Cine poate fi fericit?

Fericit, dar, cel care n-a stat pe calea păcătoșilor! (Psalmi 1, 1)

Dar ce înseamnă «n-a stat»?

Când noi oamenii suntem în ­vârsta cea dintâi, nu suntem nici vicioși, nici virtuoși – pentru că vârsta aceea nu e capabilă s-o aibă nici una dintre ele. Când însă ni se maturizează ra­țiunea, atunci se întâmplă cele ce s-au scris: Dar când a venit porunca, păcatul a luat iarăși viață, iar eu am murit (Romani 7, 9-10). Din patimile cărnii răsar gânduri rele, care se nasc în sufletele noastre. Într-adevăr, după ce a venit porunca, cu alte cuvinte, recunoașterea celor bune, dacă porunca nu biruie gândul cel rău, ci îl îngăduie, cugetul este subjugat de pa­timi; atunci a luat viață păcatul și a murit mintea, fiind ucisă de păcate. Fericit, dar, cel care nu zăbovește pe calea păcătoșilor, ci cu un gând mai bun pornește spre viețuirea cea evlavioasă.

Sunt două căi, potrivnice una alteia: una largă și încăpătoare, cealaltă strâmtă și îngustă. Două sunt și călăuzele și fiecare caută să atragă spre ea. Calea cea netedă și coborâtoare are o călăuză vicleană, un demon rău, care prin plăcere îi atrage spre pierzanie pe cei care îl urmează. Cea anevoioasă și suitoare are călăuză un înger bun, care prin ostenelile virtuții îi duce pe cei care îl urmează spre un sfârșit fericit. Câtă vreme fiecare dintre noi este prunc, urmărește ce este plăcut în viața de acum și nu se îngrijește de viitor; când însă ajunge bărbat, după maturizarea gândurilor, vede că viața îi este împărțită între virtute și viciu și privirea sufletului, fiind îndreptată spre fiecare dintre ele, are putința să judece în paralel însușirile fiecăreia dintre ele. Și vede că viața păcătoșilor este plină de desfătările acestui veac, pe când viața drepților arată numai bună­tățile veacului ce va să fie. Și pe cât de bune sunt cele viitoare, pe care le făgăduiește calea celor ce au să se mântuiască, pe atât de obositoare sunt cele pe care le oferă vremurile de acum. Iar cel care duce o viață plăcută și desfrânată nu se gândește la desfătarea ce va fi pe urmă, ci numai la desfătarea de acum. Așa­dar, orice suflet este confuz și chinuit de gânduri: când se gândește la cele veșnice, alegând virtutea, când privește la cele prezente, preferând plăcerea. Într-o parte vede propășirea trupului, în cealaltă ­înrobirea trupului; într-o parte beție, în cealaltă post; într-o parte râsete nestăpânite, în cealaltă lacrimi din belșug; într-o parte dansuri, în cealaltă rugăciune; flaute într-o parte. (…) Pentru că tot ceea ce este cu adevărat bine trebuie cuprins cu gândul prin credință – căci stă departe de noi și ochiul nu l-a văzut, iar urechea nu l-a auzit (I Corinteni 2, 9) -, pe când dulceața păcatului este la îndemână, iar desfătarea șiroiește prin fiecare simț, fericit este cel care nu s-a îndreptat spre pierzanie din pricina momelilor plăcerii, ci, prin răbdare, culege nădejdea mântuirii.”

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul I, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (2011), vol. 4, pp. 375-376

Pr. Narcis Stupcanu

https://ziarullumina.ro/

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *