CUVÂNT DE LAUDĂ LA TOŢI SFINŢII DIN TOATĂ LUMEA, CARE AU SUFERIT MUCENICIA

Icoana-Toti-Sfintii

\r\n

…Da, numai cu numele se deosebesc mucenicii de îngeri; în fapte sunt uniţi. În cer locuiesc îngerii, dar şi mucenicii. Neîmbătrâniţi şi nemuritori sunt îngerii, dar şi mucenicii vor fi la fel. Vrei să-mi spui că îngerii sunt fără de trup? Şi ce-i cu asta?

\r\n

\r\n

Chiar dacă au trup mucenicii, totuşi trupul lor e nemuritor. Dar, mai bine spus, chiar înainte de nemurire, moartea lui Hristos împodobeşte mai bine decât nemurirea tru-purile lor. Nu-i atât de frumos cerul împodobit cu cete de stele, cât de frumoase sunt trupurile mucenicilor împodobite cu strălucit buchet de răni. Mucenicii sunt mai străluciţi tocmai pentru că au murit. Au luat răsplăţile înainte de nemurire, fiind încununaţi de moarte. „Micşoratu-l-ai cu puţin faţă de îngeri, cu sla-vă şi cu cinste l-ai încununat pe el” (Ps. 8, 5). („L-ai micşorat pe el cu puţin faţă de îngeri; şi cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrurile mâinilor Tale” (Evrei, 2, 7)) – spune David despre firea obştească a oamenilor. Dar şi acest „puţin” l-a desfiinţat când a venit Hristos, osândind cu moartea Sa, moartea. Dar eu nu susţin numai asta, ci şi aceea că acest cusur al morţii a ajuns o însuşire. Că dacă n-ar fi fost muritori, n-ar fi ajuns mucenici. Deci, dacă nu era moarte, nu era nici cunună; dacă nu era să-vârşire, nu era mucenicie… Deci să nu ne întristăm că suntem muritori, ci să mulţumim că moartea ne-a deschis stadionul muceniciei, că stricăciunea ne-a dat temeiul răsplăţilor, că de aici avem prilejul luptelor. Uită-te la înţelepciunea lui Dumnezeu! Cel mai mare rău, moartea, capul nenorocirii noastre, pe care a adus-o peste noi diavolul, s-a prefăcut în cinstea şi slava noastră, ducând pe atleţi la răsplăţile mucenici-ei… Hristos însă, murind, a schimbat-o, şi prin moarte ne-a urcat iarăşi în rai.

\r\n

Nimeni, dar, să nu mă osândească dacă am numit ceată de dănţuitori şi oştire obştea mucenicilor, dând aceluiaşi lucru două nume contrarii. Că ceata de dănţuitori şi oştirea sunt cuvinte contrare, dar aici se-mpacă amândouă. Da, cu plăcere, ca nişte dănţuitori mergeau mucenicii la chinuri, şi ca nişte luptători, aşa îşi arătau tot curajul şi răbdarea, biruind pe cei potrivnici…

\r\n

Vrei să vezi că cele săvârşite, adică faptele mucenicilor, erau mai înfricoşătoare ca războiul?.. Haide, dar, să te duc… la lupta dată de mucenici. Şi aici, faţă în faţă, două oştiri: oştirea mucenicilor şi oştirea tiranilor. Tiranii, însă, sunt înarmaţi, pe când mucenicii luptă cu trupul gol. Iar victoria e a celor goi, nu a celor înarmaţi. Cine nu s-ar minuna văzând că cel biciuit biruieşte pe biciuitor, cel legat, pe cel dezlegat, cel dat pradă flăcărilor, pe cel ce aruncă în foc, cel ucis, pe cel ce ucide?.. Lupta dintre ostaşi, deşi e înfri-coşătoare, totuşi e firească. Lupta mucenicilor, însă, depăşeşte firea şi toată rânduiala lucrurilor, ca să cu-noşti că cele săvârşite sunt datorate harului lui Dumnezeu. Totuşi cât de nedreaptă e lupta aceasta! Cât de mult nesocotesc luptele acestea legile luptei!.. În război amândouă oştirile pot ridica mâinile una împotri-va alteia, aici, însă, o oştire este legată, cealaltă loveşte în voie. Ca într-un stat unde domneşte tirania, şi aici judecătorii au toată libertatea să facă rău, iar drepţilor mucenici nu le rămâne decât să sufere răul. Aşa se luptă tiranii cu sfinţii! Şi nici aşa nu-i biruie, ci după această luptă neegală, pleacă biruiţi… Tiranii aduceau pe mucenici la luptă goi, le legau mâinile la spate, îi loveau şi-i scrijeleau pe tot trupul. Şi aşa, erau biruiţi. Iar cei care primeau rănile, înălţau trofeu împotriva diavolului… Îi legau pe mucenici la stâlp, le găureau coastele, tăiau brazde adânci în trupurile lor, ca şi cum n-ar fi spintecat trupuri, ci ar fi arat pă-mântul. Puteai vedea pântece deschise, coaste desfăcute, piepturi sfâşiate. Şi fiarele acelea setoase de sân-ge nu-şi opreau aici nebunia lor, ci-i coborau de pe stâlp şi-i întindeau deasupra cărbunilor aprinşi pe gră-tare de fier. Puteai vedea iarăşi privelişti mai crâncene decât cele dinainte: două feluri de picături curgeau din trupurile lor, unele din sângele ce curgea, altele din cărnurile ce se topeau; iar sfinţii se uitau cu plăce-re la cele ce se întâmplau, ca şi cum ar fi stat pe trandafiri, nu pe cărbuni aprinşi.

\r\n

J. P. Migne. P.G., vol. L, col. 705-712.

\r\n

Text selectat după: Sfântul Ioan Gură de Aur. Predici la sărbători împărăteşti şi Cuvântări de laudă la Sfinţi. Trad. din limba greacă veche de pr. prof. Dumitru Fecioru. E.I.B.M.B.O.R. – Bucureşti, 2006, – P. 525-532.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *