de recunoștința, mulțumirea noastră. O vrea numai pentru ca să constate că în noi s-a schimbat ceva, că în sufletul nostru s-a transformat ceva, că bunăvoința pe care am primit-o ne-a făcut și pe noi mai buni.

Câteva gânduri și cugetări referitor la religie, creștinism, credință

Credința nu-i cunoscută

Oamenii de azi nu cunosc deloc sau foarte superficial adevărurile credinței noastre ortodoxe.

În copilărie, mulți dintre noi au avut nefericirea să crească, să se educe sub influența unor părinți necredincioși. Nu au văzut în casa lor nici o icoană sfântă, nu au fost îndemnați să învețe vreo rugăciune, să citească vreo cărticică cu caracter religios, nu au fost luați la Sfânta Biserică pentru Spovedanie, Împărtășanie, decât poate vreodată de către bunica.

Unii nici nu cunosc, au fost botezați sau nu, pentru că tot în taină acest lucru a putut să fie făcut prin intermediul bunicii.

Ca elevi, au învățat cu interes de toate: matematică, istorie, chimie, geografie. Dar pentru religie nu s-a găsit timp nici acasă, nici la școală. Doar de cumva opțional, la dorință, adăugător. Dar adăugător, mai bine ceva engleză, muzică, pictură, dansuri, etc. (…) La religie s-a privit întotdeauna ca la o cenușăreasă, lăsată undeva fără de atenție, ca ceva ce nici pe departe nu e o prioritate, o necesitate de prim plan.

Apoi a venit universitatea, serviciul militar și bruma de cunoștințe religioase, acumulate de la bunici, de la vreo lecție opțională (care pe undeva se mai practică în clasele primare), ce mai sălășluiau într-un ungher al creierului au început să-și piardă contururile. Apoi omul s-a căsătorit, s-a lăsat prins de vârtejul grijilor lumești și religia s-a uitat. (…)

De aceea, la tot pasul, întâlnim funcționari iscusiți, profesori bine pregătiți, medici foarte pricepuți, comercianți, muncitori, agricultori foarte harnici, care însă, în materie de credință, au idei bizare și confuze.

Creștinismul cel atât de minunat, măreț și puternic în istoria sa, atât de curat în morala sa și atât de important, prin numărul și calitatea mărturisirilor lui, nu e cunoscut, nu e cercetat. Necesitatea lui pentru viața omenirii nu e recunoscută.

Așa se explică faptul de ce atâta lume se abține de la orice practică religioasă, de ce în pătura noastră cultă (printre intelectuali) e atâta lipsă de entuziasm în ce privește credința. Față de lucrurile ce nu se cunosc, nimeni nu simte nici o atracție, nici o plăcere.

Ca să crezi, trebuie să știi. Ca să purcezi de la credință la faptă, trebuie să ai convingeri ferme, întemeiate, sigure. De aceea, prima necesitate, pentru a trece de la indiferență la interes, este cunoașterea.

Cel ce caută află. Celui ce cere i se dă.

Adevărurile de credință se vestesc fără încetare din fața Sfintelor Altare. Duhovnicii bisericii stau în orice vreme la dispoziția celor ce au trebuință de sfaturile și îndrumările lor. Cărțile religioase sunt accesibile oricui. Evanghelia își așteaptă ascultătorii. Rămâne ca lumea să vină, să înceapă a cunoaște credința noastră Ortodoxă, care neapărat îi va schimba, îi va apropia de Sfânta Biserică, de Dumnezeu, de mântuire.

2. Ortodoxia nu place

Unii oameni stau departe de practicile creștine, nu frecventează biserica sub pretextul că nu le place cultul ortodox. Slujbele sunt prea lungi și plictisitoare, morala prea aspră, cântarea bisericească prea monotonă, mirosul de tămâie prea greu, nu le place preotul, etc. (…)

Să presupunem că ar fi adevărat. Dar oare faptul că Ortodoxia nu le place unora este o dovadă împotriva ei? Nicidecum! Când o femeie mofturoasă aruncă cu dezgust o rochie bună și frumoasă care a costat o sumedenie de parale, asta-i oare o descalificare pentru lucrătorul care a țesut mătasea, pentru croitorul care a cusut rochia, pentru soțul care a plătit-o?

Așa-i și cu Ortodoxia. Dacă nu le place unora, aceasta nu-i umbrește deloc strălucirea ei sfântă. Creștinismul nu-și pierde nimic din valorile sale. Paginile Sfintei Evanghelii vor forma aceleași insulițe de frumusețe. Cuvintele Mântuitorului vor avea aceeași frumusețe și putere.

Cine critică slujbele ortodoxe?

Acei „creștini” care vin la biserică mânați de anumite motive: Botez, Cununie, Înmormântare. Poate să vină și la Slujba Învierii, să sfințească pasca, și la Bobotează, după aghiazmă, și gata. Aceștia sunt „criticii” cei mai înverșunați. (…) Au și „dreptul” moral.

Cui nu-i place morala creștină?

Morala creștină nu le convine orgolioșilor, care nu recunosc nimic în afară de sine; lacomilor, care în goana după avere, uită de toate și nu au nevoie de nimic, decât de agoniseală; desfrânaților, care pentru satisfacerea pornirilor lor păcătoase, au călcat peste castitate și cinste. Sau poate invidioșilor, fățarnicilor, hoților și altora asemenea acestora?

Cum vreți să placă Ortodoxia lumii acesteia? Împotriva Ortodoxiei stă o întreagă armată a patimilor omenești: trufia, zgârcenia, ura, mânia, invidia, nerecunoștința, fățărnicia, lăcomia, desfrânarea, etc. (…) Ea pe toate le înfruntă, pe toate le descoperă, pe toate le osândește. Dar adevărat este și faptul că Ortodoxia își are lumea sa de admiratori, trăitori, prieteni. Cine sunt? Sunt sufletele cinstite și drepte, însetate de adevăr, bune și frumoase.

Pe creștinul adevărat nu trebuie să-l smintească atacurile împotriva credinței a acestor „critici” religioși. Oameni de acest fel au fost întotdeauna, începând de la fariseii fățarnici, care criticau și bârfeau orice pas a Domnului Iisus Hristos.

Nu trebuie nici să-i disprețuim sau să-i neglijăm. Dimpotrivă, trebuie să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să le lumineze mintea, să-i aducă la țărmul mântuirii, unde este odihnă, pace, lumină și fericire.

3. Pentru religie nu avem timp

O altă parte din creștinii noștri, își îndreptățesc nefrecventarea bisericii, lipsa de la manifestările religioase cu răspunsul: „nu avem timp”. Deseori la spovedanie afli cu uimire că unii credincioși nu s-au împărtășit cu Sfintele Taine de zeci de ani. Îi întrebi: „De ce ți-ai lăsat atâta vreme sufletul neîngrijit?” „Fiindcă am fost ocupat, nu am avut timp”.

Și tot așa unii n-au vreme dimineața să-și înalțe cugetul la Dumnezeu în rugăciune, alții seara, pentru că sunt obosiți, iar alții nici duminica să poposească câteva ore la Sfânta Biserică pentru ca să-și hrănească sufletul și să-și mângâie puțin inima.

Nu ne ajunge timp!

Dar, cu părere de rău, de multe ori, răspunsul „nu am timp” este o scuză deșartă, o mască împrumutată, sub care se ascunde o mare nepăsare și indiferență. Nu se găsește timp pentru preocupările sufletești, pentru religie, fiindcă oamenii nu vor să-l găsească. Adevărat, în zilele noastre omul este foarte ocupat, dar, oricum, nu putem crede că cineva care este ferm hotărât să se îngrijească de suflet, nu ar reuși. În orice slujbă ar fi, orice șef sau patron ai avea, oricât ai fi de ocupat la birou, fabrică, la atelier, la prăvălie, la câmp, nu poți spune sincer, că într-o săptămână sau chiar o lună nu ai găsit o oră să participi la o Sfântă Liturghie. Că într-un an de zile nu ai aflat răgaz să te duci la duhovnic să-ți despovărezi sufletul de păcate. Nu ai vreme pentru rugăciune?

Dar ai calculat vreodată, creștine, câte ceasuri din zi le pierzi fără folos sau chiar în pagubă? Ce-ar fi dacă ai jertfi zilnic măcar cinci minute pentru cele ce-ți asigură nemurirea, pentru suflet?

În vâltoarea vieții cotidiene nu trebuie să permitem grijilor lumești să ne stăpânească. În șirul ocupațiilor noastre trebuie să facem o ordine, să rânduim o ierarhie a valorilor. Și în prim plan nu poate sta nimic decât preocuparea care ne înnobilează ființa și ne purifică sufletul.

Să caute lumea timp pentru religie, și va afla. Să ceară lumea balsam pentru suflet, și i se va da.

4. Creștinismul este rămas în urmă

Deseori poți auzi obiecții de genul: „religia e înapoiată”, „creștinismul e rămas în urmă”. Această învinuire vrea să spună, că de vreme ce toate în acestă lume se dezvoltă, se modernizează și progresează, religia creștină nu vrea să meargă deloc în pas cu timpul, de rămâne mereu fixată în aceleași forme de expresie, care erau cu multe veacuri în urmă.

Este foarte bine că creștinismul e „înapoiat”. Așa trebuie să fie! Religia ortodoxă are dogmele sale, morala sa, tainele sale. Oricare ar fi pretențiile și mofturile lumii de astăzi, ea nu poate să le schimbe și nici nu le va schimba vreodată.

Oare adevărul fizic se schimbă? Oare în lume nu guvernează aceleași legi care au stăpânit natura dintru început? Oare soarele nu-și urmează același drum și cerul nu are aceeași culoare?

Poate să ajungă progresul omenesc la înălțimi nemaipomenite, el nu va putea modifica câtuși de puțin, legile opticii, ale gravitației sau mersul anotimpurilor. Tot la fel e și cu adevărul matematic și cu cel istoric. Cât va exista lumea, 2+2=4 și va rămânea hotărât și indiscutabil că Alexandru Macedon, Iulius Cezar, Napoleon, Ștefan cel mare și Sfânt nu au fost fantome, ci persoane reale.

Precum se vede, adevărurile fizice, matematice și istorice rămân nemodificate, statornice, „înapoiate”, fără să-și piardă ceva din puterea lor. De ce ar trebui să fie altfel cu adevărul de credință? Dacă a fost cândva demult, un Dumnezeu, El este și astăzi același. Dacă cândva ființa omeneascăă era compusă din trup și suflet, asemenea este și astăzi. Dacă era pe vremea protopărinților noștri un paradis, este și astăzi. Împotriva acestor adevăruri, nici un „progres” nu are izbândă.

Omenirea va putea înmulți orașele, va putea construi zgârâie-nori, va putea înmulți descoperirile științifice și va putea face încă multe lucruri, dar ea nu va putea adăuga, nici modifica ceva la adevărurile de credință. Aceste adevăruri nu sunt creații omenești care se învechesc pe parcursul vremii, ci sunt lucrări dumnezeiești și la fel ca Dumnezeu sunt eterne.

Lumea așteaptă nu atât reforme în domeniul dogmelor creștine, cât niște liberalizări în privința moralei religioase. Adică, biserica nu trebuie să fie atât de severă, să-și mai îndulcească legile, să mai sloboade frânele. (…)

Nu, nici aceasta nu se poate! Lăsați ca și în privința aceasta religia creștină să rămână „înapoiată”.

Veacul nostru îngăduie căsătoriile de același gen, înfierea copiilor de către aceste cupluri, intervențiile chirurgicale pentru schimbarea sexului, homosexualii sunt protejați de lege, nemaivorbind de divorț, avort, iar desfrâul este o plăcere permisă, numai să nu contravină legilor igienei. (…)

În fața acestor acțiuni demoralizatoare, religia Creștin Ortodoxă se ridică și strigă: „Oamenilor, opriți-vă! Este un Dumnezeu în ceruri care e Stăpânul și Judecătorul lumii! Credeți în el și temeți-vă de Dânsul, căci Îi veți da socoteală! Opriți-vă! Plăcerile rușinoase sunt păcate grele. Legile dumnezeiești sunt sfinte. Încălcarea lor este de la cel rău. Opriți-vă până nu e târziu!”

În mijlocul unei lumi stricate, care crede că poate face ce vrea, religia Creștin Ortodoxă este straja neadormită, care veghează asupra adevărului sacru și a legilor morale ale omenirii, salvând prin aceasta omul și lumea.

Este religia „înapoiată”? Foarte bine! Ar fi vai de noi dacă în mijlocul unei lumi care și-a pierdut credința și direcția vieții, nu ar fi religia cu învățăturile ei, care să oprească lumea să se scufunde în mocirla răului, și dacă n-ar ajuta-o să se ridice spre culmile binelui și a virtuții! (…)

Slavă Domnului, că religia creștin-ortodoxă este „înapoiată”! Acest atribut este pentru ea un titlu de glorie.

5. Credința e pentru „necărturari”

Stând de vorbă cu un funcționar, mi-am exprimat regretul că mulți din așa- zișii intelectuali, stau cam prost cu frecventarea Sfintei Biserici. Omul a încercat să-mi dea o explicație la acest subiect și mi-a răspuns: „Apoi, domnule părinte, e neacceptabil ca noi, intelectualii, să credem la fel ca prostimea.

Oamenii simpli, cu puțină carte pot crede în toate poveștile ce le spune Evanghelia, despre minuni, tămăduiri, învieri de morți. (…) Dar noi, (…) aceștia cu știință de carte, nu le putem crede pe toate”.

Cu alte cuvinte, interlocutorul meu, vroia să spună că credința ar fi domeniul minților reduse, simple, lipsite de carte. Adică pentru un om inteligent, adevărurile de credință sunt niște lucruri, niște legende, pe care e înjositor să le crezi.

Din păcate, această părere, nu-i atât de rar întâlnită, o susțin mulți, considerând că azi, în secolul „tehnologiilor moderne”, numai „cei slabi de minte” mai pot crede. Fără de îndoială că această concluzie este greșită, e falsă și e susținută de acei pe care cu mare greu îi poți numi intelectuali. Avem nenumărate exemple de unde vedem, că cei mai mari, cei mai cunoscuți, cei mai celebri oameni de știință, au fost și sunt profund credincioși.

Într-adevăr, religia creștină, numără în sânul ei tot ceea ce omenirea a avut și are mai de preț, mai înalt și mai bun, geniile și inteligențele cele mai strălucite.

Dacă lăsăm la o parte cortegiul ilustru și glorios al Sfinților Părinți, învățătorilor și scriitorior bisericești, care au fost mari genii, și mulți dintre ei – ca Fericitul Augustin sau Sfântul Ioan Gură de Aur – au întrecut prin puterea gândirii pe toți contemporanii lor. Dar creștinismul numără personalități ilustre și din afara ierahiei bisericești. Astfel, mari credincioși au fost oameni de știință ca Nicholas Copernicus, Francis Bacon, Johannes Kepler, Galileo Galilei, Rene Descartes, Isaac Newton, Robert Boyle, Michael Faraday, William Thomson, Max Plank, scriitori și poeți ca Dante, Chateaubriand, Lamartine, Roche, Goethe, artiști și genii ca Rafael, Michelangelo, Titian, Rembrant, muzicieni ca Mozart, Haydn, Gluck, Rosini și Gounod. Și lista s-ar putea de prelungit.

În fața unor astfel de exemple, tot omul de bună credință trebuie să-și facă concluzia:

„Dacă acești oameni, care au fost creierile cele mai luminate ale lumii, de ale căror descoperiri, lucrări, opere s-au folosit și se folosește o lume întreagă, au crezut, știind bine în cine și ce cred. Ei și-au dat omagiul credinței numai după o puternică convingere că credința lor este Adevărul suprem, și credința Adevărului i-a adus la aceasta. Atunci, cum pot eu, un funcționar cu studii și un orizont foarte luminat, să judec și să fac declarații referitor la religie, credință, Dumnezeu?”

Impresie asupra noastră, a celor ce credem, trebuie să producă întregul cortegiu de savanți, genii, oameni cu renume mondial care au activat și activează în diferite domenii pe care îi numără religia creștină. Și nici într-un caz pretinșii „intelectuali” de talie provincială, care își închipuie că cunoștințele lor au străbătut universul.

Cu alte cuvinte, nu suntem singuri în credința noastră. Împreună cu noi îi avem pe reprezentanții cei mai străluciți ai omenirii. Și dacă niște semidotați, îngâmfați vor încerca să ne hulească credința, iar pe noi să ne numească „slabi de minte”, vom fi în drept să le răspundem: „da, suntem „proști„ ca Pascal, Copernic, Faraday și mulți alții. Dar iată voi, cei care ne atacați sunteți (…) cu adevărat”.

Cugetări despre viață, moarte, judecată și veșnicie

Cu cât ești mai în vârstă, cu atât mai mult simți nestatornicia, zădărnicia lucrurilor pământești. Dar nu trebuie să ne tulburăm în zadar. Viața noastră este țărână, umbră și vis, și peste puțină vreme vom pieri! Astăzi, fața ta râde, și peste puțin se întristează! Ochii, de multă bucurie și întristare plâng! Astăzi, o duci bine, din punct de vedere material, mâine ai necazuri, pentru că nu ai aceea, că nu-ți ajunge cealaltă. Astăzi, ai vești bune și te bucuri, iar peste puțin timp, veștile rele le înlocuiesc pe cele bune… În zadar ne tulburăm, viața noastră nu este decât umbră și vis! Unde sunt părinții, frații și bunicii noștri? Pe toți, fără excepție, i-a primit mormântul, pe toți putrejunea și viermii i-au mistuit. Mormântul și stricăciunea ne așteaptă și pe noi. Iisus Hristos ne-a dat stăpânirea să fim fii ai lui Dumnezeu, înarmându-ne cu armele dumnezeiești, pentru ca să ne războim cu dușmanul nostru neîmpăcat. Și noi, arătându-ne nepăsători față de armele salvatoare pe care le avem, ne-am făcut robi vrăjmașului nostru, și, apropiindu-ne de moarte, ne cutremurăm și ne înspăimântăm, și ne străduim cu orice preț să ne prelungim viața.

Omul vine cu plânset pe lume, cu plânset și dureri străbate lumea, și cu lacrimi și suferință pleacă din lume.

Visul trece și omul se trezește în realitatea adevăratei vieți. Nimeni nu observă cum se scurge viața în zadar, cum trec anii, cum se scurg lunile, cum trec orele, clipele pe nesimțite, și fără nici o înștiințare, vine sfârșitul. Atunci abia omul descoperă înșelăciunea și își dă seama de „rolul important” pe care l-a jucat lumea pentru el. Și se neliniștește, își revine, caută vremea care a plecat. Ar dărui toate bogățiile lui, numai ca să mai primească o singură zi pentru pocăință. Din nefericire însă, nu i se mai oferă nimic. Totul a fost până aici!

Harul lui Dumnezeu a fost la dispoziția lui mai înainte, de-a lungul anilor trăiți în zadar. El însă, nu s-a folosit de el (har), căci și-a petrecut viața în păcat, în plăceri și în orice fel de pofte rușinoase.

Întotdeauna să ne amintim de moarte, această amintire de moarte să devină pentru noi o regulă de viață! Cât suspină sufletul despărțindu-se de trup, cât se luptă, cât lăcrimează, dar nu are ajutor, în afară de faptele lui cele bune săvârșite aici pe pământ. De aceea, să luptăm pentru a dobândi cele bune și folositoare sufletului acum, când mai există suflarea vieții, pentru că vine ceasul în care mădularele vor înceta, nu vor putea să lucreze faptele mântuirii.

Să ne plângem cu amar păcatele, să ne pocăim, dacă dorim să aflăm mângâiere în ceasul cel înfricoșător al morții, să ne amintim de judecata cea înfricoșătoare, de ceasul înfricoșător pe care-l așteaptă nenorocitul suflet, ca să audă hotărârea legată de locul unde va fi așezat.

Sfântul Antonie cel Mare plângea, apropiindu-se de ceasul morții, și ucenicii lui ziceau întristați: „Și tu te înfricoșezi părinte de moarte? Ah, copiii mei, de când am devenit călugăr, n-am îndepărtat amintirea morții de la mine!”

Și sfinții s-au înfricoșat de acest ceas, cu atât mai mult noi.

Când Dumnezeu ne dăruiește o nouă zi, să ne gândim că este ultima zi și la apusul soarelui plecăm spre Judecata lui Dumnezeu. Cum trebuie să ne petrecem ultima noastră zi?

În tăcere, cu rugăciune, cu ascultare, cu lacrimi și cu pocăință, rugându-l pe Dumnezeu să ne fie milostiv. De asemenea, și noaptea, să socotim că va fi ultima. Să se gândească fiecare cum va trece vămile. Oare le va trece? Cine știe de ce se va împiedica? Cum să întâlnim fața înfricoșătoare a Dreptului Judecător? Cum să auzim glasul Lui mustrător și cutremurător? Cum ne vom simți și ne vom stăpâni până când vom auzi hotărârea veșnică a așezării noastre. Și dacă vom fi trimiși la chinuri? Cum vom arăta răbdare, chinuindu-ne împreună cu demonii, în întuneric și putoare?

Nici lumină, nici mângâiere, ci doar vederea demonilor și nimic altceva.

Cine îl va apăra pe om la judecată? Părinții? Frații? Prietenii? Copiii? Zădarnică nădejde! Doar Dumnezeu și viața cu faptele plăcute lui Dumnezeu. Cugetați la cele de sus, iubiți cele cerești, nimic pământesc să nu vă preocupe.

Toate în lumea aceasta zădarnică vor trece. Lumea, viața este un târg, și fiecare târguiește cu banul vieții lui – viața veșnică. Cât de înțelept va fi acela care se va purta cu pricepere, cumpărând la acest „târg” ceea ce-i va folosi lui în ceasul morții și al Judecății lui Dumnezeu. Să cumpărăm lucruri prețioase, care plac Marelui Împărat: spovedania, smerenia, curățenia, neprihănirea, iubirea față de Dumnezeu și de aproapele. Să ne ținem departe de osândă, de grăire în deșert, de minciună, fățărnicie, invidie, slavă deșartă, etc…

Ca visul trec toate cele pământești, și nimic din cele ale lumii nu rămâne statornic și neschimbat. Deci, de ce să le iubim mai mult pe cele trecătoare și efemere decât pe cele veșnice, care rămân întotdeauna?

„În ce te va afla moartea, în aceea te vei și judeca!”

Iată valoarea momentului! Dumnezeu te-a găsit în pocăință? Te-a aflat în mărturisire? Te-a găsit rostind cuvintele: „Am păcătuit, Părinte, la cer și înaintea Ta!” (Luca 15, 18)

Iată, în acel moment Dumnezeu te judecă, așa cum a grăit proorocul: „Domnul este credincios cuvintelor Lui”. (Ps. 144, 13)

Acum când soarele luminează și ziua împrăștie lumina ei dulce, să mergem curând pe calea îndreptării noastre, înainte să ne prindă noaptea ce va să fie, când nu vom putea să mergem.

„Iată acum vremea bine-primită, iată acum ziua mântuirii!” strigă Sfântul Apostol Pavel (Corinteni 6, 2). Nu are importanță faptul că cineva își pierde viața de aici, căci într-un fel sau altul toți vom muri într-o zi. Însemnătate are să nu ne pierdem viața de veci, cea fără de sfârșit.

Pentru ostenelile virtuții vom afla în cealaltă viață odihnă. Osteneala aceasta este „aurul” pe care-l investim în „banca” lui Dumnezeu, este sămânța. Acum semănăm, iar după moarte vom secera, și vom rămâne uimiți de recoltă. Aici, prin osteneli și dureri, ne construim palatul din ceruri.

„Cristianus sum” – Sunt creștin

Atunci când Imperiul Roman stăpânea aproape jumătate din suprafața globului pământesc, cuvintele „Romanus sum” adică „Eu sunt roman”, erau cuvinte de mare preț, respectate de toată lumea. Cetățeanul roman, unde nu s-ar fi aflat în uriașa împărăție, avea drepturi și puteri deosebite. Era destul să zică cineva „Civis Romanus sum” – „Eu sunt cetățean roman” pentru ca toată lumea să se dea la o parte și el să scape de orice nedreptate sau abuz. Chiar și Sfântul Apostol Pavel când împreună cu Sila au fost întemnițați în orașul Filipi s-a folosit de acest drept: „Dar Pavel a zis către ei: După ce, fără judecată, ne-au bătut în fața lumii, pe noi care suntem cetățeni romani și ne-au băgat în temniță, acum ne scot afară pe ascuns? Nu așa! Ci să vină ei singuri să ne scoată afară. Și purtătorii de vergi au spus judecătorilor aceste cuvinte. Și auzind că sunt cetățeni romani, judecătorii s-au temut. Și venind se rugau la ei și, scoțându-i afară, îi rugau să plece din cetătate”. (Fapte 16, 37-39)

Ce bine ar fi dacă și creștinii ar avea așa o parolă „Cristianus sum” – „Eu sunt creștin” și ce bine ar fi ca această parolă să aibă puterea ca cea a romanilor.

Dacă în fața tuturor încercărilor, ispitelor ce vin de la lume, de la trup și de la diavol, creștinul s-ar apăra cu această parolă:

„Eu sunt creștin! Eu sunt cetățean al Împărăției Tatălui Ceresc!”

Câți sunt oare cei care pun în aceste cuvinte o putere, o forță ocrotitoare, folosindu-le ca un scut împotriva răului?

Câți sunt acei care se mândresc cu asta și atunci când sunt îndemnați și ispitiți răspund: „Lăsați-mă în pace, eu sunt creștin. Eu nu beau; nu curvesc; nu fur; nu sunt invidios; nu sunt fățarnic; nu sunt mândru; nu sunt (…); nu sunt (…); etc. Lăsați-mă în pace ispititorilor, răilor, ucigașilor de suflet… Eu sunt creștin!”

Pentru ca această parolă să aibă putere și efect, creștinul trebuie să fie stimat de cei din jur. Dar ca să fie stimat, respectat, cinstit – viața și faptele lui trebuie să corespundă întru totul numelui de creștin.

„Un misionar, mergând în India să predice Evanghelia, a încercat să-l convingă pe un băștinaș să-i fie servitor. Aborigenul se împotrivea zicând: M-aș angaja, dar mă tem că o să mă faci creștin. Misionarul i-a răspuns: N-ai nici o grijă, îți făgăduiesc că nu o să-ți vorbesc nimic despre Iisus Hristos.

Astfel , indianul a acceptat oferta. A trecut un an de zile pe parcursul căruia misionarul nu i-a vorbit nimic despre Mântuitorul Hristos.

Într-o zi, întorcându-se acasă, la picioarele misionarului, cu lacrimi în ochi, a căzut servitorul și i-a zis: Iubite stăpâne, te-ai ținut de cuvânt și nu mi-ai vorbit nimic despre Hristos, dar m-ai convins prin dragostea ta față de mine și prin faptele pe care le faci. Vreau să fiu și eu creștin!”

Cea mai convingătoare predică este cea a faptelor. Cea fără de fapte nu are nici o putere. Majoritatea oamenilor cunosc foarte bine cum trebuie să trăiască un creștin, ce fapte sunt demne de un creștin, dar puțini sunt cei care se stăruie să ducă o viață cu adevărat creștinească. Unii se gândesc: „De ce ar trebui să fac eu cutare, sau cutare lucru, lasă-l să facă el că este de datoria lui”. Alții: „De ce trebuie eu să procedez așa, ce, nu are cine?” Găsesc oamenii diferite pricini, diferite scuze, numai ca să se eschiveze de la faptele creștinești.

Într-o zi, o fetiță stătea ca întotdeauna la colțul străzii și cerșea. Îmbrăcată în zdrențe, era murdară, flămândă și neîngrijită.

Se întâmplă că un om bine îmbrăcat să treacă pe acolo, aruncându-i o privire a mers mai departe. Ajungând la casa sa confortabilă, la familia sa fericită și fără griji, se așează la masa sa încărcată de bucate, gândurile i se întoarseră la mica orfană și se revoltă împotriva lui Dumnezeu: Cum poți permite Doamne să se întâmple așa ceva? De ce nu faci ceva ca să ajuți biata fetiță? Apoi auzi răspunsul în inima sa: „Am făcut ceva. Te-am făcut pe tine!”

Te-am făcut pe tine după chipul și asemănarea Mea. Și ai fost dator ca creștin să ajuți acea fetiță orfană.

Va trebui să ne reamintim ori chiar să învățăm ce anume înseamnă a fi făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Trebuie să facem prezent chipul lui Dumnezeu în noi. Trebuie să ne spunem: „Eu nu sunt un consumator, nu sunt doar un băiat sau o fată. Nu sunt o statistică. Nu sunt un număr din telefon sau o adresă electronică. Nu sunt un rezervor de droguri. Nu sunt un animal superior. Sunt icoana vie a lui Dumnezeu, zidit după chipul și asemănarea Lui. Sunt biserică a Duhului Sfânt. Am fost făcut spre locuință lui Dumnezeu”.

Eu sunt icoana vie a lui Dumnezeu! Eu sunt creștin!

O mare nevoitoare creștină spunea pe bună dreptate că: „dacă fiecare ar putea să vadă chipul lui Dumnezeu în aproapele său, credeți că am mai avea nevoie de tancuri și de generali?”

Tragedia este că noi nu mai vedem chipul lui Dumnezeu nici în noi înșine, nici în ceilalți. De aceea, nobilile cuvinte „Cristianus sum” – „Eu sunt creștin”, rămân niște cuvinte obișnuite pe care unii se rușinează să le pronunțe, nici pe departe cunoscând puterea și cinstea cuvenită lor.

Să ne răspundem la o întrebare: „Cine este vinovat de acest lucru?” Cred că nu o să-l învinuiți pe Dumnezeu asemeni omului din istorioara de mai sus.

Moștenirea duhovnicească

„Ascultă Israele: Eu, Domnul Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii, pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam, și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile mele”.

(Ieșire 20; 5-6)

Noi, oamenii, ne naștem dintr-un anumit neam. Nu ne creează Dumnezeu asemenea lui Adam, fără strămoși, ci fiecare dintre noi ne tragem dintr-un neam anume; avem strămoși, bunei, părinți și, la rândul nostru avem copii, nepoți, strănepoți.

Omul este ca un inel al unui lanț, lanț al creației, căci Dumnezeu nu creează suflete din nimic, ci din ființa părinților și strămoșilor lor și din darul Său.

Dumnezeu privește omenirea în această legătură de inele ale unui singur lanț, pentru că El a creat un singur cuplu de oameni, din care ne-am născut apoi toți.

Ce înseamnă că pedepsește pe copii până la al treilea și al patrulea neam pentru vina părinților? Este oare Dumnezeu nedrept și răzbunător? Vi-L imaginați, stând undeva la un „birou” și calculând: „Vasăzică, acesta a făcut atâtea păcate, înseamnă că voi pedepsi pe fiii lui, nepoții, strănepoții și stră-strănepoții acestui păcătos”.

Vă închipuiți, că a purta vina părinților noștri în noi este un fapt atât de „omenesc”, atât de „exterior” și atât de „contabil”? Credeți că Dumnezeu va începe să înșire păcatele noastre asupra nepoților și strănepoților în mod atât de „matematic”?

Nu, este vorba despre un rău care ni-l facem singuri! Cum are loc acest lucru? Dumnezeu a pus în noi, în „lanțul” acesta al omenirii în care fiecare dintre noi este o „verigă”, „un inel”, legea, potrivit căreia ne putem ridica, ajuta unii pe alții, ispășind unii pentru alții, dar și întinându-ne, afectându-ne unii pe alții prin patimi și păcate, pentru că lanțul este unul și se îndreaptă către același Dumnezeu.

Adică, un păcătos afectează calea spre mântuire la trei, patru generații, iar un drept, ușurează această cale la o mie de generații.

Fiecare dintre noi, am spus, ne naștem dintr-un anumit neam; trup din trupul părinților noștri și, ceea ce este mai important, suflet din sufletul lor. Este adevărat că Dumnezeu adaugă partea Sa și darul Său la crearea și la „înființarea” fiecărui suflet, însă în bună măsură, fiecare dintre noi moștenim pe înaintașii noștri pe linie genealogică. Aceasta este o realitate cât se poate de evidentă. Copiii seamănă cu părinții și bunicii lor nu numai fizic, ci și spiritual. Moștenesc darurile sufletești ale părinților, ale strămoșilor și moșilor lor.

În mod cu totul excepțional, Dumnezeu intervine totuși, uneori, înzestrând oameni deosebiți pentru misiuni deosebite.

În mod normal însă, și în general, fiecare tragem după noi acest lanț al neamului nostru ( părinților, buneilor, strămoșilor).

Sufletul lor curat sau întinat, contribuie deopotrivă la curățirea ( o mie de generații) sau întinarea ( trei, patru generații) sufletului nostru.

Iată o pricină în plus ca fiecare dintre noi să fim cu mare luare-aminte cum trăim această viață, căci urmările ei, bune sau rele, le vor suporta urmașii noștri.

Relele pe care le săvârșim noi, viața dezordonată sau necredința noastră, afectează sănătatea fizică și spirituală a copiilor noștri. Într-un fel sau altul, datorită iresponsabilității noastre, ne facem dușmanii – atât fizic, dar mai ales spiritual – copiilor care i-au ființă din noi.

Așadar, purtăm în noi virtuțile și păcatele părinților și strămoșilor noștri, iar cei de după noi vor purta în ei virtuțile și păcatele noastre. Și, așa cum Adam a născut spre păcat și blestem întregul neam omenesc, Domnul Iisus Hristos trage astăzi după Sine același neam, întregul neam pământesc și mântuiește lumea.

Copiii poartă în ei vina părinților lor, dar pot și stopa această trecere a păcatelor și a slăbiciunilor în cadrul neamului lor. Și, la modul acesta, fiecare dintre noi suntem datori să ne vindecăm propriul arbore genealogic, pentru ca răul să nu mai dăinuiască în neamul nostru.

Un părinte s-a exprimat în felul următor: „Eu m-am făcut călugăr, zice, pentru că am citit într-o carte, că, cel care se face călugăr își mântuiește neamul până la a șaptea generație”.

Cum adică? Prin nevoința lui, prin asceza lui, prin viața lui de sfințenie, prin viața lui curată, prin rugăciunile lui pentru părinți și pentru strămoși, își vindecă arborele genealogic îmbolnăvit adesea de păcat.

Hronos și Kairos

Atunci când aflăm înțelepciunea lui Dumnezeu ne răscumpărăm timpul viețuirii noastre pe pământ.

În „Epistola către Efeseni” a Sfântului Apostol Pavel citim: „Deci luați seama cu grijă, cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt”. (Efiseni 5, 15-16)

Cuvântul cheie din îndemnul Sfântului Apostol Pavel este „vreme”.

Scriitorii Noului Testament folosesc două cuvinte grecești pentru noțiunea de „timp”: Hronos (timp) și Kairos (vreme).

Hronos, „timp”, este timpul cronologic, calendaristic, timpul ce trece clipă după clipă, zi după zi, an după an. Majoritatea oamenilor își trăiesc viața și își așteaptă moartea conform acestui timp cronologic, calendaristic. Ei, oamenii, încearcă să lungească acest timp cât mai mult cu putință, adăugând, după părerea lor, mai multe zile prin regim alimentar cumpătat (dietă), folosind diferite vitamine și adaosuri alimentare „miraculoase”, lăsându-i pe doctori să le prelungească viața cu medicamente și chiar intervenții chirurgicale ca să arate mai tineri, mai frumoși (…), perfuzii, atunci când îmbătrânesc și se îmbolnăvesc.

Apoi ce se întâmplă? Mor și asta e totul.

Moartea vine atunci când timpul lor, timpul calendarului lor cronologic se termină. Tot ce pot arăta din viața lor, acești oameni, este acumularea anilor calendaristici.

„Ai auzit, a ajuns aproape la 100 de ani. Măi, măi, măi… Aproape 100”. Nu-i nimic ieșit din comun. Pentru că este important nu anii calindaristici trăiți, dar felul cum au fost trăiți acești ani, cu sau fără folos.

Dar Kairos, „vremea”, este un alt fel de timp, un timp special, crucial, care determină istoria, determină veșnicia. Kairos – vremea trebuie luată în stăpânire de către orice om ce vrea ca viața lui să nu se sfârșească odată cu moartea lui fizică. Anume vremea a primit-o omul în dar de la Dumnezeu, ca în această perioadă el să-și dobândească mântuirea, veșnicia.

Dacă omul își pune alt scop în viață decât mântuirea atunci „Kairos” se preface în „Hronos”, adică vremea specială, crucială, hotărâtoare, se preface în timpul cronologic, calendaristic, care nu conține nimic în sine decât anii acumulați. Spre exemplu: Domnul Iisus Hristos a trăit în vreme. El nu a nesocotit nici o singură clipă, nici un singur prilej de a face binele, de a sluji, de a tămădui. El a folosit vremea în toată plinătatea, învățând, alinând, iubind, propovăduind. Chiar când era singur, Își petrecea vremea în rugăciune, vorbind cu Tatăl Ceresc cum să folosească mai bine vremea rămasă din viața Sa pământească.

Astfel, la plinirea vremii ca Domnul Hristos să moară pe Sfânta Cruce, El era pregătit, deși avea doar 33 de ani. Fiecare clipă a vieții Sale pe pământ, fusese folosită după voia lui Dumnezeu. El își folosise vremea, adică timpul orientat spre un țel, spre a îndeplini planul lui Dumnezeu de eliberare a neamului omenesc din robia satanei, de a sluji lui Dumnezeu și omului, vreme ce pregătește veșnicia.

Dar noi, creștinii contemporani, cum procedăm? Cuvântul „creștin” vine de la Hristos, de aceea noi trebuie să ne asemănăm Lui, să procedăm ca El, să folosim „vremea” rezervată fiecăruia așa cum a folosit-o Mântuitorul. „Răscumpărați vremea”, spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Efiseni.

Cu părere de rău, pentru cultura zilelor noastre, timpul înseamnă dobândirea celor materiale. Sau cum se exprimă unii: „Timpul înseamnă bani”. Dar pentru noi, creștinii, timpul ar trebui să însemne răscumpărarea veșniciei. În fiecare zi, noi trebuie să încercăm să împuținăm păcatul din viața noastră și să sporim neîncetat în inima noastră energia harului lui Dumnezeu și astfel să punem pe fiecare zi a vieții noastre pecetea veșniciei.

În fiecare zi suntem chemați să facem o sfântă neguțătorie: să schimbăm viața noastră trecătoare cu viața cea veșnică de la Dumnezeu.

În fiecare zi primim darul timpului și dacă din cele 24 de ore ale zilei punem deoparte câteva minute, sau poate chiar ore, pe care să le petrecem în rugăciune, milostenie și fapte bune, atunci acest timp, pe care noi îl închinăm lui Dumnezeu din toată inima, va pecetlui fiecare zi a vieții noastre și în cele din urmă toată viața noastră va fi sub pecetea veșniciei.

Toate acestea vor rămâne veșnic înaintea lui Dumnezeu și ele vor fi mântuirea noastră. Să „răscumpărăm vremea” este datoria fiecărui creștin. La acest lucru ne îndeamnă Apostolul, iar Domnul Iisus Hristos ne spune: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri” (Matei 5, 16).

Creștinul trebuie să se cutremure numai la gândul că se va găsi nepregătit, în clipa în care se va arăta Dumnezeul iubirii și drepții vor străluci ca niște sori în lumina lui Hristos, Soarele Dreptății. Da, atunci când ai murit față de viața iubirii (veșnicie): „e înfricoșător lucru să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr. 10, 31), căci „ … mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, și a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfințit, și a batjocorit duhul harului” (Evr. 10, 29).

Dumnezeu ne-a dăruit „timpul” ca să-l preschimbăm în „vreme”, vreme de mântuire, vreme spre a face să rodească în viața noastră fructul credinței, nădejdei și a dragostei. Sfânta Biserică nu vrea să pierdem Împărăția, de aceea ia timpul calendaristic și-l preface în vreme, vreme a mântuirii. Și face aceasta prin anul liturgic, pe care-l numim an bisericesc sau calendar bisericesc. Fiecare zi din acest calendar este închinată pomenirii unui eveniment sau a unui sfânt din istoria mântuirii. Biserica a luat Sfânta Scriptură și a așezat-o, a sădit-o în timp, în timpul calendaristic, spre a preschimba calendarul în vreme a mântuirii noastre. Cunoscutul savant liturgist ortodox, părintele Alexandru Schmemann, explica bine aceasta când scria: „În Biserică timpul devine o mișcare treptată către plinătatea Împărăției lui Hristos (…)” Hronos – „Timpul” devine Kairos – „Vreme” , vreme a mântuirii.

Rai și Iad în Concepția Ortodoxă

Există confuzie chiar între ortodocși cu privire la rai și la iad. Foarte mulți creștini-ortodocși au căzut pradă mai multor concepții apusene, una fiind cea conform căreia iadul este un loc creat de Dumnezeu pentru chinurile păcătoșilor, viziune inexistentă în Tradiția Ortodoxă și venită la noi, la ortodocși sub influența catolico-protestantă.

„Odată, un om bun vorbea cu Dumnezeu și l-a întrebat: Doamne, aș vrea să știu ce este raiul și ce este iadul.

Dumnezeu l-a dus la două uși, a deschis una și l-a invitat să intre. Acolo era o masă rotundă, mare, pe care stătea un blid mare plin cu mâncare, de la care se răspândea în jur un miros foarte plăcut, astfel încât era foarte greu să te abții.

Oamenii care stăteau în jurul mesei arătau extrem de înfometați. Toți aveau câte o lingură cu un mâner foarte lung prins de mâinile lor. Ei puteau să ajungă până la blidul cu mâncare și să ia din el, dar din cauza mânerului foarte lung nu puteau duce lingura la gură. Omul a rămas șocat de chinul lor.

Dumnezeu i-a spus: Ai văzut iadul.

Au mers apoi la cea de a doua ușă. Domnul a deschis-o. Cele văzute aici de omul bun, erau identice cu cele văzute în cămara de alături. La fel o masă mare, un vas gigant cu mâncare, la fel de atrăgător și binemirositor, că la vederea lui îl lăsă gura apă. Numai că oamenii din jurul mesei, cu toate că și lingurile lor erau cu mânere lungi prinse de mâinile lor, arătau bine, veseli, sătui, fericiți și conversau liniștit între ei. Omul a spus: Nu înțeleg numic.

E simplu, a răspuns bunul Dumnezeu, aceștia s-au ajutat unii pe alții și în viața pământească, și se ajută și aici, au învățat să se hrănească unii pe alții reciproc. Iar persoanele din cealaltă cameră (adică din iad), și în viața pământească s-au gândit numai la ei și aici la fel. Pentru ei nu a existat și nu există noțiunea: să ne iubim și să ne ajutăm unii pe alții, se gândesc doar la ei”.

Această povestioară ne dă un prilej bun de cugetare la rai și la iad. Există niște noțiuni fizico-științifice, pe care am putea să le folosim pentru a înțelege mai bine ce înseamnă rai și ce înseamnă iad.

Ce este (reprezintă) cuvântul „frig”? Există frig?

Poate exista multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit „frig”. Putem ajunge până la 273,15 grade sub zero, dar nu putem merge mai departe. Nu există frig. Dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -273,15 grade C.

Fiecare corp sau obiect poate fi studiat dacă are sau transmite energie. Zero absolut, -273,15 grade celsius, înseamnă absența totală a căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în unități termice, deoarece căldura este energie. Frigul, însă, nu este opusul căldurii, ci doar absența ei. Frig nu există.

Ce reprezintă cuvântul „întuneric”? Există întuneric?

Întunericul nu e ceva; este absența la ceva. Poate exista lumină scăzută, lumină normală, lumină strălucitoare, lumină puternică, dar dacă nu există lumină constantă, atunci nu există nimic, iar acest nimic se numește întuneric. Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul nu există.

Bazându-ne pe aceste demonstrații fizice, putem da un răspuns clar ateilor care mereu ne atacă cu declarații de felul: „dacă Dumnezeu este atât de bun, de ce există atunci răul în lume?” sau „cum să crezi într-un Dumnezeu care a creat un loc de tortură veșnică – iadul?”

La aceasta putem spune:

„Răul nu există, sau cel puțin nu există în sine. Răul este absența lui Dumnezeu – care este întruchiparea bunătății. E la fel ca și cu întunericul și frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absența lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipsește dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldură sau ca întunericul care apare când nu există lumină”.

Cred că mulți creștini, dacă nu chiar majoritatea, ard de curiozitate să știe cum arată viața după moarte. Toți vrem să știm ce se întâmplă cu noi dincolo. Vrem să știm „cum stau lucrurile acolo”. Concepția Bisericii Ortodoxe referitor la rai și la iad este următoarea:

Rai – este comuniunea veșnică cu Dumnezeu și cu sfinții Săi față către față.

Iad – este auto excluderea definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții Săi.

De aici rezultă că: „Fericirea raiului constă în comuniunea veșnică cu Dumnezeu, iar pedeapsa iadului constă în despărțirea veșnică de Dumnezeu”.

Adică „chin” este lipsa „fericirii”. Iad este lipsa raiului.

Așadar, oricum am vedea drumul către Împărăția lui Dumnezeu ( rai) – fie că mergi înainte, înapoi, în sus sau în jos – calea nu face decât să urmeze itinerarul descris de harta Însușirilor lui Dumnezeu. Dacă vrei să știi încotro să apuci, trebuie numaidecât să știi aceste Însușiri, să Îl cunoști pe Însuși Dumnezeu. Aceasta este tot ce trebuie să știm despre viața de aici și despre cea de dincolo.

Dumnezeu este Însuși raiul nostru, și potrivit învățăturii Sfinților Părinți, Iadul nostru – căci iadul nu este nimic altceva decât împotrivirea noastră, izvorâtă din voință proprie, față de dragostea lui Dumnezeu. Această împotrivire poartă deja în sine propriul chin și propria tulburare. Dacă avem ochi de văzut, călătorim de pe acum, pe drumurile raiului și ale iadului, ne sălășluim încă din această viață în sânul lui Avraam – rai, sau la loc de chin – iad.

Descrierea acestei călătorii se află sub semnul dragostei și a milei, a bunătății și a iertării – sau dimpotrivă – a urii și judecății, a trufiei și clevetirii. Poți singur să alegi. Unde vrei să te sălășluiești. Dacă privești înlăuntrul tău – în bezna iadului tău – Îl găsești acolo pe Hristos, căci El s-a pogorât acolo să te caute. Și așa cum moartea pe moarte a călcat-o, la fel poate nimici și iadul tău, purtându-te în Împărăția Luminii – rai.

Suferința – balsam pentru suflet

Să nu ne așteptăm la o viață lipsită de suferințe. Suferința este condiția noastră firească. Greșim dacă ne așteptăm ca o existență normală să fie scutită de probleme. Medicul psihiatru, Scott Peck, spune că nici nu am suferi atât de mult dacă am recunoaște că suferința este o stare normală a omului. Obsedați fiind însă de ideea că totul ar trebui să ne meargă bine, cu ușurință, iar bunăstarea, confortul, fericirea ar trebui să fie starea noastră obișnuită, orice întâmplare neplăcută ne face nefericiți.

Noi, oamenii, nu vom putea vreodată să evităm suferința. Am fi mai sănătoși dacă am accepta durerea fizică, boala, moartea, ca pe niște condrumeți firești pe drumul vieții. Avem de învățat de la cei care își acceptă greutățile și își fac datoria, trăindu-și viața fără a se plânge.

În ciuda ghimpelui din trup (II Cor. 12,7), Sfântul Apostol Pavel nu a încetat să călătorească, pentru a-L propovădui pe Hristos.

„Un soldat, rănit la război, petrecuse trei luni în spital, suferind mari dureri și de multe ori aflându-se în pragul morții, s-a vindecat în cele din urmă. După aceea, fiind prezent în biserică, într-o zi l-a auzit pe preot vorbind despre un tânăr care luptase și el pe front fără a fi rănit măcar ușor și care spusese: „Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru gloanțele care nu m-au lovit”.

Oprindu-se la ușă, după încheierea slujbei, soldatul care a fost rănit, s-a adresat preotului: „Știți părinte, unii dintre noi suntem recunoscători lui Dumnezeu și pentru gloanțele care ne-au lovit”. Preotul, care cunoștea bine istoria acestui soldat, a înțeles ce voise el să spună. Acesta îl cunoscuse pe Dumnezeu în momentele cele mai grele ale vieții. Și asta însemnase totul pentru el. Gloanțele care ne lovesc ne și transformă viața”.

Uneori, greutățile sunt exact ceea ce ne trebuie în viață. Dacă Dumnezeu ne-ar permite să trecem prin viață fără a întâlni nici un obstacol, nici o durere, nici un necaz, ne-ar schilodi, ne-ar degrada. Nu am mai fi atât de puternici pe cât am fi putut și ar fi trebuit să fim.

„Un elev din clasa a VI-a colecționa nimfe de fluturi, pe care le păstra acasă. În fiecare zi, după ce se întorcea de la școală, alerga repede în cămara unde se aflau nimfele ca să vadă ce se întâmplă. Și iată un miracol al vieții s-a produs chiar sub ochii lui. Un flutere nou-născut se lupta din greu ca să iasă din cocon. Mai întâi a perforat coconul, apoi i-au trebuit ore întregi de eforturi pentru a mări spărtura și în cele din urmă a ieșit la lumină, și-a întins aripile și și-a luat zborul. Băiatului însă, îi apăru o idee, pe care o credea foarte bună. A vrut să-i scutească pe ceilalți fluturi de atâta luptă. Când următorul fluture a încercat să iasă din cocn, băiatul i-a tăiat o spărtură largă, încât să poată ieși cu ușurință, fără a trece prin acele ore de eforturi. Fluturele slăbit, nu a putut zbura, așa cum trebuia să se întâmple în mod normal.. Băiatul se aștepta ca aripile fluturelui să se deschidă în toată splendoarea, dar nu s-a întâmplat așa. În loc să devină o ființă liberă și puternică, gata de zbor, fluturele și-a petrecut cele câteva ore de viață târând pe pământ un trup umflat și niște aripi veștede.

Ceea ce nu înțelese băiatul, bine intenționat, dar grăbit și nechibzuit, era că tocmai acel cocon în care fluturele era întemnițat și efortul pe care acesta trebuise să îl depună pentru a ieși prin mica deschizătură, erau metoda lui Dumnezeu de a-l pregăti să fie gata de zbor”.

Din adevărurile nezdruncinate ale experienței, durerea și suferința, sunt medicamentul cel mai bun al sufletului bolnav de păcat, și, în același timp, cel mai bun pedagog pentru creșterea duhovnicească a sufletului, căruia păcatul și întunericul moral i-au urâțit frumusețea prin deprinderile rele.

Durerea este pomicultorul experimentat, care din pomul sălbatic, din sufletul păcătos, altoiește pomul cel bun.

Păcatul învârtoșează inima păcătosului, îl face indiferent și nimic nu-l mai mișcă, pentru că îi lipsește Dumnezeu, Cel care suferă și îi compătimește pe oameni. „Cel care a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut”. Dumnezeu, prin intermediul suferinței, al bolii în special, tămăduiește sufletul îndepărtat de El.

Vezi, de exemplu, un tânăr în plină putere, inspirând forță și purtându-se cu trufie, fără să-și amintească de suflet și de Dumnezeu, că deodată este doborât de o durere, un necaz sau o boală oarecare. Și atunci, ca un medic experimentat și îndemânatic, durerea și suferința încep schimbarea. Mai întâi liniștește inima, scoțând puțin câte puțin iuțimea, și astfel, înmoaie sufletul. Cel, care mai înainte era învârtoșat la inimă, devine mai sensibil. Mai echilibrat în sentimente. El începe să-i compătimească pe cei bolnavi împreună cu el, vorbește cu simț și înțelegere, el, care altădată era nepăsător.

Atât diamantul cât și cărbunele sunt alcătuite din carbon. Și totuși, unul este foarte scump, iar altul e lipsit de valoare. Diferența stă în faptul că o bucată de cărbune a fost supusă la presiuni și temperaturi foarte mari, până ce impuritățile au fost eliminate. Cele mai frumoase și mai calitative diamante se află la o adâncime de până la 150 km sub pământ, fiind supuse unor presiuni de neînchipuit.

Am putea spune că diamantul este o bucată de cărbune care a suferit.

La fel se întâmplă și cu viața noastră. Scopul vieții este de a deveni copii desăvârșiți a lui Dumnezeu. Pentru aceasta e nevoie de a practica anumite virtuți creștine. Dar ca să trăim aceste virtuți creștine e nevoie să întâlnim anumite ocazii ca să le putem implimenta în viață. Spre exemplu:

Răbdarea – Cum să dobândim o răbdare de aur dacă n-am întâlni situații care să ne pună la încercare, unde este nevoie de o răbdare fără margini (…)

Cu timpul, fiind puși în situația de a răbda necondiționat, ajungem la un nivel înalt de răbdare.

Curajul – la fel trebuie să fim puși în situații care cer îndrăzneală și curaj, și ești impus de situație să devii curajos.

Concluzia: Pentru a progresa în trăirea virtuților este nevoie de încercarea ce ni se pune în față – adică suferința, durerea și necazul. Nu este nevoie să rabzi binele, ci lipsa acesteia, adică răul (suferința și durerea), binele și așa este plăcut.

La fel este imposibil să crești duhovnicește fără a depune eforturi, stăruință, fără a suporta încercările, a trece peste ispite, care sunt însoțite de necazuri, nevoi și durere. Tot ce Domnul Iisus Hristos a numit Crucea noastră pe care trebuie s-o purtăm cu dârzenie.

Poate și în acest moment, când citești aceste rânduri,treci printr-o perioadă grea și anevoioasă și îți vine să strigi: „Doamne, pune-i capăt odată!”

Dar amintește-ți că cărbunele devine diamant în rezultatul presiunii și temperaturilor enorme. Așa și Dumnezeu face ca caracterul tău să se formeze sub presiunea încercărilor și a necazurilor.

Dumnezeu vrea ca tu să fii diamant nu cărbune.